Dominaţia otomană asupra ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Regimul economic al dominaţiei otomane

Instaurarea dominaţiei otomane a avut consecinţe importante, economice şi politice, în ceea ce priveşte dezvoltarea ţărilor române. O mare parte a bogăţiilor naţionale luau drumul Constantinopolului, iar autonomia internă era sensibil ştirbită.

Tributul sau haraciul. Darurile sau peşcheşurile

Regimul economic al dominaţiei otomane s-a caracterizat în obligaţia de tribut sau haraciu, de daruri sau peşcheşuri şi de prestaţii în natură şi muncă. Principala obligaţie a tuturor ţărilor vasale Porţii, deci şi a ţărilor române, a fost tributul sau haraciul. De ţările vasale tributul era considerat ca un mijloc de răscumpărare a păcii, de turci ca o dare pentru întregul pământ al ţărilor vasale.

Această obligaţie evoluează în raport direct cu gradul de dependenţă al ţărilor române faţă de Poartă. De la 3.000 de galbeni anual la 1415, tributul Ţării Româneşti pe la mijlocul secolului al XV-lea ajunge la 10.000 de galbeni, pentru ca în curs de un veac să urce la 50.000 de galbeni, iar în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea la peste 150.000 de galbeni.

Tributul Moldovei de la 2.000 de galbeni, la 1456, ajunge la 6.000 de galbeni în a doua jumătate a secolului al XV-lea, iar pe la mijlocul veacului următor la 30.000 de galbeni, pentru ca în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea să fie de 65.000 de galbeni. Tributul Transilvaniei porneşte de la 10.000 de galbeni, la 1541, se ridică la 15.000 de galbeni în 1575, rămânând tot timpul inferior în comparaţie cu ai celorlalte două ţări româneşti, dominaţia otomană asupra Transilvaniei fiind mai uşoară.

Obligaţia peşcheşului era de două feluri. Era mai întâi peşcheşul ce se dădea anual, la început ca un supliment al tributului, iar apoi la sărbătoarea bairamului. Ca însoţitor al tributului, valoarea peşcheşului se menţine aproape de a celui dintâi. A doua categorie erau peşcheşurile cu caracter întâmplător: pentru obţinerea şi păstrarea domniei sau cu ocazia unor evenimente petrecute la Poartă.

Amestecul tot mai resimţit al Porţii în succesiunea la tron explică creşterea acestei categorii de peşcheş. Cea dintâi ştire despre cumpărarea cu bani a tronului se referă la a doua domnie a lui Petru Rareş (1541) care a plătit suma de 150.000 de galbeni. Peşcheşurile cresc vertiginos, ajungând la sfârşitul secolului al XVI-lea la sume fabuloase, de milioane de galbeni.

Obligaţiile în natură. Monopolul comercial

Obligaţiile în natură se concretizau în mari cantităţi de grâne şi animale, care se livrau periodic. Mai erau apoi livrările întâmplătoare, pretinse în timp de război: cai, grâne şi cherestea. Aceste obligaţii evoluează într-un strâns paralelism cu celelalte, ajungând la sfârşitul secolului al XVI-lea la cantităţi uriaşe. Pentru îndestularea nevoilor Porţii cu cereale şi animale, turcii interzic exportul acestor produse în alte ţări. Acestea sunt colectate de stat şi trimise Porţii la preţurile fixate de aceasta sau sunt adunate de negustorii turci de asemenea la preţuri minime, iar statul organizează şi asigură transportul lor. Ţările române încă de acum erau socotite „chelerul împărăţiei”, cămara de aprovizionare a Porţii.

Împletirea exploatării interne cu cea otomană

Regimul economic al dominaţiei otomane a avut fără îndoială efecte negative atât în viaţa economică, cât şi în cea socială a ţărilor române. Dar nu mai puţin vinovaţi sunt boierii şi domnii care colaborau sau profitau de această situaţie. Creşterea dărilor. Domnii şi principii ţărilor române care ştiau că stăpânirea lor e efemeră, odată cu adunarea tributului şi a celorlalte obligaţii pentru Poartă, strângeau averi mari personale din exploatarea maselor producătoare. Numărul dărilor sporeşte, după cum creşte şi cuantumul birului, prin extinderea lui şi asupra altor categorii de locuitori, până atunci scutite. „Turcii storc bani de la domn, domnul stoarce bani de la bietul norod şi aproape toţi, până la unul, sunt aduşi la grozavă sărăcie”, mărturiseşte un contemporan.

În acelaşi timp, posibilitatea exportului de cereale şi de animale la Sudul Dunării îndeamnă boierimea şi mănăstirile să caute mijloace noi de sporire a acestor bunuri. Dacă renta în produse se menţine la a zecea parte (dijmă) din cauza lipsei de produse în gospodăria ţărănească, clasa feudală nu ocoleşte nici un mijloc pentru sporirea volumului total al dijmelor, prin mărirea domeniilor, cumpărând sau acaparând prin mijloace silnice pământul ţărănimii libere, sporind, astfel, numărul ţăranilor obligaţi la dijme. O altă modalitate de sporire a dijmelor era mărirea obligaţiilor de clacă sau robotă pe rezerva feudală (partea de moşie neîmpărţită în sesii ţărăneşti).

Claca în Moldova şi Ţara Românească nefiind precis delimitată, ţăranii erau obligaţi să lucreze „la ce va fi treaba stăpânului”, la „ce va porunci stăpânul”. În Transilvania robota se statornicise la o zi pe săptămână în 1514 şi rămâne astfel în tot veacul al XVI-lea. Pentru a-şi asigura dijmele şi robotele, clasa feudală cu sprijinul domniei suprimă treptat dreptul de liberă strămutare a ţăranilor, până la legarea de glie a acestora şi în Ţara Românească pe la 1595-1596, aşa cum fuseseră legaţi cei din Transilvania la 1514.

Lupta antifeudală a maselor populare

Împotrivirea maselor populare faţă de creşterea opresiunii s-a exprimat în diferite forme. Fuga individuală şi colectivă de pe o moşie pe alta înăuntrul aceleiaşi ţări, bejenia peste graniţă sunt fenomene tot mai frecvente, ca şi refuzul împlinirii obligaţiilor faţă de stăpânul de moşie şi de domnie. Haiducia ia o amploare tot mai mare, de o parte şi de alta a Carpaţilor. Când împrejurările sunt propice, lupta împotriva opresiunii se transformă în răscoală.

O asemenea răscoală de mari proporţii izbucneşte, la 1562, în secuime. Ţărănimea secuiască, fiind impusă la dări iobăgeşti şi ameninţată chiar cu iobăgirea, se răscoală în primăvara anului 1562. După unele succese în prima fază, armata principelui Ioan Sigismund a reuşit să înfrângă pe răsculaţii care se divizaseră. Urmarea răscoalei a fost înnobilarea fruntaşilor secui şi iobăgirea ţărănimii.

Se pare că n-a fost străin de răscoala secuilor nici domnul Moldovei, Iacob Heraclide - Despot Vodă care ar fi vrut să profite de aceste tulburări pentru a se înstăpâni asupra feudelor ardelene deţinute de domnii Moldovei. Despot nu se gândea la agitaţiile de care era cuprinsă însăşi ţărănimea moldoveana. Aceasta, nemulţumită şi mai mult din cauza sporirii birului cu 1 leu de gospodărie, se răscoală în 1563 împotriva lui Despot şi a dregătorilor săi. Despot de-abia putu scăpa prin promisiuni şi Siretlicuri, dar câţiva boieri îşi pierdură viaţa.

De-abia au fost potolite aceste răscoale, altele izbucnesc în diferite părţi ale ţării. La 1566 se revoltă ţărănimea moldoveana, ajutată de cea ardeleană, iar la 1569 o răscoală cu caracter antifeudal şi antiotoman, sub conducerea lui Gheorghe Crăciun, a cuprins părţile nord-vestice ale Transilvaniei. Alte mişcări sunt pomenite de izvoare în mai multe rânduri în Moldova, în deceniile nouă şi zece.

Formarea principatului autonom al Transilvaniei

În condiţiile luptei pentru stăpânirea regatului ungar dintre cele două „partide”, ferdinandist şi zapolyist, Transilvania îşi poate realiza tendinţele mai vechi, de organizare a sa într-un principat. autonom deosebit, împrejurările vremii au silit pe ardeleni să accepte suzeranitatea Porţii. Această suzeranitate a avut, fără îndoială, urmări negative asupra dezvoltării libere a Transilvaniei autonome, prin tributul şi celelalte obligaţii faţă de Poarta otomană, prin amestecul acesteia în viaţa politică a principatului.

Datorită însă importanţei economice, a poziţiei sale geografice şi strategice, a tradiţiilor de luptă antiotomană, turcii au fost nevoiţi să recunoască Principatului autonom transilvan mai multe libertăţi, un regim mai uşor în comparaţie cu alte ţări vasale. Astfel, principatul transilvan şi-a putut organiza şi dezvolta propriile instituţii autonome, şi-a putut consolida poziţiile politice şi militare, jucând un rol important, de multe ori, în diferite coaliţii europene, dintre care unele îndreptate chiar împotriva turcilor. Autonomia sa i-a permis Transilvaniei să se orienteze mai mult spre celelalte două ţări româneşti, să-şi dezvolte legăturile economice, politice şi culturale cu acestea.

Organizarea Principatului Transilvaniei

Principatul Transilvaniei cuprindea comitatele, districtele şi scaunele (secuieşti şi săseşti) din fostul voievodat, întreg Banatul până la ocuparea lui, după 1552, de turci şi comitatele apusene cunoscute sub numele de „Partium”. Pe baza hotărârilor dietelor din 1541-1542, Principatul Transilvaniei era condus de un principe ales de dietă şi confirmat de Poartă. Principii Transilvaniei, ca şi domnii Moldovei şi Ţării Româneşti, erau investiţi cu largi prerogative de politică internă şi externă. În rezolvarea problemelor principale, principele era ajutat de un sfat (consilium), format din 12 nobili mari, asemănător divanelor din celelalte două ţări româneşti.

Congregaţiile din timpul voievodatului se transformă în dietă, din care făceau parte reprezentanţii nobilimii, ai saşilor şi secuilor (cele trei naţiuni), ai unor oraşe şi cetăţi şi din reprezentanţii personali ai principelui. Dieta Transilvaniei, ca şi adunările reprezentative din alte ţări, însuma o seamă de prerogative însemnate: elective, judiciare, fiscale şi legislative. Principatul Transilvaniei bucurându-se de o autonomie mai largă, datorită poziţiei sale geografice şi strategice, a tradiţiilor de luptă şi a rivalităţii tureo-habsburgice, s-a putut dezvolta mai liber şi a putut juca, astfel, un rol mai însemnat, economic şi politic, între ţările europene.

Regimul politic al dominaţiei otomane

Spre deosebire de ţările balcanice şi de Ungaria centrală transformate în paşalâcuri, ţărilor române le-a fost recunoscută autonomia internă, cu unele îngrădiri. Acest fapt se datorează, pe de o parte, unor interese ale Porţii, iar pe de altă parte, românilor. Interesele economice ale turcilor erau satisfăcute în mai mare măsură prin recunoaşterea autonomiei, fiindu-le asigurate tributul, peşcheşurile, obligaţiile în natură la care se adăuga monopolul comercial. Teama izvora din înfrângerile suferite de turci de câte ori au încercat să supună aceste ţări.

Autonomia Moldovei şi Ţării Româneşti

Turcii se obligau să respecte frontierele ţărilor române, alegerea domnilor de către ţară, sultanul rezervându-şi dreptul de confirmare; se garanta neamestecul în problemele interne ale acestor ţări, care-şi păstrau vechile legi şi obiceiuri, protejarea lor faţă de eventualii agresori. În schimb, ţările române recunoşteau suzeranitatea Porţii, se legau să-şi respecte obligaţiile materiale şi militare (de a da ajutor turcilor) şi nu puteau încheia tratate cu alte state, ţările române fiind cuprinse în tratatele Porţii.

În problemele politice amestecul Porţii otomane se făcea vădit mai ales în numirea şi schimbarea domnilor, fiind sprijiniţi doar aceia dintre pretendenţi care prezentau o mai mare siguranţă şi erau mai supuşi din toate punctele de vedere. Pentru controlul lor, turcii îi obligă pe domni să ţină gărzi personale formate din ieniceri şi spahii turci. Sfatul domnesc, devenit divan, după exemplul curţii sultanului, e controlat de turci prin dregători credincioşi lor. Capitalele se mută la Bucureşti şi Iaşi, oraşe deschise, mai uşor de supravegheat. Pentru ca ţările române să nu mai constituie o ameninţare, oastea lor a fost subordonată oarecum Porţii. În acelaşi scop fortificaţiile au fost distruse. Cu aceste ştirbiri, Moldova şi Ţara Românească au continuat, totuşi, să se cârmuiască autonom.

Raiale, sangeacuri şi paşalâcuri turceşti

Pentru întărirea dominaţiei lor asupra ţărilor române, turcii şi-au asigurat puncte de sprijin de jur împrejurul acestora, raiale, sangeacuri şi paşalâcuri. Acestea s-au format treptat, începând din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea. După ocuparea Bulgariei şi Dobrogei (sfârşitul secolului XIV - începutul secolului XV), turcii au căutat să pună stăpânire şi pe cetăţile de pe malul stâng al Dunării. Dobrogea forma un sangeac cu reşedinţa la Silistra, care făcea parte din paşalâcul Rumeliei.

Turnu şi Giurgiu sunt ocupate, pe la 1417, şi transformate în raiale. Aceeaşi soartă au avut şi Chilia şi Cetatea Albă după 1484, iar Brăila şi Tighina în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cetăţile şi satele din jur au fost puse sub administraţie turcească. Aceste raiale au fost încorporate în sangeacurile vecine: Turnu şi Giurgiu celui de Nicopole, Brăila, Chilia şi Cetatea Albă celui de Silistra, iar Tighina forma singură un sangeac, al Benderului.

Începând din anul 1552, turcii îşi întind treptat stăpânirea asupra Banatului şi asupra unei părţi a Crişanei, organizându-le într-un paşalâc cu centrul la Timişoara, împărţit în mai multe sangeacuri. Teritoriile ocupate erau organizate pe baze militare, conduse de paşale şi bei. Întregul teritoriu era declarat proprietatea statului sau sultanului, care-şi păstra o parte însemnată, domeniul fiscal (miri), iar restul era dăruit bisericii (vacuf), dregătorilor şi militarilor turci (haşuri, ziameturi şi timaruri). Stăpâni adevăraţi erau paşalele, beii şi beglerbeii, sprijiniţi pe armata de spahii (soldaţi călări). Aceştia exploatau după bunul plac domeniile obţinute şi populaţia de pe acestea.

Check Also

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Instituţii medievale în ţările române în secolele XIV-XVI

În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic …