Doine, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Primul ciclu de poezii din volumele lui Vasile Alecsandri cuprinde primele poezii româneşti pe care le-a publicat: Doine. Ele au fost scrise, aşa cum de altfel poetul indică în fruntea ciclului, între 1842 şi 1852.

În toamna anului 1842, însoţit de câţiva prieteni, el porneşte într-o călătorie prin munţii Moldovei. În nişte însemnări succinte, menite probabil a fi dezvoltate mai târziu, astăzi, după cât se pare, pierdute, din care însă fiica poetului a publicat cândva câteva fragmente, poetul scrie: „Călătorie la munţi. Descoperirea comorilor poeziei populare...”. Sub această impresie începe el să serie Doinele.

Primele Doine ale lui Alecsandri au fost citite într-un salon literar ieşean, acela al lui Alecu Balş, după cum îşi aminteşte Ion Ghica, foarte mulţi ani mai târziu, consemnând, în ciuda timpului ce se scursese de atunci, şi efectul deosebit ce-l produsese. „Ţi-aduci aminte - scria fermecătorul memorialist în O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848 - de impresiunea ce a produs citirea întâielor tale poezii acasă la Alecu Balş-Lungu, unde începusem a ne aduna în toată luna, ca să petrecem seara în convorbiri şi citiri literare...”. Cele dintâi poezii din acest ciclu au apărut în Calendar pentru poporul românesc, pe care-l scotea Mihail Kogălniceanu, apoi, altele, în 1844, în „Propăşirea”.

Vasile Alecsandri

Efectul pe care aceste Doine îl produseră fu imens. Întâmpinate cu ostilitate de reprezentanţii claselor exploatatoare, poeziile acestui ciclu entuziasmară pe cei mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii româneşti de atunci, fiind considerate de îndată, pe bună dreptate, ca o adevărată temelie a literaturii române moderne cu adevărat naţionale. Ele avură o mare răspândire şi, ca orice fenomen necesar îndelung aşteptat, exercitară o puternică înrâurire asupra dezvoltării poeziei noastre, a literaturii noastre în general.

Printre cei dintâi preţuitori ai acestor poezii se numărau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi. În ce priveşte pe autorul lui Alexandru Lăpuşneanu, ale cărui bune opinii despre Doine le cunoaştem din Mărturisenia deja citată, mai avem încă un document, extrem de elocvent, prin mijlocirea amintirilor fiului său Iacob, care relatează între altele: „Am auzit adeseori pe tatăl meu spunând că într-o seară, găsindu-se în salonul unei doamne Sturza, care îşi zicea contesă, împreună cu Alecsandri şi alţi tineri întorşi de curând din străinătate, veni vorba de literatura noastră naţională. Doamna Sturza, femeie foarte inteligentă, îndemnă atunci pe Alecsandri să citească nişte poezii ce auzise că ar fi scris în zilele acelea, pentru ca să le audă şi tatăl meu, şi tânărul poet recită cu mult foc întâiele sale balade: Baba Cloanţa, Strunga, Andrei Popa... Tatăl meu era încântat. Deşi se întorsese noaptea târziu, totuşi, cuprins de o vie emoţiune, el nu putu să se culce, ci se plimbă încă ceasuri întregi prin casă şi, cu memoria extraordinară ce avea, se puse să declame până înspre dimineaţă poeziile ce ascultase. A doua zi el merse la Alecsandri, ea să-i ceară o copie după versurile citite şi stătu cu dânsul vreme lungă de vorbă. Din acel moment a început prietenia lor, care nu a fost niciodată tulburată de vreo neînţelegere cât de trecătoare”.

Entuziasmat, Kogălniceanu apreciază primele Doine, intitulate Poezii româneşti, publicate în Calendarul pe 1843, astfel: „Toţi poeţii şi poetaşii noştri în versurile lor imitează unul pe Petrarca, altul pe Tasso, un al treilea pe Lamartine, acesta pe Victor Hugo, celălalt pe Şiler, şi de aceea mai nici unul nu compune poezii româneşti, ci ne dă numai neînsemnate copii a unor maiştri, carii, dacă sunt numiţi poeţi mari, au meritat acest nume tocmai pentru că n-au imitat pre nimene, ci au urmat numai impulsia geniului lor. Un tânăr poet moldovean, d-l Vasilie Alecsandri, vroind a ieşi din calea obştească şi ascultând numai gustul său şi tradiţiile naţionale, au alcătuit o colecţie de poezii ce în adevăr şi cu drept cuvânt se pot numi poezii româneşti. Această colecţie, subt tidul de Doine, va ieşi în curând la Cantora Foiei săteşti. Ca o probă a frumuseţii şi a tipului naţional ce se găseşte în aceste versuri, publicăm aceste mai jos trii bucăţi, fieştecare originală în felul său. Nimene nu va învinovăţi pre autor că au căutat a copia tablouă şi scrieri străine”.

O sinteză a acestor calde întâmpinări ce se făceau Doinelor lui Alecsandri de către cei mai reprezentativi scriitori ai acestei generaţii şi ai direcţiei literare patruzecioptiste, oglindind ceva din spiritul general al acelei părţi din opinia publică sensibilă la progres, o exprimă nu un critic sau un scriitor, ci un simplu cititor, o femeie, Elena Negri, care sesizează de îndată însemnătatea noilor poezii şi-i scrie poetului, îndemnându-l să meargă mai departe pe acest drum, singurul rodnic pentru dezvoltarea unei literaturi.

După aceste prime ecouri, însă, abia după lungă vreme mai apar altele, dar de atunci înainte ele vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai ferme. Astfel, în 1857, îşi spune cuvântul C.A. Rosetti, care relevă că, într-o vreme de imitaţie servilă în literatură, Alecsandri a ştiut să se îndrepte spre singurul izvor sănătos al unei adevărate literaturi naţionale. „Aici stă - spunea el în continuare - după părerea mea, mai toată puterea lui Alecsandri, taina acelei călduri ce caut ş-admir cu atât mai mult cu cât cunosc mai bine că în mijlocul întunericului ştiu vedea, simţi...”.

Cu mare entuziasm, cu o mare admiraţie pentru Alecsandri personal şi pentru ceea ce înseninase gestul său de întoarcere spre izvoarele populare, subliniind astfel caracterul de piatră de hotar ce-l au Doinele în literatura noastră, vorbeşte de asemenea poetul Dimitrie Bolintineanu. În romanul Manoil el elogiază meritul lui Alecsandri de a fi descoperit şi cules poeziile populare şi de a fi reînviat „muza poporală”, cu alte cuvinte de a-şi fi făcut din folclor o călăuză şi un izvor de inspiraţie.

„Alecsandri, doamna mea - spune eroul romanului, răspunzând mirării că acesta e pus între poeţi - a făcut mai mult decât mulţi din poeţii noştri. El a renviat muza poporală, care de secoli zăcea uitată şi care era ameninţată a se pierde în gura ţiganilor lăutari, care au urmat vechilor trubaduri ce a avut poporul odinioară. Baladele, doinele, horele poporale, în care este istoria patriei, suferinţele poporului, poezia şi caracterul naţional al românului, cu dispoziţiile sale de eroism, generozitate, loaialitate şi simţibilitate, aceste balade, doine şi hore care, Alecsandri, găsindu-le în fragmente pe ici, pe colea, a ştiut a le întocmi şi a le reproduce atât de bine, sunt un tezaur pentru literatura românească...”.

Iar la replica interlocutoarei că aceste creaţii „prea put... a ţărănie...”, eroul continuă entuziasta lui proslăvire: „Cu atât mai mult merit au, doamna mea. Ele au ieşit din inima poporului, şi negreşit că poporul nostru n-a putut să cânte şcoala lui V. Hugo, Lamartine, Beranger şi alţii, după care poeţii noştri se screm a cânta. Cu toate aceste, el, în simplicitatea lui, făr-a se consulta cu literaturi străine, făr-a şti ceti sau scrie, a cântat aşa cum n-a mai cântat alt popor...”.

În 1862, Bolintineanu scrie din nou: „Dacă talentul d-lui Alecsandri a dat zbor acestor cântice poporane, ele încă au revărsat parfumul lor pe talentul poetului nostru. Făcând un graţios buchet de roze, rozele au lăsat parfumul lor pe mâinile sale. Voltaire zice de Omer că cel mai mare merit al său este că a dat naştere Iliadei. Oare nu vom putea zice că unul din meritele cântecelor poporane este că au născut Doinele şi Lăcrimioarele lui Alecsandri? Citind Doinele şi Lăcrimioarele, găsim acel caracter naţional, original, ce face o nouă şcoală poetică. Şi acesta e cel mai mare merit al talentului vechiului nostru amic şi frate de poezie: este semnul geniului creator”.

Idee pe care Bolintineanu o reia şi o dezvoltă, subliniind de astă dată înrâurirea hotărâtoare pe care Doinele au exercitat-o asupra literaturii noastre, imprimându-i orientarea pe drumul inspiraţiei naţionale într-un studiu ceva mai mare din 1868: Poezia română în diverse epoce.

Cam în această vreme, în 1863, în revista sa, „Lumina”, B.P. Hasdeu, anunţând apariţia celei de a doua ediţii a Doinelor şi Lăcrimioarelor, caracteriza locul deosebit de însemnat pe care ciclul dintâi îl ocupa în literatura noastră, făcând o serie întreagă de interesante consideraţii, din care extragem: „În curând va ieşi de sub tipar... a doua ediţiune a Doinelor şi Lăcrimioarelor, piatra unghiulară a nemuririi d-lui Alecsandri, şi care l-ar păstra în memoria viitoarei Românii, chiar să nu fi scris Repertoriul dramatic. D-l Alecsandri este la noi părinte şi cap al poeziei naţionale bazate pe studiul acelei poporane...”.

O adevărată apoteozare îndeosebi a Doinelor, cu puternicul lor filon folcloric, cu via lor pecete autentic naţională, face Mihai Eminescu la 1870, în strofele bine cunoscute din Epigonii, consacrate lui Alecsandri.

La aceste ecouri mai semnificative pe care le-au avut Doinele vom mai adăuga puţine lucruri. Încă în 1868, deşi fără prea mare entuziasm pentru poezia de până atunci a lui Alecsandri, Maiorescu recunoştea în poetul Doinelor şi Lăcrimioarelor adevăratul „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută”.

Cu ocazia apariţiei ediţiei din 1875 a Operelor complete, Iacob Negruzzi sublinia aceleaşi mari merite ale Doinelor lui Alecsandri: „Doinele la întâia apariţiune au produs efectul cel mai adânc, căci ele sunt inspirate de poezia populară a românilor... ele sunt cu totul originale, căci viaţa, simţirea şi gândirea poporului nostru, cu care poetul a intrat în atingere, după o îndelungată absenţă în timpul copilăriei, au fost izvorul inspirării sale. De aceea aceste poezii vor rămâne vecinic iubite şi cântate şi vor trăi cât vor trăi şi românii...”.

Rămâne incontestabil că primul ciclu de poezii al lui Alecsandri, cel cu care el îşi începe activitatea în lirica românească, constituie o deschidere de drum de o uriaşă însemnătate, un adevărat monument dominant în întreaga noastră literatură, pentru care recunoştinţa generaţiilor se va întoarce totdeauna caldă spre cel ce ni l-a dăruit.

Check Also

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie …

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cele zece articole din cuprinsul cărţii Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu, au apărut …