Doi feţi cu stea în frunte, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

În basmul Doi feţi cu stea înfrunte, Ioan Slavici psihologizează şi adaugă basmului tonalităţi tragice, căci în prezentarea şirului de metamorfoze ale copiilor repudiaţi se insinuează laitmotivul dragostei paterne - care are intuiţii şi afinităţi inexplicabile faţă de aceste forme de existenţă mereu regenerată - şi motivul culpei, al remuşcării refulate ce o chinuie pe împărăteasa cea rea.

O ceată de voinici porniţi la vânătoare ascultă oferta a trei fete de păcurar: una se prinde că-i va face viitorului soţ o pâine a tinereţii veşnice, alta o cămaşă ce l-ar face invincibil, a treia, Lăptiţa, doi feţi-frumoşi, gemeni, cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori. Se pare că, între acestea, cel mai de preţ dintre daruri e asigurarea genealogiei, de vreme ce feciorul de împărat se arată sensibil la spusele Lăptiţei. Câteştrele, fetele sunt luate de soţii şi primele două îşi îndeplinesc repede făgăduielile, numai Lăptiţa are nevoie de un răgaz mai mare.

După nouă luni, timp în care a fost vegheată de grija feciorului de împărat, urmează să dea naştere feţilor promişi, dar, pentru a-şi pune în aplicare planul, maştera, care demult râvnea să-şi căsătorească fiica cu fiul de împărat, înscenează un război ca să-l oblige pe acesta să-şi părăsească soţia. Planul îi reuşeşte, pentru că, la întoarcerea din bătălie, fiul de împărat găseşte, în locul feciorilor cu părul de aur, doi căţeluşi, se mânie năprasnic şi, pentru a pedepsi în faţa lumii ofensa, îşi îngroapă soţia până la piept în pământ şi o înlocuieşte cu fiica maşterei.

De aici încolo, basmul derulează un şir de acţiuni şi contraacţiuni ce relevă, pe de o parte, vitalitatea feţilor, pe de altă parte, inepuizabila inventivitate a împărătesei tinere: feciorii îngropaţi la colţul casei se metamorfozează în doi paltini care transmit împăratului mesaje tulburătoare, dar la insistenţa soţiei sunt tăiaţi şi prefăcuţi în două paturi. Paturile continuă să vorbească, aşa că, profitând de absenţa împăratului, împărăteasa le vâră pe foc.

Ioan Slavici

Din foc se înalţă însă două scântei care se prefac în doi mieluşei gemeni, pe care împăratul ajunge să-i îndrăgească pentru că îi alină şi îi întristează în acelaşi timp inima, fără să ştie cum şi de ce anume. Fireşte, împărăteasa pune să fie tăiaţi mieii. Carnea lor va fi mâncată, iar restul aruncat în foc, numai că două bucăţi de creier, rămase între doagele vasului, prelungesc şirul metamorfozelor. De aici se vor ivi doi peştişori cu solzii de aur, care, prin ritualul magic al unui pescar, ritual înfăptuit la povaţa lor prin rouă şi soare, apă şi foc, recapătă formă omenească.

În trei zile, copiii parcurg vertiginos etapele creşterii în vârstă, înţelepciune şi putere şi cer să fie înfăţişaţi împăratului. Sunt primiţi la curte numai la stăruinţa împărătesei roase de remuşcări şi îşi dezvăluie identitatea printr-un cântec care le rezumă povestea vieţii. În vremea aceasta, de sub împărăteasă sar pe rând pernele - simbol al unui statut care începe să se clatine -, pentru ca în momentul recunoaşterii, când cei doi îşi descoperă capetele şi arată lumii pletele de aur şi stelele din frunte, lucrurile să fie definitiv clarificate.

Deznodământul o repune în drepturi pe Lăptiţa şi pedepseşte cu pedeapsa umilinţei pe falsa împărăteasă care ajunge „cea mai rea slujnică” de la curte. Iar geniul rău al acestei lumi e condamnat la distrugere şi transformat, în spiritul didacticismului slavi cian, în lecţie publică: „pe vitrega cea cu gândul rău o legară de coada unei iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte ori cu ea, încât lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârşeşte”.

Metamorfozele feţilor pot fi citite ca himere răzbunătoare, născute de o conştiinţă în culpă, iar îndârjirea cu care îşi fac simţită prezenţa este reflexul unei manifestări obsesionale a impostoarei, dar şi a împăratului. Ipostazele metamorfice reunesc regnurile, pământul şi apa pentru a fi restituite înapoi umanului. Lăptiţa, un fel de Albă-împărăteasa rurală, cu numele derivat din licoarea vieţii, e expresia purităţii şi a vocaţiei maternale.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …