Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale

Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în răsăritul Europei au apărut noi pericole. În lupta pentru supremaţie politică s-a afirmat o nouă putere, Rusia. Astfel, teritoriul românesc intrase în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia, Poarta şi Rusia.

După domnia lui Mihai Viteazul, Poarta a înţeles că pentru menţinerea stabilităţii în ţările române se impunea respectarea statutului lor de autonomie. Deşi iniţial obligaţiile ţărilor române au fost reduse simţitor, către sfârşitul secolului ele au sporit din nou. În 1658, cetăţile Lugoj, Ineu şi Caransebeş, Ţinutul Hălmagiului şi zona muntoasă a Banatului au fost anexate paşalâcului Timişoarei, iar doi ani mai târziu lua fiinţă paşalâcul Oradei.

Domni şi principi în ţările române

În această perioadă, domnii ţărilor române nu sunt, cu câteva excepţii - Vasile Lupu, Matei Basarab, Radu Mihnea, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu -, personalităţi proeminente. Continuă în mod flagrant amestecul Porţii în numirea domnitorilor români.

Diplomaţia a rămas cea mai importantă activitate a domniei. În timpul domniilor lui Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczi I şi II, Transilvania a iniţiat câteva încercări de alianţă cu Moldova şi Ţara Românească în cadrul unui proiect numit Regatul Daciei. În timpul guvernării principilor Rakoczi, relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească au fost din ce în ce mai strânse, fiind favorizate şi de importante legături culturale. În acelaşi timp, după domnia lui Radu Şerban, Poarta a renunţat la orice încercare de transformare a ţărilor române în paşalâc.

Moldova şi Ţara Românească treceau printr-o perioadă de frământări politice şi sociale determinate de conflictul, devenit tradiţional, dintre boierimea autohtonă şi elementele greceşti şi levantine; acestea s-au pus la dispoziţia domnitorilor, au cumpărat pământ, au făcut afaceri sau au obţinut dregătorii. Grecii erau socotiţi cauza tuturor relelor; de aceea, reacţia autohtonă a îmbrăcat forme violente, mergând până la alungarea lor. Exemplul cel mai concludent este Aşezământul din 15 iulie 1651 al lui Leon Tomşa, domnul Moldovei, care prevedea expulzarea grecilor.

În ţările române a crescut puterea politică a clasei conducătoare şi s-a intensificat lupta dintre grupările sau familiile boiereşti - de pildă cele dintre Cantacuzini şi Băleni (Ţara Românească), Costineşti şi Cupăreşti (Moldova). Domnia lui Matei Basarab în Ţara Românească şi cea a lui Vasile Lupu în Moldova au fost un exemplu de luptă împotriva grecilor. Cei doi domnitori au sprijinit cultura şi, în ciuda relaţiilor uneori tensionate, au pus bazele unei alianţe panromâneşti împreună cu principii Transilvaniei. Mai mult, Vasile Lupu, considerându-se un continuator al împăraţilor bizantini, a sprijinit financiar Patriarhia de la Constantinopol.

Sfârşit de secol

În perioada 1673-1678/1683, Poarta a încercat să introducă în ţările române o nouă formulă politică după evenimentele din anul 1673, când polonii au capturat Hotinul. Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei, şi Grigore Ghica, domnul Ţării Româneşti, au trecut de partea cuceritorilor. De aceea, sultanul a impus slujbaşi greci în dregătoriile ţărilor române. Această măsură a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la începutul secolului al XVIII-lea.

Numeroasele acţiuni militare desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane împotriva Poloniei şi Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influenţat regimul politic al ţărilor române. Considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Romaneşti, Constantin Brâncoveanu s-a manifestat, în cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrând cu dibăcie între Habsburgi şi Poartă. Totodată, a acţionat intens pentru promovarea culturii şi dând numele său unui veritabil stil artistic. Principele-cărturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a încercat în timpul scurtei sale domnii o apropiere de Rusia, gândindu-se la formula unei guvernări autoritare a ţării. Înfrângerea de la Stănileşti a pus însă capăt acestei încercări.

Aşadar, la finele secolului al XVI-lea s-au produs importante mutaţii politice şi în ţările române. Transilvania a intrat sub dominaţie habsburgică, iar la sfârşitul domniilor lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, în Ţara Românească şi în Moldova s-a instaurat regimul fanariot.

Check Also

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …

Noi orientări în politica externă a României după 1989

Prăbuşirea sistemului comunist în 1989-1990, destrămarea URSS şi dispariţia sferei ei de influenţă au pus …

Noile alianţe politico-militare şi relaţiile internaţionale la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea

Tripla Alianţă (Puterile Centrale) Cursa înarmării şi rivalităţile dintre statele europene manifestând tendinţe imperialiste au …