Dinamica unor specii după 1990: jurnalul şi memoriile

Premisă. Definirea cazului

Memoriile sunt rarisime în ţările cu regim comunist, deoarece Memoria reprezintă unul din cei mai mari duşmani ai unui astfel de regim, şi prima victimă a lui. Memoria e „colectivizată”, aparţine Statului, care e liber să facă tot ce vrea cu ea. A-ţi scrie „memoriile „, cu pretenţia de a fi avut o istorie a ta, inserându-se în Istoria generală al cărei martor vrei să fii, este, pentru o astfel de putere, un păcat. De aceea, şi nu din vreo tendinţă autohtonă, rarele „memorii” şi „jurnale „publicate în România ultimelor decenii au fost mai ales „literare” (un tărâm ce i se pare partidului, dacă nu cu totul subsidiar, în orice caz, mai puţin important).

Penuria de „memorii” se produce într-o clipă când ţara ar avea cel mai mult nevoie de ele, istoria oficială fiind ceea ce ştim, fărâmituri de la marele ei ospăţ negativ nemaitrecând decât în unele romane, şi atunci de-abia aluzive. (Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte)

Descrierea şi analiza cazului

Literatura este un fenomen viu, a cărui evoluţie este legată de evoluţia societăţii în care se produce. După 1990, nevoia publicului de a cunoaşte realitatea netrucată a ultimei jumătăţi de veac, corelată cu libertatea publicării necenzurate a unor jurnale, memorii, amintiri, confesiuni, volume de corespondenţă - scrieri clandestine, literatură de sertar cu valoare de document, aparţinând unor oameni care au trăit o istorie tulbure, declanşează o spectaculoasă resurecţie a literaturii de frontieră, în special din câmpul biograficului, care devansează interesul pentru literatura de ficţiune (roman). Gen literar de graniţă, prin interesul documentar şi prin caracterul delectabil, memorialistica devine astfel domeniul literar cel mai de succes al ultimului deceniu al secolului al XX-lea.

Consemnare a unor experienţe personale în decursul anumitor perioade istorice (perioada interbelică, experienţele tragice ale perioadei comuniste, experienţa exilului, aspecte ale vieţii culturale, politice sau cotidiene înainte şi după 1989), memorialistica satisface interese dintre cele mai diverse, de la cel documentar (informaţii asupra unor epoci şi prezentarea unor experienţe personale), până la cel literar (naraţiunea, portretul, descrierea, confesiunea, anecdota, observaţiile psihologice, reflecţiile etc.).

Literatura mărturisirilor se realizează în texte nonficţionale, despre persoane, locuri, evenimente cunoscute direct (trăite) de cel care le consemnează, se presupune, cu sinceritate, şi confesive, redactate la persoana I, în care autorul se identifică atât cu naratorul (cel care povesteşte), cât şi cu personajul (cel despre care se povesteşte).

Experienţa exilului. Destinul unui spirit enciclopedic: Mircea Eliade - între jurnal şi memorii

Mircea Eliade face parte dintre rarele cazuri în care un autor de jurnal îşi scrie şi memoriile, ceea ce poate pune în evidenţă deosebirile dintre cele două specii. Începe a nota pagini de jurnal încă de la vârsta de 13 ani şi consemnează, cu unele întreruperi, situaţii, gânduri, experienţe trăite de la adolescenţă până la senectute, în ţară, dar şi în diferitele spaţii ale devenirii sale ca personalitate culturală de renume universal: studiile în India, activităţile diplomatice de la Londra şi Lisabona, experienţa exilului. Memoriile, redactate pe baza notelor din jurnal, cuprind perioada 1907-1960.

La Eliade, jurnalul şi memoriile au ca scop ieşirea din timpul concret, temă privilegiată a operei sale: „Scriu ca să mă regăsesc mai târziu, ca să-mi aduc aminte de timpuri inutil pierdute; să salvez „timpul pierdut”, rememorându-l”.

Forme literare diferite, dar complementare, jurnalul şi memoriile presupun o relaţie distinctă a autorului cu temporalitatea şi un alt rol al memoriei, în memorii, amintirea conferă ritmul şi continuitatea textului. Din contră, jurnalul aparţine discontinuităţii: evenimentele sunt relatate succesiv, fără ca autorul să caute a le prezenta în mod coerent. Memorialistul construieşte o povestire retrospectivă a vieţii sale, în timp ce retrospectiva diaristului nu priveşte decât intervalul de timp care s-a scurs de la ultimele sale notaţii.

Fragmentul reprodus din Memorii şi trimiterile la Jurnal reflectă un moment din experienţa exilului, căci la terminarea războiului, timp în care îndeplinise misiunea de ataşat cultural la Londra şi Lisabona, Mircea Eliade nu revine în ţară, ci începe o viaţă nouă - Incipit vita nova - în exil.

Destinul unei generaţii în povestea unei vieţi. O femeie obişnuită

Alături de forme literare consacrate, precum memoriile, autobiografia, jurnalul intim, jurnalul de creaţie, jurnalul de călătorie, genul memorialistic de astăzi se deschide şi altor tipuri discursive, precum convorbirile, interviurile, conferinţele, eseurile autobiografice şi chiar fragmentele de jurnal intim care circulă pe anumite site-uri specializate pe internet. Sunt texte care cuprind mărturii ale unor oameni, cunoscuţi sau anonimi, despre sine şi despre lumea în care au trăit.

În jurnal, istoria personalităţii se degajă ca rezultat al cărţii: prin lectură, cititorul restabileşte continuitatea unei vieţi alcătuite din momente juxtapuse, din fragmente, consemnate zilnic, mărturii ale prezentului („fragmente de timp concret”). Memorialistul, dimpotrivă, îşi ordonează cartea în jurul intenţiei de a prezenta istoria personalităţii sale, bazându-se pe cunoaşterea de sine şi pe retrospectiva vieţii. În plus, dacă memoriile sunt redactate pentru a fi publicate în scop documentar şi educativ, jurnalul nu are aprioric ca destinatar decât pe autorul său, este o scriere intimă, adesea nefiind publicat integral sau având interdicţia de a fi publicat în timpul vieţii autorului.

Concluzii

Cu teme dintre cele mai diverse, memorialistica are, în sens etimologic, o supratemă, relaţia omului cu timpul, care se manifestă distinct în chiar strategia narativă a celor două specii majore: memoriile şi jurnalul. În jurnal, autenticitatea trăirilor, consemnarea zilnică a evenimentelor, relativ simultan cu momentul producerii lor, fragmentarismul au ca efect construirea sensului pe măsura trăirii / a scrierii textului. În memorii, distanţarea temporală implică selecţia şi aproximaţia faptelor; relatarea coerentă, adeseori cu valoare estetică, pune în valoare semnificaţiile generale ale celor trăite.

Cultivarea şi diversificarea formelor memorialisticii în ultimul deceniu al secolului al XX-lea răspunde unei nevoi a publicului şi a autorilor de a cunoaşte / de a mărturisi adevărul unei vieţi, aşa cum a fost.

„Este vremea memoriilor şi a confesiunilor. Scrierile memorialistice reprezintă astăzi o industrie şi această industrie se află în plin avânt. Toată lumea scrie memorii, confesiuni, autobiografii, poartă convorbiri sau dă interviuri; şi toată lumea citeşte memorii, amintiri, confesiuni, autobiografii, convorbiri şi interviuri. Genul memorialistic, dacă i se poate spune aşa, este probabil genul dominant al acestui sfârşit de veac; romanul, în orice caz, a fost detronat, întâietatea nu-i mai aparţine. Pofta de spovedanie în public se dovedeşte la fel de insaţiabilă ca şi foamea publicului de spovedanii şi dezvăluiri.” (Mircea Iorgulescu, Ispita memorialistică, în Caiete critice, nr. 1-2 din 1987)