Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673, Iaşi - 21 august 1723, Dmitrovka, azi Dmitrovsk-Orlovski, Rusia) - domn al Moldovei, prozator, istoric al religiilor, istoriograf, etnograf, folclorist, filozof, geograf, compozitor şi orientalist de renume. Tatăl lui Cantemir, Constantin Cantemir, răzeş, de origine modestă, s-a ridicat la demnitatea de domnitor al Moldovei prin merite militare. Mama, Ana Bantaş, era coborâtoare dintr-o familie de mici boieri. Fratele său, Antioh Cantemir, parvine şi el, ca principe ereditar, la poziţia de domnitor. În maniera timpului, Dimitrie îşi începe instruirea intelectuală cu un profesor de familie, grecul Ieremia Cacavelas, teolog, poliglot şi călător pe drumuri europene.

Din 1679, studiază sistematic limbile greacă şi latină. De la acelaşi dascăl primeşte cunoştinţe de teologie, retorică şi logică. În 1688, este trimis la Constantinopol, cerut fiind de turci drept garant (capuchehaie) al fidelităţii tatălui său, domnitorul, faţă de Poarta Otomană. Foloseşte prilejul spre a-şi continua formaţia de cărturar cu vocaţie şi urmează cursurile Şcolii înalte a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, şcoală de profil umanist, de mare tradiţie filosofică şi teologică.

Matematicianul turc Saadi îl învaţă turceşte. Cantemir îşi însuşeşte şi alte limbi orientale. Asimilează disciplinat cunoştinţe de istorie şi geografie, logică şi filosofie, retorică, ştiinţele naturii şi medicină, etică etc. Unii dintre profesorii greci (Meletie de Arta, Alexandru Mavrocordat, Hrisant Nottara), formaţi la Universitatea din Padova, imprimau acestei şcoli, de tradiţie bizantină şi neoaristotelică, deschideri spre raţionalismul postrenascentist occidental.

În opera lui Cantemir se desluşeşte această orientare, ca şi pasiunea pentru retorică, modelată sub influenţa profesorului Ilie Miniat, marele predicator ascultat şi de grecii din Italia. Cu mici întreruperi, el rămâne în mediul capitalei otomane mai bine de două decenii. Talentele artistice şi erudiţia l-au făcut agreat în societatea marilor demnitari turci şi chiar la Curtea sultanului Ahmed III. Leagă prietenii cu ambasadorii Franţei (P.A. de Châteauneuf şi de Feriol), Olandei (Collier) şi Rusiei (Piotr Andreevici Tolstoi); se pare că, împreună cu aceştia, făcea parte dintr-o confrerie masonică. Cum se poate deduce din opera lui, era atras în această perioadă de ştiinţele oculte: alchimie, astrologie, oniromanţie etc. Datorită anturajului francez, este probabil să fi învăţat şi franceza, pe lângă limbile orientale.

În 1691, se afla în Iaşi, când tatăl său, îndemnat de fraţii Ruset, porunceşte uciderea marelui cronicar Miron Costin şi a fratelui acestuia, Velicico, ambii de orientare politică filopolonă. La moartea lui Constantin Cantemir (1693), Cantemir are abilitatea de a prelua domnia, dar n-o poate păstra decât puţine săptămâni. După eşec, revine la Constantinopol.

În 1699, se căsătoreşte cu domniţa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, care domnise în Ţara Românească. Au avut şase copii: Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Singurul descendent care va face o strălucită carieră diplomatică (la Paris şi la Londra) şi literară (în Rusia) va fi Antioh, poliglot şi el, pe care Montesquieu îl aprecia şi care avea să poarte cu Voltaire o corespondenţă pe tema originii familiei Cantemir. Ceilalţi fii au urmat cariera militară. Maria, foarte instruită, a fost un timp favorita ţarului Petru cel Mare, iar Smaragda a murit foarte tânără.

După 1700, cu renta primită din sursă cantacuzină, Cantemir îşi construise, potrivit unui plan propriu, un palat pe malul Bosforului. Devine mentor cultural al odraslelor unor înalţi demnitari otomani şi începe să-şi sistematizeze vastele cunoştinţe în vederea redactării primelor opere. Din această perioadă datează portretul prinţului (costumat oriental-occidental), pictat de Van Mour, pe care l-a descoperit N. Iorga în muzeul din Rouen. Portretul clasic al cărturarului înveşmântat princiar, cu perucă occidentală şi sceptru de principe ereditar, datează din perioada rusă a vieţii sale. Prieteni personali din palatul sultanal l-au propulsat în 1710 pe Cantemir la tronul Moldovei, fără să-i bănuiască planurile de independenţă a statului faţă de suzeranitatea turcească.

Lipsit de vocaţie politică şi putere de previziune, Cantemir încheie, în aprilie 1711, un tratat secret cu Petru cel Mare, după care ia parte, în alianţă cu ruşii, la campania antiotomană. În lupta de la Stănileşti (iulie 1711), turcii înving şi, conform tratatului încheiat anterior, Cantemir, împreună cu familia şi un grup de compatrioţi, se refugiază în Rusia. I se oferă o moşie lângă Harkov. Locuieşte la Moscova şi devine consilier de taină al ţarului, atrăgându-şi ostilitatea unei părţi a nobilimii ruse.

În 1714 primeşte diploma şi inelul de doctor al Academiei din Berlin. După moartea Casandrei (1713), se recăsătoreşte cu Anastasia Trubeţkoi, descendentă a unei familii aristocrate. Din această căsătorie a mai avut o fiică, Smaragda, numită astfel în amintirea copilei pierdute. În corespondenţa cu ţarul şi cu alte oficialităţi există mărturii despre privaţiunile materiale ale familiei Cantemir şi despre marea suferinţă a principelui la moartea Smaragdei.

Ţarul îi acordă privilegii meritate, dar funcţionarii amânau sine die aplicarea lor. Enciclopedismul său a stârnit animozităţi şi opoziţii în rândul păturii culte a societăţii ruse. Alte ştiri despre viaţa privată a lui Cantemir, dar şi despre prezenţa lui în viaţa publică, despre vizitele pe care i le făcea suveranul rus, întârziind ore întregi în dialoguri particulare, se găsesc în jurnalul secretarului personal al cărturarului, Ivan I. Iliinski.

Între 1714 şi 1722, îşi redactează cea mai mare parte a operelor, în special cele istorice. În 1722, participă, alături de Petru cel Mare, la campania antiotomană din Caucaz. Ca principe serenisim şi senator, sfătuitor intim al ţarului, Cantemir a contribuit la numeroase decizii istorice ale statului şi la orientarea europeană a culturii ruseşti. Cu talentul şi gusturile lui în materie de arhitectură, a colaborat la planurile ţarului de construire a oraşului Sankt Petersburg. A avut parte în timpul vieţii de bucuria de a i se recunoaşte meritele de erudit. După distincţia venită de la Academia din Berlin, a mai putut citi o caracterizare elogioasă făcută de Moreau de Brassey (fost ofiţer în armata rusă la momentul Stănileşti) în cartea sa de memorii, apărută la Amsterdam, în 1716.

În 1719, i se închină două ode în limba latină, în stilul cel mai pur al umanismului clasic. Prima este (în traducere) Odă spre lauda operei serenisimului principe Dimitrie Cantemir numită „Sistemul despre religia şi starea imperiului turcesc”, semnată de Teofilact, rector al Academiei din Moscova. A doua odă, foarte amplă, aparţine celui de al doilea rector al Academiei moscovite, profesor de filosofie, Gedeon Wiszniowski, şi se dedică Preastrălucitului şi preaînaltului Dimitrie Cantemir, principe al Sfântului Imperiu Rusesc, domn ereditar al Ţării Moldovei.

Ambele texte elogiau mintea excepţional dotată a principelui moldovean, cunoştinţele lui întinse. Era asemănat cu marii oameni ai lumii, numit „principe al geniilor şi geniu al principilor”, un fel de nec plus ultra, adică neîntrecut în mediul unde trăia. Opera lui era considerată, în termenii lui Horaţiu, un monument „mai trainic decât arama”. Bolnav de diabet, Cantemir se stinge din viaţă la moşia sa, Dmitrovka. A fost înmormântat la Moscova în biserica familie. În 1935, osemintele i-au fost aduse în ţară şi reînhumate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Opera lui Cantemir, foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclopedismul, dar şi atributele geniale ale minţii sale. În 1698, înainte să fi împlinit 25 de ani, tipăreşte la Iaşi Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul, o carte de teosofie, bilingvă (română şi greacă), în buna tradiţie europeană a cărţilor ce încearcă să rezolve disputa dintre trup şi suflet, pasiune şi raţiune. Un text pe această temă fusese introdus în traducerea românească a Bibliei, tipărită la Bucureşti în 1688; intitulat Despre raţiunea dominantă, textul era atribuit unui filosof stoic din Alexandria, din perioada elenistică. S-au indicat surse foarte diverse ale cărţii, de la Biblie până la Venatio scientiarum a lui Van Helmont.

Tânărul prinţ ambiţionează să-şi depăşească sursele prin compoziţie, şi modelele prin amploare şi prin adecvarea disputei la spiritul Bisericii Răsăritului. Gândirea liberală a lui Cantemir a fost cenzurată de profesorul Ieremia Cacavelas, sub îndrumarea căruia încă se afla. Cartea are două introduceri compuse în stilul alegorizant al barocului oriental; prima, de închinare protocolară faţă de domnitorul de atunci, Antioh Cantemir, fratele autorului, iar cea de-a doua închinată cititorului, o ceremonioasă invitaţie la lectura cu profit moral. Stilul, metaforizant, mizează pe simboluri. Cartea e „floare”, iar autorul, „grădinar”. A treia prefaţă este semnată de Cacavelas, care elogiază mintea strălucită a elevului său şi avansează ideea invidiei ce poate fi stârnită de erudiţia prea tânărului principe.

Primele două „cărţi” ale Divanului sunt construite pe o anumită simetrie interioară, astfel încât cea de a doua se leagă, prin înţeles, de cea dintâi. „Cartea a treia”, separată de autor de primele două, este o traducere a lucrării, pe aceeaşi temă, Stimuli virtutum, fraena peccatorum a polonezului Andrea Wissowatius. În absenţa neologismului corespunzător, Cantemir apelează la termeni autohtoni pe care îi glosează, atunci când traduce titlul Strămutarea a bunătăţilor şi frâul păcatelor, explicând: „adecă îndrumarea spre bunătăţi şi oprirea spre păcate”.

Divanul se închide cu două serii de principii ale stoicismului, şi ele traduse din latină. Simetria primelor cărţi constă în aceea că fiecare dintre ele e secţionată în 85 de paragrafe. În prima carte dialogala, între înţelept şi Lume, se dă câte un titlu („pont”) fiecărei secvenţe, titlu sub care îşi rosteşte replica polemică fiecare dintre cele două personaje. Aceleaşi titluri se păstrează în cartea a doua, numai că ele acoperă precepte biblice şi fraze înţelepte pe tema indicată de titlu, drept confirmare a poziţiei înţeleptului.

Aşa cum e conceput de Cantemir, Divanul e mult mai complex ca problematică şi concepţie, evident laică, decât alte cărţi din aceeaşi clasă a didacticii morale despre înfrânarea instinctelor, spre dobândirea unei vieţi echilibrate. La nivelul cel mai general al discursului, textul configurează o teorie a fericirii omului, ceea ce l-ar plasa în terenul eudemonologiei de nuanţă creştină, dar nu numai. Cele două personaje, a căror „gâlceava” dă cărţii un caracter dramatic, realizat cu nerv şi imaginaţie, nu sunt altceva decât personificarea insolită a două concepte, aspect ce interesează literatura.

În rezumat, conţinutul se reduce la confruntarea dintre poziţia Lumii care, direct sau indirect, apără fără sfială orientarea epicureică, laică, şi poziţia înţeleptului, care propune formula vieţii austere, chiar ascetice, mereu cenzurată de grija trecerii în lumea de dincolo. El izbuteşte să înfrângă energia argumentativa a Lumii, decretând, în spirit umanist, dar ascetic, superioritatea fiinţei raţionale. Fraza e antologică: „Nu rob, ce stăpân lumii Dumnezeu te-au lăsat; pentru aceasta tu pe dânsa, iară nu ea pe tine să stăpânească”. Iar lucrurile lumii „comedii sunt”. Cu toată fracturarea tematică, unitatea internă a discursului moral este perfect controlată şi nu se abate de la canonul impus.

Fondul didactic sapienţial al Divanului e susţinut de vasta cultură a autorului. Se fac astfel asociaţii cu miturile greceşti şi legendele biblice, „Labirintul Critului” şi Grădinile Semira-midei sunt invocate alături de Sodoma şi Ierusalimul ceresc. Pitoresc în invenţii de vocabular e şi mitul Sirenelor, invocat în chip de parabolă. Receptarea fondului de idei e înlesnită de numeroasele fragmente rimate şi ritmate. Aceste încercări de proză poetică, precum şi alte particularităţi de topică şi stil, mulţimea sentenţiilor sunt exerciţii preliminare pentru scrierea viitorului roman. Divanul oferă imaginea sintetică a umanismului românesc, specific, cristalizat la confluenţa culturii vechi greco-latine cu gândirea religioasă creştină.

Între 1700 şi 1704, la Constantinopol fiind, Cantemir scrie mai ales în limba latină. Câştigat de opera empiristului, dar şi misticului Van Helmont, el compune o laudă închinată acestuia - Ioannis Baptistae Van Helmont - Physices universalii doctrina, urmată de traducerea unui capitol din opera de interpretare a naturii publicată de învăţatul flamand. Tot în latină mai redactează o carte de filosofie a cunoaşterii (prin revelaţie), de alură medievală, despre naşterea universului şi despre evoluţie, despre timp, etică şi destin.

Spre a sugera orientarea metafizică a dezbaterii, o intitulează Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre). Este amintită aici disputa scolastică numită şi „cearta universaliilor” (nominalism versus realism), Cantemir părând să fie un adversar al nominalismului lui Guillaume d’Occam. Gândirea neoaristotelică a lui Cantemir, din care nu a dispărut cu totul influenţa teologiei, se confirmă în manualul de logică prescurtat rămas între manuscrisele sale: Compendiolum universae logices institutionis (Rezumat al sistemului logicii universale). Fusese iniţiat în logica Stagiritului de Ieremia Cacavelas, el însuşi autor al unei cărţi de logică.

În Proemium (ad lectorem humanissimum), recomandă logica drept „cheia celor mai ferecate porţi ale filosofiei”, învăţarea ei ducând la „comoara învăţăturilor transmise din vechime”. Ca „artă instrumentală a filosofiei”, logica educă „operaţiile intelectului”, ordonează, prin categoriile ei, bagajul „mental” şi „verbal”. Autorul pune accent pe teoria silogismului, cu exemplificări. Urmele acestor preocupări pentru ştiinţa logicii vor fi identificabile în parodia gândirii silogistice din romanul alegoric.

Compendiul de logică, deşi scris în latină, îl situează, prin conţinut, pe Cantemir în zona umanismului de factură grecească. Din aceeaşi perioadă datează contribuţiile lui în domeniul muzicii. Cânta la instrumente de coarde, era şi compozitor. Până foarte de curând se mai auzea în Istanbul un „cântec al dervişului”, care, prin tradiţie, îi era atribuit. Folosindu-se de semnele alfabetului arab, Cantemir a inventat un sistem de notare a muzicii turceşti şi a scris, în limba turcă, o „carte mică”, închinată noului sultan, Ahmed III, Tarifa Umil musiki ala vegni maksus [Explicarea muzicii teoretice pe scurt].

În 1704-1705, încheie romanul alegoric autobiografic Istoria ieroglifică, un pamflet care, alături de Divanul, legitimează locul deosebit ocupat de Cantemir în istoria literaturii române. Cunoscută în manuscris, cartea s-a tipărit foarte târziu (1883). Dacă evoluţia unei literaturi se decide în momentele de ruptură, de discontinuitate, Istoria ieroglifică reprezintă un astfel de moment.

Cantemir înnoieşte stilul narativ, schimbă modelul de discurs, produce trecerea de la proza cronicărească nonfictivă la proza artistică studiată, prin utilizarea alegoriei. Discursul, satiric în fond, e voalat de măşti animaliere care acoperă chipurile persoanelor reale, le transformă în personaje literare, dezvăluindu-le caracterul. Alegoria propune o substituire evaluativă, aici degradantă. Cantemir îşi programa să respecte principiul estetic al „descoperirii prin acoperire”, amintit de el în postfaţa romanului.

Cartea are o vie motivaţie psihologică, fiind şi autobiografică. Autorul se deghizează sub masca Inorogului, personaj spiritual, charismatic, de care se teme toată fauna inferioară lui, drept care este urmărit, spre a fi exterminat. Titlul atrage atenţia asupra încifrării figurative a realităţii, iar subtitlul anunţă structura clasică („în douăsprezece părţi împărţită”) şi inserţiile gnomice („cu 760 de sentenţii frumos împodobită”). Ştiind că utilizează un procedeu cu totul nou în literatura română cultă, Cantemir însoţeşte textul propriu-zis al romanului de două prefeţe şi o postfaţă către cititor, texte prin care atrage atenţia asupra noutăţii literare, substituirilor alegorice, structurii etc.

Romanul mai are şi alte două elemente de paratext; pentru traducerea neologismelor, o „scară” a cuvintelor străine (imediat după prefaţă) şi o „scară a cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare” (în final). În roman sunt transfigurate evenimente personale şi istorice contemporane autorului. De la Heliodor (autorul grec al romanului de aventuri Etiopica), este declarat împrumutată tehnica inversiunii temporale, in medias res, folosită spre a plasa „mijlocul istoriei la început şi începutul la mijloc”.

Astfel, romanul pătrunde direct în vâltoarea conflictului, iar explicaţia lui cauzală se dă în partea a şasea. Primesc supranume alegorice nu numai persoanele, dar şi lucrurile, documentele, casele, grupurile de oameni etc., cum se poate vedea la „scară”, toate inspirat substituite prin nume simbolice. Mai întâi, numele măştilor zoomorfe ţin locul numelor personajelor. Leul şi Vulturul sunt emblemele celor două ţări (Moldova şi Ţara Românească) şi, respectiv, spiritele simbolice protectoare ale grupurilor de personaje, patrupedele şi păsările. Cel de al treilea element al triadei, menit să întreţină conflictul între cele două tabere, este Ţara Peştilor (Curtea otomană), dominată de Cetatea Epithimiei (lăcomiei).

Descrierea acestei cetăţi, strălucitoare în arhitectura ei monumentală, dar roasă pe dinăuntru de boala foamei de aur şi minată de corupţie, propune o foarte interesantă perspectivă de receptare a episodului ca antiutopie. În rândul întâi al grupului patrupedelor stau animale feroce: Pardosul, Lupul, Ursul, Vulpea, Şacalul etc., în timp ce păsările sunt reprezentate de zburătoare de pradă: Corbul, Brehnacea (bufniţa), Şoimul, Uliul, Coroiul etc. Există însă şi „Dobitoc supus” şi „Pasăre supusă” (prin ambele subînţelegându-se ţărănimea). Realitatea istorică, în datele ei exacte, nu mai interesează, întrucât totul este re-dimensionat potrivit libertăţilor subiective ale ficţiunii. În prima parte a romanului, se istoriseşte importantul eveniment al adunării patrupedelor şi păsărilor pentru alegerea unui domnitor în ţara patrupedelor. Sunt puse în lumină, marcat hiperbolizate, moravurile politice balcanice care viciază atmosfera.

Personajele se tem de o primejdie ce planează în aer şi le anihilează voinţa. Una dintre ameninţări pare să fie tirania Corbului (epitropul ţării păsărilor), cel care patronează adunarea politică teribil caricaturizată de autor. După o serie de discursuri (caricate şi ele) rostite de felurite personaje, mijloc cu iscusinţă folosit de autor spre a le caracteriza prin „propriile” lor cuvinte, se relevă gratuitatea şi ridicolul pledoariilor, de vreme ce, în culisele otomane, Corbul atribuise deja domnia. E acuzat astfel un mecanism politic controlat în chip tiranic din culise, în timp ce în scenă oamenii se mişcă inconştienţi de regimul lor de marionete în mâinile puterii. În această parte a romanului, autorul-narator are doar rolul de a deschide cadrul la modul expozitiv-introductiv, de a da cuvântul personajelor (Vidra, Bâtlanul, Corbul, Brebul, Vulpea, Struţocămila şi apoi de a comenta, ca pentru cititori, conţinutul discursurilor şi efectul asupra auditorilor din adunare.

Noutatea tehnicii narative se impune de la sine. Acesta e şi primul nucleu narativ al romanului constituit în jurul subiectului Struţocămila, propusă ca pretendent la tron împotriva Vidrei, întrucât toate discursurile arată cine e şi cât e de hibrid şi grotesc acest animal. Cel mai prost şi mai ridicol dintre toţi se dovedeşte însă comod pentru cei ce mânuiesc din umbră sforile politicii. Caracterul comic şi, concomitent, dramatic al politicianismului balcanic prefigurează perspectiva proprie lui I.L. Caragiale, comediograful. Partea a doua a romanului, mai extinsă ca spaţiu narativ, se constituie din aventura urmăririi, luării în captivitate şi eliberării Inorogului, spirit ales, opus lumii şi de aceea netolerat de ea şi de adversarul personal, Corbul. Conform premoniţiei onirice, totul se încheie cu recunoaşterea dreptăţii Inorogului.

În tehnica narativă sunt antrenate procedee anticipatoare, caracteristice prozei moderne. Într-o secvenţă, personajele discută despre măştile atribuite lor de autor în acest roman. În întregime, partea a şasea e o rememorare a cauzei conflictului Inorog-Corb, după cum partea a şaptea e o interesantă şi modernă inserţie onirică, mijloc de analiză psihologică a unui mare intrigant politic, Hameleonul. Subconştientul personajului este sondat cu minuţie, evident acuzatoare, şi figurat în simboluri sugestive. În ultima parte sunt inserate numeroase epistole ce denunţă întâmplări din culise. Scrisorile substituie povestirea autorului.

Textul Istoriei ieroglifice e împânzit de apologuri cu tâlc, de factură orientală. Discursurile personajelor sunt reproduse în stil direct sau rezumativ asumate de autor, mai ales monologurile. Se ivesc din când în când pagini cu rimă interioară de o mare frumuseţe poetică, precum Elegia Inorogului sau caracterizarea aceluiaşi psalmodiată de un alt personaj. Fondul de înţelepciune nu se rezumă la cele 760 de sentenţii anunţate pe copertă, ci este îmbogăţit de numeroase formulări aforistice originale. Parantezele filosofice, elaborate într-un stil literar foarte încărcat, şi mai ales pasajele ce ţin de ştiinţele exacte, ca şi de cele oculte, stârnesc plăcerea lecturii doar pentru un cititor specializat, familiarizat cu structura complicată a frazei lui Cantemir. Dificultăţile de lectură sunt răsplătite însă de ideile generoase, de figurile retorice rare (chiasm, paradox, oximoron, ironie) şi de creaţiile verbale neobişnuite. Ca ideologie şi retorică satirică, Istoria ieroglifică este un roman ce aparţine epocii Luminilor.

După 1714, Cantemir se ocupă aproape exclusiv de redactarea unor cărţi de istorie. Scrie, în latină, un studiu bazat pe teoria evoluţiei ciclice, prevăzând izbânzi însemnate ale lui Petru cel Mare, pornit să elibereze creştinătatea. Eseul se intitula Monarchiarum physica examinatio (Examinarea naturii monarhiilor).

Cartea cel mai adesea invocată în istoria culturii române este Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae (Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi), redactată între 1714 şi 1717. Este cea dintâi monografie exhaustivă a Ţării Moldovei, pentru că depăşeşte prin complexitate scrierile lui Miron Costin. La Cantemir, legendarul despre bogăţiile şi dărnicia fabuloasă a pământului se conjugă cu obiectivitatea ştiinţifică în probleme de geografie fizică şi economică, istorie, etnogeneză, ocupaţii, legi, moravuri ale locuitorilor, ritualuri fundamentale, mitologie. Toate acestea sunt conţinute în Pars prima, geographica şi în Pars secunda, politica (istorică). Pars tertia conţine consideraţii despre originea şi particularităţile dialectale ale limbii române, o încercare de filologie comparată, între română şi alte limbi romanice, şi, în fine, date despre religia locuitorilor pământului moldav.

Descrierea Moldovei este o pledoarie implicită pentru dreptul la libertate al patriei şi al locuitorilor ei. În plus, principele-autor apără drepturile ereditare ale descendenţilor familiei Cantemir la tronul ţării. Cartea este, în acelaşi timp, o modernă contribuţie la ceea ce ştiinţa de astăzi consideră a fi domeniul imagologiei. Informaţiile foarte diverse, sistematizate în cele trei părţi ale cărţii, şi harta, cea dintâi a acestui ţinut, au stârnit curiozitatea germanilor, interesaţi de această parte a Europei în ordine politică, dar şi comercială. Inteligent, principele îşi redactează monografia în limba latină, pentru a-i asigura circulaţia europeană.

Este cea de a doua operă a lui Cantemir tradusă într-o limbă europeană, după Istoria Imperiului Otoman. Cartea a fost tradusă în germană de judeţul Redslob (Beschreibung der Moldau) şi publicată de Busching în „Magazin fur die neue Historie und Geographie”, în 1769. O ediţie separată s-a făcut, după 2 ani, la Leipzig. Traducerea în limba română s-a tipărit la Mănăstirea Neamţ, în 1825, sub titlul Scrisoarea Moldovei. Autoritatea europeană de orientalist, care avea să dureze mai bine de un secol, şi-o câştigă Cantemir post-mortem, prin tratatul în limba latină Historia incrementorum aique decrementorum Aulae Othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane), încheiat în 1716.

Concepţia care structurează materialul informativ cules de la sursă (biblioteca Seraiului şi scrierea rezumativă Synopsis a lui Saadi) e aceea a creşterii şi decăderii imperiilor, reactualizată în preajma lui 1700 de Giambattista Vico (corsi e ricorsi) şi, după Cantemir, de Montesquieu (grandeur et decadence). Partea întâi cuprinde istoria Imperiului de la Osman, fondatorul, adică de la 1300, până la Mahomed IV, asediatorul Vienei, la 1683, iar partea a doua continuă istoria, de la 1683 până la 1712, şi urmăreşte scăderea treptată a puterii imperiului.

În secolul luminilor, cariera europeană a cărţii începe cu traducerea engleză, tipărită în 1734-1735, şi continuă cu cea franceză, din 1743, şi cu cea germană, din 1745. Tălmăcirea în limba rusă, făcută în timpul vieţii autorului, a rămas în manuscris. Istoria exactă era adiţionată cu numeroase note şi legende, fapt ce i-a atras pe scriitorii romantici europeni. Astfel, Victor Hugo folosea Historia... pentru ciclul Orientalelor din La Legende des siecles, cum o spune în prefaţă, iar Byron recurge la aceeaşi sursă când se documenta pentru poema Don Juan.

Opera istorică special dedicată originii românilor, concepută polemic, dar neterminată, este Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, având, după toate indiciile, variante în latină şi română. Istoricii, care i-au găsit şi scăderi, consideră totuşi Hronicul... prima noastră istorie modernă, scrisă cu metodă, de la prolegomenă şi până la ultima din cele zece „cărţi”. E o argumentaţie întemeiată pe un număr impresionant de surse greco-latine. În partea a doua a titlului, autorul precizează că a făcut el însuşi traducerea textului princeps din latină în română, în anul 1717, fiind de drept „voievodul şi de moşie domn al Moldovei”, dar, temporar, „cneaz în Sankt Petersburg”. Opul cuprinde istoria românilor, de la origini până în anul 1274. Interesul istoricilor pentru această operă n-a fost epuizat de autorii din cadrul Şcolii Ardelene.

Între ultimele scrieri, datate la 1720, se remarcă Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis (Viaţa lui Constantin Cantemir, supranumit Cel Bătrân, principele Moldovei). Este o monografie a vieţii şi carierei tatălui său, concepută tendenţios, ca biografie romanţată, explicând orgolios (dar nu şi adevărat) genealogia şi, în consecinţă, drepturile ereditare asupra principatului Moldovei.

Îşi apără drepturile şi ascendenţa şi într-un memorial, publicat postum sub titlul Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, opuscul scris ca răspuns la invitaţia de a fi consilier intim al ţarului. Ca novator în probleme de educaţie şi, în general, în domenii fundamentale ale vieţii spirituale, Cantemir a intrat în polemici deschise cu unii cărturari ruşi conservatori. Urmare a unei astfel de polemici este lucrarea Loca obscura in catechisi... (Locuri obscure în catehism...), tradusă în ruseşte de secretarul său şi pusă în circulaţie în formă manuscrisă. Se aduceau aici corective de ordin teologic, în principal, dar şi pe probleme de pedagogie, la cartea Prima învăţătură a copiilor (1720), semnată de episcopul rus Th. Prokopovici.

Ultima carte, construită astfel încât să servească informării asupra specificului vieţii turcilor, a fost Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. Este, după Divanul..., cea de a doua operă a lui Cantemir tipărită antum, de astă dată la Sankt Petersburg, în 1722, în limba rusă şi închinată lui Petru I, cel care încuraja „ştiinţele liberale şi artele”. Cunoaşterea Coranului a înlesnit autorului înţelegerea şi explicarea mentalităţii mahomedane, a religiei, ritualurilor şi moravurilor controlate de autoritatea Cărţii sfinte. Această carte de imagologie procură şi astăzi plăceri de lectură. Ca mică enciclopedie, ea instruieşte asupra particularităţilor vieţii religioase şi laice, asupra artelor şi ştiinţelor practicate în lumea Orientului apropiat.

Opera lui Cantemir, impresionantă ca întindere şi varietate, dar rămasă necunoscută până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Academia Română a luat decizia să tipărească integral scrierile principelui, se impune ca moment cardinal în cultura română, primul moment de importanţă majoră, când spiritul românesc a radiat asupra altor culturi. Geniu pozitiv, Cantemir a fost un întemeietor în varii domenii de manifestare a spiritului, în teologie, istorie şi geografie, etnografie, imagologie, sociologie, filosofie, retorică, pedagogie şi, nu în ultimul rând, în literatura de ficţiune alegorică şi satirică.

Opera literară

  • Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul, Iaşi, 1698; ediţie îngrijită şi introducere de Virgil Cândea Bucureşti, 1969;
  • Beschreibung der Moldau, traducere de judeţul Redslob, Leipzig, 1771;
  • History of The Growth and Decay of The Otoman Empire, I-II, traducere de Nicholas Tindal, Londra, 1734-1735;
  • Histoire de L’Empire Othoman, ou se voyent les causes de son agrandissement et de sa decadence, Paris, 1743;
  • Geschichte des Osmanischen Reichs..., Hamburg, 1745;
  • Kniga sistima ili Sostoianie muhammedanskia relighii, Sankt Petersburg, 1722;
  • Scrisoarea Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1825; ediţia (Descrierea Moldovei), prefaţă de Costache Negruzzi, Iaşi, 1851; ediţie îngrijită de T. Boldur-Lăţescu, Iaşi, 1868; ediţie tradusă de George Pascu, Bucureşti, 1923; ediţie tradusă de Gheorghe Adamescu, Bucureşti, 1941; ediţie îngrijită de D.M. Pippidi, traducere de Gheorghe Guţu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973;
  • Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, I-II, ediţie îngrijită de Gheorghe Săulescu, Iaşi, 1835-1836;
  • Operele principelui Dimitrie Cantemir, I-VIII, Bucureşti, 1872-1901;
  • Vita Constantini Cantemyrii - Viaţa lui Constantin Cantemir, traducere de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1923; ediţie tradusă de Nicolae Iorga, ediţie îngrijită de Liliana Iorga, Craiova, 1942; ediţie tradusă de şi ediţie îngrijită de Radu Albala, prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1960; ediţie îngrijită şi traducere de Radu Albala, prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1969;
  • Despre Coran, traducere de Ioan Georgescu, Cernăuţi, 1927;
  • Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Metafizica), traducere de Nicodim Locusteanu, prefaţă de Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1928;
  • Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1927; ediţia I-II, îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu şi Ion Verdes, Bucureşti, 1965; ediţia (Melanholia neasemuitului inorog), îngrijită şi prefaţă de Doina Curticăpeanu, Cluj, 1973;
  • Opere complete, ediţie îngrijită şi introducere de Virgil Cândea; vol. IV, tomul I: Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de Stela Toma şi Nicolae Stoicescu, introducere de Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973; vol. I: Divanul, traducere de Maria Marinescu-Himu, Bucureşti, 1974; vol. IX, tomul I: De antiquis et hodiemis Moldaviae nominibus. Historia moldo-valachica, traducere, ediţie îngrijită şi introducere de Dan Sluşanschi, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1983; vol. III, tomul II: Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, traducere, îngrijire şi introducere de Virgil Cândea, text rus ediţie îngrijită de Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1987; vol. IV, tomul II: Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare (1717 şi 1718), ediţie îngrijită şi introducere de Paul Cernovodeanu, traducere de Alvina şi Emil Lazea, Mihai Carataşu, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1996; vol. VI, tomul I: Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis, traducere şi îngrijire de Dan Sluşanschi şi Ilieş Câmpeanu, prefaţă de Virgil Cândea, introducere de Andrei Pippidi, Bucureşti, 1996;
  • Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, traducere de Dan Sluşanschi, ediţie îngrijită şi introducere de Alexandru Surdu, Bucureşti, 1995;
  • Opere, vol. I: Divanul Istoria ieroglifică. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ediţie îngrijită şi introducere de Virgil Cândea, Stela Toma şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 2003.

Lucrări didactice

  • Kitâb-i ilmu’l musiki alâ vechi’l hurufât (Cartea ştiinţei muzicii cu ajutorul literelor) (1695-1700?), în Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii, Bucureşti, 1973; idem în Kantemiroglu, Kitâbu ilmi’l Musiki alâ vechi’l hurufât, Istanbul, Tura Yayinlari, 1976-1985.

Muzicologie

  • Introductionem in musica turcica, idiomate moldavi (Introducere în „Muzica” turcească, în moldoveneşte) (1711-1720), lucrare pierdută.

Antologii muzicale

  • Mecmu-a Kantemiroglu sau Kantemiroglu Mecmu’asâ (Culegerea de melodii a fiului lui Cantemir) (1695-1700) - (cuprinde 345 peşrevuri şi 36 sâz semâ’îsi de Hasan Djan, Nefârâ Behra, Tătar Khan, Derviş Omer Şerif, Sah Murad, Osman Paşa, Solakzade, Kanbosu Mehmed Celebi, Zurnazen Ibrahim Agha, Edirmei Ahmed, Kutb-i Nagy, Muzaffer, Harum Yahudi, Baba Ferruh, Zakir, Mustakim Agha, Kul Mehmed, Melekdjian, Mehmed Ali şi Dimitrie Cantemir - 36 piese originale: 1 beste, 2 aksak semâ’î, 11 saz semâ’îsi şi 22 peşrevuri; transcrieri în notaţie modernă de Rauf Yekta, Suphi Ezgi, Tallat Bey, Halil Can, Iacob Ciortea, H. Sadetin Arel, etc.);
  • 43 piese de Dimitrie Cantemir transcrise în notaţia europeană (portativ) în Cartea ştiinţei muzicii, opus citat, 1973.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …