Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu (1819 sau 1825, Bolintin-Vale, judeţul Giurgiu - 20 august 1872, Bucureşti) - poet, prozator, publicist, diplomat, om politic şi unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848. Ienache Cosmad, tatăl lui Bolintineanu, era român macedonean, originar din Ohrida; stabilit în Valahia şi căsătorit cu o localnică, el a ţinut în antrepriză poşte, a arendat pământ, ajungând mic proprietar şi chiar subprefect în Bolintinul din Vale, lângă Bucureşti. Bolintineanu copilăreşte în satul natal, apoi e trimis la rude, în capitală. Învaţă la şcoala de la Colţea şi la Colegiul „Sf. Sava”. Orfan, rămas în grija rudelor, intră ca funcţionar în administraţie; în 1842 era copist la Secretariatul Statului.

Debutează în 1842; elegia O fată tânără pe patul morţii, publicată în „Curier de ambe sexe”, cunoaşte un succes imediat. Este membru al Asociaţiei literare şi al „Frăţiei”. Între 1846 şi 1848, cu o bursă oferită de Asociaţia literară, studiază la Paris, la College de France. Audiază cursurile lui judeţul Michelet, E. Quinet, A. Mickiewicz şi este membru al Societăţii studenţilor români din capitala Franţei. La Bucureşti, iese, în 1847, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu.

Bolintineanu îmbrăţişează cauza revoluţiei de la 1848: este redactor-şef al ziarului „Popolul suveran” şi membru al Comitetului central electoral care pregătea alegerile de deputaţi pentru Adunarea Constituantă. La înfrângerea revoluţiei ia drumul exilului: Paris (colaborează, aici, la „România viitoare”, editează, în 1851, „Albumul pelerinilor români” şi, în 1854, lansează broşura propagandistică Les Principautes Roumaines), Constantinopol (locuieşte la Ion Ghica şi face lungi voiajuri în Palestina, Egipt, Macedonia şi Muntele Athos). În ţară îi apăreau, prin grija lui Gheorghe Sion, volumele Cântece şi plângeri (1852) şi Poeziile vechi şi noue ale d-lui Bolintineanu (1855), urmate de romanul Manoil sau Căderea şi înălţarea omului prin femeie (1855) şi de Călătorii în Palestina şi Egipt (1856).

În 1857 i se permite să se întoarcă în patrie. Se dedică luptei pentru unirea Principatelor: scoate ziarul unionist „Dâmboviţa” (1858), sprijină alegerea ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti a lui Al. I. Cuza, căruia i-a fost prieten şi sfătuitor. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul lui Mihail Kogălniceanu, a susţinut cu abnegaţie reformele lui Cuza. Ministerul său a înfăptuit secularizarea averilor mănăstireşti, Bolintineanu l-a ajutat pe pictorul Gheorghe Tattarescu cu ocazia întemeierii Şcolii de Arte Frumoase, a sprijinit înfiinţarea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. După detronarea lui Al. I. Cuza, se retrage din viaţa politică.

Scrie mult, pentru a se întreţine şi a plăti datoriile făcute în timpul exilului: Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1858), Melodii române (1858), Legende sau basne naţionale în versuri (1858), Bătăliile românilor (Fapte istorice) (I, 1859), Nemesis (1861), Legende noi (1862), Elena (1862), Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora (1863), Poezii. Atât cunoscute, cât şi inedite (1865), Călătorii în Asia Mică (1866) şi Florile Bosforului (1866), vieţi romanţate.

Îşi traduce în franceză o parte din opera poetică. Sub titlul Brises d’Orient, cu o prefaţă de Philarete Chasles, volumul vede lumina tiparului în 1866, la Paris. Tot în 1866, a scos „Eumenide sau satire politice”, jurnal satiric în versuri, şi Idele, grame şi epigrame politice.

Publică, în 1867, poemul Conrad şi, cu titlul schimbat, a doua ediţie din jurnalul drumeţiei la Ierusalim şi în Egipt, drame istorice: Mihai Viteazul condamnat la moarte (1867), Ştefan Vodă cel berbant (1867), apoi Alexandru Lăpuşneanu (1868), Ştefan Gheorghe Vodă (1868), cugetări filosofice şi politice, în Cartea poporului român (1869), Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români (1869), un memoriu istoric, Viaţa lui Cuza Vodă (1869), Poezii din tinereţe nepublicate încă (1869) şi epopeea Traianida (1869 şi o nouă versiune în 1870).

Bolnav, trăind în mizerie, revenea tardiv, depăşit de timp şi neluat în seamă de contemporani, asupra idealurilor generaţiei sale în Menadele (1870), Plângerile României (1870). A locuit o vreme la Alexandru Zanne, apoi a fost internat la ospiciul Pantelimon, unde a şi murit.

Mai puţin talentat decât contemporanii Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri, Bolintineanu poetul este mai caracteristic pentru vremea sa. Încă nedesprinsă total din matca poeziei mai vechi, anacreontică şi preromantică, lirica lui oferă imaginea fidelă a începuturilor romantismului românesc şi a formelor lui în anii revoluţiei, când literatura era înţeleasă ca un instrument al luptei politice.

Chiar dacă o compunere elegiacă şi meditativă l-a impus, chiar dacă în primul său volum un întreg ciclu era alcătuit din Reverii, ori de câte ori a încercat formula lirică a meditaţiei, Bolintineanu se arată prizonierul modelelor (Lamartine, A. Chenier, Millevoye) şi nu a putut depăşi un registru minor, sentimental. Temperamentul poetului era cel al unui senzual, atras de forme şi sonuri, şi spiritul auster al meditaţiei i-a rămas străin. Doar înstrăinarea (exilul) dă autenticitate discursului elegiac şi creează un personaj şi o obsesie a liricii lui Bolintineanu, pribeagul.

Popularitate i-a adus, însă, legenda istorică. Orientându-se, în poezie, spre izvorul vieţii naţionale, el răspundea programului „Daciei literare”. Construite pe antiteza romantică trecut-prezent, legendele urmăreau să trezească patriotismul contemporanilor. Deşi creaţiile sale au impus în literatura română specia, poetul găseşte arareori tonul potrivit. Inapt să sugereze sufletul tainic al trecutului, el transmite doar, prin intermediul unor personaje din istoria naţională, ideile şi aspiraţiile generaţiei sale, de unde şi marea răspândire, în epocă, a legendelor, altfel uşor de memorat datorită versului cursiv, compoziţiei simplificate până la o schemă mecanică.

Elogiul gestului eroic şi spiritul patriotic nu pot salva textele de impresia de artificialitate dată de un limbaj inadecvat, de lipsa culorii locale, de prea bogate reminiscenţe din poezia cavalerească occidentală. Rezolvarea epicului printr-un discurs, lipsa preocupării pentru individualizare - contrar intenţiilor poetului - imprimă eroilor, subordonaţi unei retorici grandilocvente, un aer de fantoşe.

Rareori istoria vorbeşte prezentului cu puterea pildei vii (ca în Muma lui Ştefan cel Mare) sau prin etica aspră a timpurilor de trecute vitejii (Daniil Sihastrul). Faţă de restul producţiei lui poetice, legendele tind către o expresie relativ condensată, spre o frază mai puţin încărcată, uneori spre rezolvări aforistice. Pe un teren mai propriu se găseşte Bolintineanu în balada fantastică, căci el poate desfăşura aici senzaţiile intense născute de spaimă şi oroare.

Situându-se în sfera de influenţă a romanticii germane (Burger, Uhland), dezvoltă, în plăsmuiri demonice şi macabre, un cortegiu baroc al morţii (Herol, Dochia, O noapte pe morminte). Reuşitele ţin de atmosfera lunatecă propice surdelor prevestiri ale dezlănţuirii forţelor malefice şi de viziunea cvasionirică a cavalcadelor.

Capodopera genului rămâne Mihnea şi baba, în care ritmul şi sonorităţile sugerează tonalităţi sumbru-halucinante: „Sună pădurile, fâşie frunzele, / Geme pământul; / Fug legioanele, zbor cu cavalele, / Luna dispare; / Cerul se-ntunecă, munţii se cleatenă, - / Mihnea tresare. / Fulgerul scânteie, tunetul bubuie, / Calul său cade. / Demonii râseră...” în amestec cu elemente ale stilului rococo şi ale cântecului lăutăresc, Bolintineanu revine, în Macedone şi în Florile Bosforului, la izvoarele liricii noastre de până la 1840: poezia anacreontică şi idila antică. Mirajul Orientului putea avea ca punct de plecare lecturi romantice (Orientalele lui Victor Hugo) şi parnasiene, dar se explică şi prin trăirea directă.

Cu Florile Bosforului, intră în literatura noastră peisajul marin şi exotic. Scurte povestiri de dragoste şi de moarte ale haremului, poeziile aduc, în ciuda accentelor dulcege, o autentică voluptate a peisajului, decorul oriental bogat colorat, marea în lumină mereu schimbătoare: „E oara când s-aprinde a lui Lial făclie / Şi varsă valuri d-aur pe marea azurie, / Lăsând ca să se vază mişcând din aripiori / O pulbere-argintoasă de mii de peştişori; / Frumoase mozaice, divine, infinite...”.

Bolintineanu prinde irizări, imaginea dobândeşte uneori, în mod fericit, o transparenţă luminoasă, somptuozitate, versul are o legănare domoală, somnolentă, jocul de tonuri şi limpezimi acvatice anticipă rondelurile lui Alexandru Macedonski. Reuşite sunt, adesea, portretele de femei, descrierea costumelor lor. Atmosfera generală e (în ciuda preţului plătit convenţiei literare exprimate prin idilic) de beatitudine extatică, indolenţă şi calm specific oriental.

În Macedone, efectul de evocare etnografică se pierde într-un pastoralism cu modele în bucolicele Antichităţii şi în folclor, dezvoltat în aceeaşi ambianţă a frivolităţilor galante, ce se trăgea din mica poezie franceză a secolului al XVIII-lea. Piesa de rezistenţă a ciclului este San-Marina, poezie a transhumanţei păstorilor macedoneni, care evocă, cu o sobrietate rar întâlnită la Bolintineanu, gesturi rituale, într-o mişcare lină, desfăşurată în ritmurile eternităţii, cu fiorul spaţiului nemărginit şi a timpului derulat în cicluri prestabilite.

În Conrad, poetul dă, pe motivul, cu adânci rezonanţe interioare, al exilului, unele din cele mai bune pagini lirice ale sale. Proscris politic, Conrad rătăceşte, ca şi Childe Harold, eroul lui Byron, prin lume, oprindu-se în locuri marcate de o istorie revolută, în faţa ruinelor antice, pentru a cugeta la soarta omului şi a civilizaţiilor, la roata timpului, la libertate şi la glorie, îmbătându-se, totodată, de armoniile naturii: „Iar neaua sa eternă ce luce sub lumină, / Râu d-ambru, se îngână cu purpura divină / Şi se răsfrânge-n marea de spumă şi d-azur / C-un cer ce-atâtea stele îl fac şi mai obscur!”

Meditaţia, volneyană, aduce în prim-plan moartea, stăpână impasibilă a marii treceri, dar tristeţii îi răspunde, prin contrast, eternitatea exultantă a vieţii. Sugestia de lunecare nesfârşită şi de triumf al soarelui, transmisă în tablourile marine, capătă, în Conrad, o putere simbolică, de întruchipare a divinităţii („Oglindă minunată în care albastrul cer / Cu tot ce-i nuanţă în splendidul eter, / Azur, lumină, purpur şi cete-ntunecate, / Se miră, se răsfrânge c-o dulce voluptate. / Şi faţa sa cerească răsfrânge-n împrejur / Miriade de tablouri de purpur şi d-azur”).

Poemul conţine, odată cu viziunea infinitei perindări a formelor care lasă neschimbată esenţa răului în viaţa lumii, accente care îl anunţă pe Eminescu, dar şi numeroase anticipări ale orizonturilor clasice din poezia lui Duiliu Zamfirescu sau Ion Pillat.

Fără succes, în prolixa epopee Traianida Bolintineanu s-a străduit să creeze o mitologie autohtonă; dramele istorice (Mihai Viteazul condamnat la moarte, Alexandru Lăpuşneanu etc.) sunt şi ele sortite uitării, datorită incapacităţii autorului, aservit imitaţiei neinspirate din Shakespeare, de a reconstitui epoca. Manoil şi Elena se numără între primele noastre romane, Doritorii nebuni, apărut fără semnătura scriitorului în foiletonul „Dâmboviţei” din 1864, rămânând doar o încercare.

Scriere epistolară, Manoil schiţează tipul eroului romantic, wertherian, pasionat şi sensibil, apoi cinic, disperat sau nepăsător, împins prin iubire în prăpastia viciului. Inexperienţa referitoare la cerinţele genului se simte în tendinţa ilustrativă impusă acţiunii şi în lipsa motivaţiei psihologice. Nu străină de influenţa lui Balzac este strădania de a da pictură de moravuri în mediu românesc.

În Elena, meritorie rămâne încercarea de analiză a sufletului feminin şi a sentimentului geloziei. Observaţia se ridică uneori la adevăruri psihologice de fineţe, dar autorul nu-şi fructifică în profunzime propriile intuiţii. Romanţiozitatea, retorismul şi patetismul copleşesc analiza. Totuşi, în portretul fragilei Elena, suferind discret într-o căsătorie nepotrivită, apar trăsături ce se regăsesc la eroinele lui Duiliu Zamfirescu, acesta fiind anunţat şi de pitorescul scenelor mondene.

În jurnalele de călătorie, Bolintineanu se arată un mai bun povestitor şi creator de tipuri decât în romane. Dar ţinta principală a acestor memoriale era de a informa cât mai complet asupra locurilor vizitate. Autorul, în căutarea exactităţii, se documentează, face apel la lucrări istorice, cât şi la datini şi tradiţii. Povestirile intercalate în relatare sunt scrise cu nerv. Orientul nu mai este cel convenţional din Florile Bosforului. Mizeria, destrămarea, moartea domină. Descrierea cartierului Pera din Constantinopol este de un realism crud. Bolintineanu a fost stăpânit de gândul perisabilităţii lucrurilor omeneşti şi, prin el, un puternic suflu romantic străbate însemnările de călătorie.

Opera

  • Colecţie din poeziile domnului, Bucureşti, 1847;
  • Cântece şi plângeri, ediţie îngrijită de Gheorghe Sion, Iaşi, 1852;
  • Les Principautes Roumaines, Paris, 1854;
  • Poeziile vechi şi noue ale d-lui..., ediţie îngrijită de Gheorghe Sion, prefaţă de Radu Ionescu, Bucureşti, 1855;
  • Manoil, Iaşi, 1855;
  • Călătorii în Palestina şi Egipt, Iaşi, 1856;
  • Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, Bucureşti, 1858;
  • Melodii române, Bucureşti, 1858;
  • Legende sau basne naţionale în versuri, Bucureşti, 1858;
  • Călătorii în Moldova, Bucureşti, 1858;
  • Bătăliile românilor (Fapte istorice), partea I, Bucureşti, 1859;
  • Nemesis, Bucureşti, 1861;
  • Legende noi, Bucureşti, 1862;
  • Elena, Bucureşti, 1862;
  • Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, Bucureşti, 1863;
  • Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Bucureşti, 1863;
  • Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Bucureşti, 1863;
  • Viaţa lui Mihai Viteazul făcută pentru înţelegerea poporului de un anonim, Bucureşti, 1863;
  • Poezii. Atât cunoscute cât şi inedite, I-II, Bucureşti, 1865;
  • Călătorii în Asia Mică, Bucureşti, 1866;
  • Brises d’Orient, prefaţă de Philarete Chasles, Paris, 1866;
  • Florile Bosforului, Bucureşti, 1866;
  • Conrad, Bucureşti, 1867;
  • Mihai Viteazul condamnat la moarte, Bucureşti, 1867;
  • Ştefan Vodă cel berbant, dramă... urmată de poezii noi, Bucureşti, 1867;
  • Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, Bucureşti, 1867;
  • Alexandru Lăpuşneanu şi După bătaia de la Călugăreni, Bucureşti, 1868;
  • Ştefan Gheorghe Vodă sau Voi face doamnei tale ce ai făcut tu jupânesei mele, Bucureşti, 1868;
  • Viaţa lui Traian August, fondatorul neamului românesc, Bucureşti, 1869;
  • Viaţa lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1869;
  • Cartea poporului român, Bucureşti, 1869;
  • Idele, Bucureşti, 1869;
  • Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, Bucureşti, 1869;
  • Poezii din tinereţe nepublicate încă, Bucureşti, 1869;
  • Traianida, Bucureşti, 1870;
  • Viaţa şi faptele lui Ştefan Vodă cel Mare, Bucureşti, 1870;
  • Viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1870;
  • Cleopatra, regina Egiptului, Bucureşti, 1870;
  • Cuza Vodă şi oamenii săi, Bucureşti, 1870;
  • Menadele, Bucureşti, 1870;
  • Plângerile României, Bucureşti, 1870;
  • Poezii, I-II, prefaţă de Gheorghe Sion, Bucureşti, 1870; ediţia Bucureşti, 1877;
  • Poezii, Vălenii de Munte, 1908;
  • Proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1915;
  • Călătorii, I, ediţie îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1915;
  • Legende istorice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Pillat, Bucureşti, 1940;
  • Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru Popovici, Craiova, 1942;
  • Opere, prefaţă de Alex Ştefănescu, Bucureşti, 1951;
  • Opere alese, I-II, ediţie îngrijită de Rodica Ocheşanu şi Gheorghe Poalelungi, Bucureşti, 1961;
  • Legende istorice şi alte poezii, prefaţă de Ion Roman, Bucureşti, 1965;
  • Călătorii, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Roman, Bucureşti, 1968;
  • Manoil. Elena, Bucureşti, 1971;
  • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gabriela Omăt, Bucureşti, 1977;
  • Opere, I-XII, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de Paul Cornea, Bucureşti, 1981-1992.

Traduceri

  • Herodot, Istoria lui, Cartea I, Bucureşti, 1859;
  • Victor Hugo, Mizerabilii, I-III, Bucureşti, 1862-1864 (în colaborare cu Alexandru Zanne şi M. Costiescu).

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …