Dieta Transilvaniei din 1790-1791

Dieta s-a ţinut la Cluj. Ea s-a deschis la 21 decembrie 1790 şi s-a închis la 9 august 1791, a ţinut deci aproape nouă luni. Caracterul ei era dinainte hotărât chiar de componenţa ei. Din cele 417 nume care o compun, 296 sunt de regalişti şi dregători diverşi (membrii guvernului, tablei regeşti şi alţii) şi numai 121 de reprezentanţi aleşi.

Guvernul îşi asigura deci preponderenţa. Social: numărul reprezentanţilor nobilimii se ridica la peste 350, deci la vreo 85%, din care magnaţii cu titluri de baron, conte se cifrau la 161. Naţional: ungurii (cu secuii) reprezentau aproximativ 90%, saşii 10%. Românii au un singur reprezentant, pe episcopul Ioan Bob. Nici el însă nu e chemat ca reprezentant al naţiunii române, ci ca regalist.

Unirea Transilvaniei cu Ungaria, atât de mult dezbătută, stările n-au înţeles-o nici de astă dată ca o simplă includere în regatul ungar. Prin unire, Transilvania trebuia să-şi păstreze mai departe neştirbite instituţiile proprii, dieta, legile şi autonomiile, doar nobilimea având să se bucure liber de prerogativele sale şi într-o ţară şi în alta deopotrivă.

În faţa opoziţiei curţii, unirea Transilvaniei nici n-a mai intrat apoi în articolele de lege ale dietei înaintate spre sancţionare. Cancelariile Ungariei şi Transilvaniei de la Viena, dieta se învoi să rămână unite, dar să fie separate în cadrul lor resorturile şi treburile celor două ţări. Limba oficială să fie maghiara în administraţia internă, latina în raport cu organele centrale, excluzând pe cea germană. Se legifera şi înfiinţarea societăţii pentru cultivarea limbii maghiare.

Independenţa ţării, raporturile ei constituţionale cu puterea centrală se exprimă printr-o obstrucţie generală împotriva reformelor de până acum şi o „restituire” pe toată linia a vechilor autonomii şi a vechilor instituţii. Se reface vechea constituţie a celor trei naţiuni şi patru religii. Dieta se ridică chiar şi împotriva titlului de Mare Principat al Transilvaniei. Puterea legislativă împăratul trebuie să o împartă cu dieta ţării. El nu trebuie să mai guverneze prin ordonanţe sau patente.

Chiar consilierii curţii, pentru Transilvania să-i ia dintre consilierii guvernului transilvănean. În treburile externe privind Transilvania, să consulte şi pe transilvăneni; în treburile cu Ţara Românească şi Moldova să-i întrebuinţeze de preferinţă. Se reafirmă toate privilegiile şi prerogativele nobilimii. Se reface şi legiferează chiar dreptul şi obligaţia ei la „insurecţie” (ridicarea la arme).

Împotriva tentativei împăratului Iosif de a impune şi nobilimea, acum se afirmă din nou nu numai neimpozabilitatea ei, dar, în numele egalităţii, neimpunerea se extinde asupra întregii nobilimi, şi a nobilimii mici. Ceea ce de altfel era şi în „propoziţiile” (propunerile) regale pentru dietă, decât doar cu îndrumarea ca prin aceasta să nu fie încărcată plebea contribuabilă. Înseşi propunerile regale făceau acum concesii importante. Trăgând consecinţele dietei ungare, curtea caută să câştige nobilimea, inclusiv masa nobilimii de rând.

Se stabilesc contribuţiile ţârii şi felul de impunere. Se refac atribuţiile scaunului de judecată al stăpânului feudal, se refac în genere forurile de judecată feudale de mai înainte. Se refac libertăţile secuilor, scutirea lor de dare în schimbul serviciului militar. Tot aşa şi autonomiile săseşti. Se anulează şi „concivilitatea” la care-i obliga Iosif al II-lea pe saşi. Dar exclusivitatea pretinsă de saşi era greu de menţinut; pentru concivilitate luptau nu numai românii, ci şi ungurii şi secuii locuitori pe Pământul Crăiesc.

Dieta e preocupată şi de armata ţării, de recrutarea ei din interior, de comandanţi locali, de miliţia naţională secuiască. Dar şi de reducerea, în acelaşi timp, a miliţiei de graniţă ridicate din „plebea contribuabilă” românească, nu numai pentru că scutirea ei de dare încarcă pe ceilalţi contribuabili, ci şi pentru că, dată fiind ura ei inveterată faţă de nobilime, armele le-ar putea întoarce nu spre apărarea patriei, ci spre tulburarea securităţii nobilimii.

Dieta cere nu numai refacerea instituţiilor ţării dislocate de reforme şi revenirea la viaţă constituţională, dar cere şi lovirea, sub vina necredinţei, a tuturor răusfătuitorilor regelui, a trădătorilor de ţară care l-au sfătuit şi au lucrat împotriva legilor Aprobate şi Compilate ale ţării, care au prezentat autoapărarea nobilimii în timpul răscoalei lui Horea ca o răzvrătire, care au sfătuit constituirea unei a patra naţiuni politice - ca Beyschlag (consilierul gubernial), de pildă -, care au sfătuit impunerea nobilimii şi măsurarea pământurilor ei, înfiinţarea miliţiei de graniţă secuieşti, desfiinţarea naţiunii săseşti, care au pârât pe bunii patrioţi etc.

De problema gravă a ţărănimii dieta e preocupată mai mult sub aspectul primejdiei pe care iobăgimea o reprezenta pentru stăpânii feudali; deasupra dietei plana spectrul răscoalei lui Horea. Cu atât mai mult, cu cât în 1790-1791 ţărănimea din nou se agită; din nou se răspândi printre nobili groaza răscoalei ţăranilor români. Mai ales nobilimea din comitatele Hunedoara, Zarand, Arad, Bihor, îşi ia măsuri de siguranţă, îşi ascunde bunurile, se înarmează.

Dieta se întruni deci după un nou val de teamă. Este, de altfel, primul prilej pentru nobilime de a lua o atitudine colectivă, prin organul suprem de guvernământ al ţării, faţă de răscoala iobăgimii şi trebuia neapărat să-l folosească. În febra pregătirii pentru dietă, comitatele izbucnesc din nou împotriva iobăgimii române şi a românilor în genere.

Mai activ fu, şi de astă dată, comitatul Hunedoarei. El nu numai că reînnoi, încă înainte de deschiderea dietei, toate incriminările de la 1784 la adresa iobagilor români, dar se ridică acum şi împotriva celor câţiva slujbaşi români care izbutiseră să intre sub Iosif al II-lea la comitat sau la Cancelaria aulică. Se ridică împotriva vicecomitelui Ladislau Pop, fiu de preot român, care, ridicat dintre nenobili, prin atitudinea şi cuvintele sale, s-ar fi arătat favorabil răsculaţilor lui Horea şi ar fi învinuit nobilimea, care arestează nobili, dar se arată în schimb părtinitor al ţăranilor români. Comitatul îl destitui cu de la sine putere - funcţionarii declarară că nu vor să mai servească sub el - şi-l aruncă în închisoare, cerându-i condamnarea.

Ceru destituirea de la Cancelarie a lui Iosif Mehesi şi Aron Pop (fratele lui Ladislau). Mai ales pe a lui Mehesi. Cum se poate ca într-o instituţie de guvernământ în care stau doar vechi nobili de sânge, să stea printre ei un ţăran, fiu de preot din Mănăştur, care abia a fost eliberat? Nu preoţii români oare au fost capii, sfătuitorii, şi în răscoala românească de la 1784? Cine altul i-a putut călăuzi la Viena pe nişte ţărani neştiutori dacă nu Mehesi, la care nu numai aceşti „ucigaşi”, dar toţi românii din Transilvania mergeau ca la patriarhul lor? Ce sfat le-a dat sau, mai curând, ce îndemn, se vede din ceea ce a urmat!

Nobilimea nu numai că se leapădă de orice vină în stârnirea răscoalei, dar cere reexaminarea actelor şi pedepsirea tuturor care s-au încumetat să o învinovăţească de aceasta. Cere pedepsirea tipografului Hochmeister din Sibiu, în calendarul căruia, scriindu-se despre răscoală, s-au făcut asemenea insinuări. Dimpotrivă, dieta îşi exprimă recunoştinţa faţă de nobilimea care s-a ridicat atunci. Şi-o exprimă şi faţă de contele Ioan Csaky, comitele comitatului Cluj, care fusese destituit atunci din pricina ridicării nobilimii comitatului său. Ceru schimbarea ordinii de judecată în domeniul Zlatnei şi în Abrud, încredinţând judecăţile doar „fiilor patriei”, precum şi revizuirea legilor maximiliene.

Dar se mai punea şi problema reformelor lui Iosif al II-lea în favoarea ţărănimii, pe care împăratul nu le revocase. Trebuia hotărât asupra punctului din propunerile regale care cerea dietei să dea un urbariu stabil, care să cuprindă ştergerea servituţii iobăgeşti şi a pedepselor corporale arbitrare, să asigure libertatea personală a iobagului şi dreptul lui de a dispune de agonisita sa, urbariu care în genere să aibă grija păstrării plebei contribuabile, a ridicării şi îmbunătăţirii stării ei.

Aici opoziţia faţă de reformele împăratului era, fireşte, şi mai acută. Reformele noi nu numai că nu au adus „vreo rânduială bună şi fericirea de obşte” - opina comitatul Solnocul Interior - ci mai curând au „înstreinat” pe stăpân de iobag şi pe iobag de stăpânul său şi au pustiit din inimi pornirea de a se ajuta unul pe altul, care a făcut fericirea amândurora şi a ţării în acelaşi timp. Numai această „răcire a dragostei reciproce” dintre domn şi iobag a putut aduce şi acea răscoală românească de la 1784, „care ruşinează orice simţământ uman” şi „pentru zugrăvirea căreia nici când nu se vor găsi culori destul de negre”.

Sub pretextul că dieta n-a fost convocată de atâta timp şi treburile s-au aglomerat, discutarea propunerii regale a şi fost amânată mult, a trebuit să fie urgentată de câteva ori, până când se strânseră opiniile celor trei naţiuni şi se puse în discuţie. Abia după şase luni, spre sfârşitul dietei, în a 84-a şedinţă, ajunse, în sfârşit, la rând. Se puse în discuţie înainte de toate întrebarea dacă libera mutare trebuie îngăduită sau nu? Discuţii lungi şi contradictorii. Trebui să fie solicitat guvernatorul să le aducă la un numitor comun. Guvernatorul se pronunţă, după cum era de aşteptat, în favoarea propunerii regale, şi astfel, după noi discuţii, fu primită libera mutare, cu condiţionările socotite necesare, fireşte. Doar reprezentanţii secuilor îşi menţinură şi acum opinia separată, negativă.

Cu toate restituirile, dreptul de mutare a iobagului nobilimea nu-l mai putu revoca. Îl putea în schimb eluda sau îngreuia prin circumscrierile sale. În textul de lege formulat a şi introdus o serie de condiţii şi restricţii, printre ele şi pe cea mai gravă din toate, obligaţia iobagului care se mută să aducă mai înainte în locul său pe un altul de aceeaşi valoare. Ar fi vrut să oprească apoi de la mutare pe iobagii şi pe ţiganii „cumpăraţi”, pe meseriaşii pregătiţi anume pentru a servi pe stăpân, ar fi vrut să-şi asigure mai departe dreptul de a-şi lua, cu plată, slugi, păstori dintre iobagii proprii şi altele, pretenţii pe care a trebuit să le taie curtea la sancţionarea legii.

Cât despre întocmirea urbariului propus, dieta legifera doar constituirea comisiei care să studieze problema şi să facă propuneri în dieta următoare, serviciile iobagului până atunci rămânând cele stabilite la 1769. La propunerea de a se interzice pedepsele corporale arbitrare, legifera ca pedepsele să se aplice numai prin hotărârea scaunului de judecată al stăpânului, după ascultarea iobagului.

La ceea ce Curtea adăugă că aceasta să se facă în limitele dispoziţiilor de la 1769 şi cu dreptul de recurs la guvern. Altfel, în articolul următor, dieta legiferează iarăşi schimbarea pedepselor băneşti în pedepse corporale. În genere, Curtea a intervenit masiv la sancţionare în textele votate de dietă, temperându-i zelul „restituirilor” şi mai ales pornirile de independenţă în raport cu puterea centrală. A avut în schimb toată grija să menajeze privilegiile şi prerogativele claselor stăpânitoare, cu deosebire pe ale nobilimii. Şi împăratul, şi nobilimea aveau deopotrivă nevoie de această nouă tranzacţie.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …