Dezvoltarea relaţiilor sociale în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi în Moldova, atât în domeniul agriculturii, cât şi în ce priveşte meşteşugurile şi manufacturile, deşi încetinită de exploatarea otomană, a fost resimţită prin urmările ei şi în raporturile sociale. Creşterea pieţei interne şi a celei externe a adus venituri apreciabile boierilor, pe când ţăranii, supuşi muncii silite, dijmelor şi dărilor către stat, sărăcesc.

În secolul al XVIII-lea, claca agricolă devine generală, atât pentru rumâni şi vecini, cât şi pentru oamenii liberi aşezaţi cu învoială pe domeniile feudale. Aceşti ţărani liberi, fără pământ, erau mai înainte supuşi numai dijmei din produse, în schimbul folosirii unui lot de pe moşie, care le era concedat de către stăpân. În secolul al XVIII-lea (în parte şi la sfârşitul celui precedent), pe lângă dijmă, stăpânii cer ţăranilor aşezaţi cu învoială pe moşiile lor şi un număr de zile de clacă pe rezerva seniorială, această obligaţie fiind acum trecută în învoielile agricole scrise dintre stăpâni şi ţăranii aşezaţi pe moşii şi menţionată în poruncile domneşti adresate acestor ţărani. Supunerea la clacă a ţăranilor aşezaţi însemna, în fapt, o treptată asimilare a lor cu rumânii şi vecinii.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, obligaţiile rumânilor şi vecinilor faţă de stăpânii de moşii dau tot mai mult condiţiei lor aspectul unei adevărate robii. Nereglementarea clăcii şi rămânerea ei la dispoziţia boierilor, vinderea rumânilor şi vecinilor individual, în afara moşiei, duc la o îndârjită împotrivire a ţăranilor. Aceeaşi împotrivire se manifestă şi faţă de opresiunea fiscală, dictată în parte de pretenţiile turceşti.

Spre a se evita răscoalele ţărăneşti şi mai ales fuga în masă a ţăranilor, se produce acum, pentru întâia oară, reglementarea generală de către stat a raporturilor dintre ţărani şi stăpânii de moşii. Mai întâi această intervenţie se face simţită în reglementarea clăcii ţăranilor aşezaţi cu învoială pe moşii, apoi, la mijlocul secolului al XVIII-lea, are loc reforma care a eliberat pe şerbi şi a fixat obligaţiile de clacă ale tuturor ţăranilor faţă de stăpânii moşiilor pe care lucrau.

Istoria secolului al XVIII-lea în Ţara Românească şi în Moldova este dominată, pe de o parte, de lupta ţăranilor împotriva stăpânilor de moşii şi a statului, luptă a cărei formă principală era fuga în masă, şi pe de altă parte de încercările stăpânirii de a menţine dominaţia exploatatorilor prin reforme sociale, mai ales prin reglementarea clăcii.

Claca şi şerbia în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, stăpânii feudali caută ca prin creşterea numărului ţăranilor dependenţi şi mai ales a obligaţiilor lor de munca sa poată folosi pentru agricultură o parte cât mai mare din suprafaţa domeniilor. Nu e vorba de o intensificare a producţiei agricole pe o suprafaţă dată, ci de extinderea ei în marginile hotarelor domeniului. La aceasta s-a ajuns prin atragerea pe moşii a noi braţe de muncă şi prin mărirea numărului zilelor de clacă, precum şi prin introducerea clăcii agricole şi pentru ţăranii aşezaţi cu învoială pe moşie.

Domeniul boieresc cuprindea, ca şi mai înainte, în ce priveşte terenurile de cultură, atât loturile cultivate de ţăranii şerbi şi de cei aşezaţi cu învoială temporară, cât şi partea rezervată stăpânului, lucrată cu muncă gratuită şi al cărei venit revenea în întregime acestuia. Dintre cele două părţi cultivate ale domeniului, în secolul al XVIII-lea - atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească - partea formată din loturile ţărăneşti, lucrată în dijmă, era încă cu mult mai importantă decât rezerva, dar se constată totuşi o înceată creştere a celei din urmă. Pentru a mări numărul braţelor de muncă de pe moşiile lor, boierii primeau pe ţăranii de pe alte moşii. Şerbii fugeau mereu de la un stăpân la altul în nădejdea unei vieţi mai bune.

Fuga de pe moşii ca formă a luptei de clasă era îndreptată împotriva intereselor de ansamblu ale clasei feudale, totuşi interesele individuale făceau ca mulţi boieri nu numai să primească la dânşii pe şerbii fugiţi, ci chiar să încerce a-i atrage prin felurite făgăduieli. Fireşte că această permanentă deplasare a locuitorilor dezorganiza perceperea dărilor, prejudiciind atât interesele fiscale ale domniei cât şi pe cele ale Porţii, care nu au întârziat să intervină pentru a pune capăt acestei situaţii. În porunca trimisă de către Poartă domnului Moldovei Matei Ghica (1753-1756), se insistă asupra faptului că „ţăranii fug de la casele lor şi se risipesc, iar boierii îi adăpostesc în satele lor, îi ascund şi-i apără ca să nu plătească dările împărăteşti şi umplu satele lor cu ţărani, ca să tragă foloase de pe urma lor”.

Numărul ţăranilor cu învoială a crescut foarte mult în prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu numai prin fuga ţăranilor şerbi de pe moşiile de care erau legaţi, ci şi prin răscumpărările din rumânie sau vecinie, fără de pământ, prin pierderea ocinilor de către moşneni, cu păstrarea libertăţii şi prin imigraţii, în special din Transilvania. Ţăranii aşezaţi cu învoială erau faţă de stăpânul moşiei oameni liberi, care, după încheierea timpului prevăzut în învoială se puteau muta într-altă parte. În secolul al XVIII-lea ei sunt tot mai mult asimilaţi cu vecinii şi cu rumânii, în sensul că sunt supuşi şi ei la obligaţia clăcii, iar dreptul lor de strămutare este redus şi aproape desfiinţat prin măsurile fiscului, care opreau mutarea locuitorilor de la sate.

Începutul secolului al XVIII-lea cunoaşte regimul învoielilor scrise, date de „oamenii şezători” pe moşie. Din această epocă posedăm numeroase zapise de învoieli ale unor astfel de ţărani cu stăpânii moşiilor pe care erau aşezaţi. Ţăranii aşezaţi cu învoială sunt siliţi să primească condiţiile impuse de boieri. Zapisele de învoială cuprind fixarea numărului zilelor de clacă, plata dijmei în produse de pe loturile concedate de stăpân, obligaţia strângerii fânului, menţinerea monopolului vinului de către stăpân, posibilitatea răscumpărării clăcii în bani. Din partea stăpânilor, singura obligaţie era aceea de a da lotul de pământ cultivabil necesar pentru întreţinerea unei familii.

În a doua fază se trece la regimul clăcii reglementate de stat, în ceea ce-priveşte pe ţăranii aşezaţi cu învoială. Obiceiul supunerii oamenilor cu învoială la clacă se generalizase în toată ţara şi, pentru a-l face respectat, boierii obţin de la domnie porunci scrise prin care se fixează toate obligaţiile faţă de stăpâni, fie pentru ţăranii de pe o moşie, fie pentru toţi ţăranii depinzând de un boier sau o mănăstire. Poruncile domneşti date ţăranilor aşezaţi cu învoială pe moşii fac o distincţie tot mai netă între „clacă” şi „lucru”. Ele precizează că ţăranii vor face „clacă, iar nu lucru” (formula se întâlneşte numai în actele din Ţara Românească).

Prin „lucru”, în secolul al XVII-lea se înţelegea ansamblul obligaţiilor în muncă ale ţăranilor dependenţi faţă de stăpânul moşiei, în secolul al XVIII-lea însă, termenul „lucru” era rezervat muncilor neagricole: serviciul la conacul boierului, tăiatul lemnelor în pădure, căratul lor şi al produselor moşiei la conac şi la târg etc. În schimb, prin „clacă” era desemnată munca agricolă, cu cele trei forme principale ale sale: arat, semănat, seceriş, la care se adăuga şi treieratul.

În ceea ce priveşte obligaţiile ţăranilor şerbi, care formau vechea obşte aservită a satului, faţă de stăpâni, ele nu sunt precizate în actele şi poruncile domneşti, până la eliberarea acestora în anii 1746-1749 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, pentru că domnia nu intervenea în raporturile dintre şerbi şi stăpânii de moşii. Totuşi, vecinii şi rumânii se bucurau de anumite drepturi care le erau recunoscute de tradiţia nescrisă, în primul rând acela de a se folosi de moşie, dacă-şi îndeplineau obligaţiile către stăpân, şi de a nu putea fi despărţiţi de moşie.

Această tradiţie era tot mai mult călcată: boierii vindeau individual pe şerbii lor, fără pământ. Aşezământul dat de Constantin Mavrocordat în Moldova, în 1749, constată că vecinii sunt mutaţi de pe moşie, daţi de zestre, schimbaţi fără pământ, copiii sunt despărţiţi de părinţi, ceea ce „n-au fost volnici stăpânii satelor”. Baza principală a muncilor agricole era şi în secolul al XVIII-lea munca şerbilor (vecini şi rumâni).

Numărul zilelor de muncă ale şerbilor fiind nereglementat, era mult mai mare ca al oamenilor şezători pe moşie sau „şezători cu aşezământ”, cum sunt numiţi în acte ţăranii liberi aşezaţi cu învoială. În Moldova, anaforaua din 1775 a boierilor către Grigore Ghica, care face istoricul raporturilor dintre ţărani şi stăpâni, spune: „Toate mănăstirile şi neamurile boiereşti aveau pe moşiile lor vecini... şi pre aceşti vecini îi stăpâneau din neam în neam, slujindu-se cu dânşii la toate trebuinţele, şi în fiecare vreme şi loc, întocmai ca şi cu robii ţigani”, deci nu era reglementată munca, nici felul ei, nici timpul anului, nici cantitatea, nici locul. În Ţara Românească, situaţia era la fel; într-un act din 1750 al mănăstirii Mislea, se arată că înainte de eliberare, rumânii „pururea slujiia şi lucra mănăstirii la toate trebile tocmai ca nişte ţigani...”.

Prin urmare, ceea ce deosebea pe şerbi de oamenii liberi era obligaţia de a se supune fără limită stăpânului, ceea ce, cu drept cuvânt, preambulul reformei lui Constantin Mavrocordat numeşte „robie”, Numai reglementarea clăcii aflate până atunci la discreţia stăpânilor de moşii i-a putut face pe rumâni să plătească la eliberarea lor, cu prilejul reformei lui Constantin Mavrocordat, câte 10 taleri de cap de om, deşi erau liberaţi fără pământ. Faptul că, aşa cum se va vedea mai jos, eliberarea vecinilor şi a rumânilor a fost obţinută prin lupta dârză a ţăranilor arată lămurit că foştii şerbi, asimilaţi acum cu ţăranii aşezaţi pe moşii, câştigau prin această schimbare a situaţiei lor o însemnată scădere a muncii la care erau obligaţi.

Lupta ţăranilor împotriva exploatării feudale

Nesupunerea ţăranilor la îndeplinirea obligaţiilor faţă de stăpânii de moşie - în ceea ce priveşte claca, dijma, monopolurile - apare în numeroase acte din această perioadă. Grigore Ghica constată în 1750 că sătenii din Comarnic ai mănăstirii Colţea „nu vor să dea nici o dijmă”. În 1754, satele mănăstirii Cotmeana „să pun în semeţie de-şi vând vinu şi rachiul lor şi nici de clăcuit n-ar fi vrând să clăcuiască”. Banul Craiovei scrie satelor Dobriceni şi Bogdăneşti: „nici lucru n-aţi lucrat, nici dijmă n-aţi dat, nici fânurile ce aţi cosit din livezi n-aţi plătit...”.

Dar forma cea mai răspândită a luptei ţărănimii împotriva opresiunii rămâne fuga, plecarea ţăranilor din sate pe alte moşii, în păduri, la munte, peste graniţe, o mare şi continuă mişcare a populaţiei, care-şi lăsa casele, ogoarele, adesea familiile. Moşiile rămâneau astfel lipsite nu numai de braţe de muncă, ci şi de inventarul agricol care aparţinea ţăranului. Pe de altă parte, ţăranii nemaifiind găsiţi de către agenţii fiscului la locurile unde erau înregistraţi pentru plata dărilor, iar aparatul fiscal şi de represiune al statului feudal nefiind capabil de a-i aduce înapoi sau a-i înregistra imediat în noile aşezări, veniturile domniei sufereau pierderi considerabile. Domnia este nevoită să ia felurite măsuri ca să-i aducă înapoi pe ţăranii fugiţi.

În Moldova, în 1756, Constantin Racoviţă primeşte chiar o delegaţie a ţăranilor fugari, care expun pricinile fugii. Generalul Bauer descrie în 1778 depopularea ţării în ultimii 30-40 de ani, datorită „perceperii tiranice a dărilor şi vexaţiunilor boierilor”. E vorba deci, deopotrivă, de opresiunea feudală, ca şi de cea fiscală, care au provocat fuga în masă a ţăranilor. Acelaşi Bauer observă că este vorba de o adevărată părăsire a ţării de către locuitorii ei. Cei care plecau în Transilvania găseau acolo, „prin asemănarea solului, a moravurilor şi a limbii, o a doua patrie”.

În 1766, Scarlat Ghica, în proclamaţia adresată locuitorilor rugiţi, făgăduieşte că vor trăi „în desfătare” dacă se vor întoarce, însă totodată îi ameninţă cu firmanul sultanului, care porunceşte aducerea înapoi a ţăranilor fugiţi în sudul Dunării. O parte dintre fugari nu treceau însă graniţa, „mulţi nu sântu eşiţi din ţară, ce îmbla din sat în sat şi den ţinut în ţinut, mistuindu-să (dispărând), după obiceiul lor”, spune un raport moldovenesc din 1742.

Marele ban al Craiovei dă poruncă, în 1748, să fie readuşi ţăranii fugari ai mănăstirii Strehaia, care „şăd răsipiţi prin păduri, unii într-o parte, alţii într-alta”. În Moldova, Ioan Neculce povesteşte cum, sub Grigore Ghica (1735-1741), „bieţii oameni” nu aveau unde să fugă, „nămai în codri”, iar cronicarul I. Cânta spune ceva mai târziu că: „mulţi oameni de frică şi de sărăcie fugeau prin munţi şi prin codri”.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …