Dezvoltarea limbii române în ansamblul culturii naţionale

În măsura în care cultura şi civilizaţia evoluează şi se îmbogăţesc cu idei şi cu opere spirituale şi materiale noi, în aceeaşi măsură se schimbă şi modul de a vorbi sau a scrie despre aceste lucruri, adică limba. E uşor de înţeles de ce, de îndată ce ne gândim la faptul că invenţiile, teoriile, descoperirile geografice, ieşirea omului în cosmos, marile succese ale matematicii, fizicii, biologiei, chimiei, informaticii şi altor ştiinţe trebuie numite într-o formă sau alta, ele se oglindesc în limbă, căci le comunicăm unii altora, le învăţăm, le studiem.

Paralel cu dezvoltarea ştiinţelor, prin care mintea omenească pătrunde mai adânc în cunoaşterea vieţii şi a lumii înconjurătoare, se transformă şi artele. Creatorii de literatură, de muzică, pictorii, sculptorii, arhitecţii şi alţi artişti îşi reprezintă şi îşi imaginează lumea în funcţie de cultura şi civilizaţia epocii în care trăiesc, chiar dacă tratează un subiect din vremuri mai vechi.

Literatura este o artă, arta cuvântului. Ea trebuie să spună ceva despre lume în aşa fel, încât să ne atragă prin însuşi felul în care o spune. Literatura foloseşte în acest scop tot ce generaţiile de oameni de cultură, artişti şi savanţi, au adus nou în limba naţională. Ea prelucrează datele acestea din punctul de vedere al exprimării lor artistice. Toţi scriitorii români s-au străduit s-o facă, fiecare după puteri şi după talent.

Poeţii, prozatorii şi dramaturgii care au reuşit cel mai bine sunt cei care au creat opere de sinteză, adică au îmbinat frumuseţile de exprimare obţinute de înaintaşi cu ceea ce era în limba română a vremii lor, le-au legat într-o unitate nouă, dându-le o formă personală. Când sunt citiţi cu atenţie, marii creatori de opere literare apar atât la urmaşi ai tradiţiei, cât şi ca înnoitori. Trebuie numai să ştim să-i citim, să nu uităm când au scris şi cum era atunci limba română.

Numai aşa vom înţelege de ce Ion Budai-Deleanu, poeţii Văcăreşti, Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Cârlova şi alţii au scris cum au scris. Când îi comparăm cu Vasile Alecsandri, de exemplu, şi observăm că acesta a adus în poezia românească foarte multe noutăţi de exprimare artistică, ţinem seama de momentul creaţiei lui, de faptul că şi el a sintetizat exprimarea poetică dinainte şi a înnoit-o pornind de la ea, dar că el s-a întemeiat şi pe o înţelegere nouă a limbii poeziei populare.

Alegând din această poezie partea cea mai frumoasă, Vasile Alecsandri a făcut din ea un element component al sintezei sale şi, în felul acesta, a adus o înnoire de mare preţ în poezia românească. El i-a dat o putere nouă, ieşită din folclor, la care se opriseră, dar cu mai puţin succes, şi unii din înaintaşii săi.

La fel trebuie să facem şi când comparăm pe Vasile Alecsandri cu Mihai Eminescu. Mihai Eminescu a îmbinat expresia din folclor nu numai cu cea din poezia din vremea sa, ci şi cu o înţelegere filozofică mai adâncă a lumii. De aceea, poezii ca Mai am un singur dor sau Ce te legeni... nu trebuie privite doar ca forme influenţate de poezia populară, pentru că ele şi altele ca ele conţin idei şi imagini noi spuse într-o formă voit asemănătoare cu cea din poezia populară.

În acelaşi timp, Mihai Eminescu, dezvoltând părţile cele mai reuşite ale poeziei dinaintea sa, a găsit şi a transmis urmaşilor soluţii noi de scriere poetică. Multe s-au păstrat în esenţă şi în poezia de astăzi. Pe acelaşi fir de sinteză mereu înnoită se află şi opera lui George Coşbuc, apoi a lui Tudor Arghezi, a lui Ion Barbu sau a lui Nichita Stănescu şi, fireşte, a multor poeţi contemporani.

În proză, de asemenea, exprimarea a fost mereu modernizată, s-a utilizat în ea tot ce limba română a cuprins în sine din evoluţia culturii şi civilizaţiei, de la cronicari, de la Antim Ivireanul sau Dimitrie Cantemir, de la Costache Negruzzi şi Nicolae Filimon până la proza lui Mihail Sadoveanu, a lui Liviu Rebreanu şi la cea din zilele noastre. Dezvoltarea în modul arătat a literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale pe treapta cea mai înaltă a culturii şi civilizaţiei.

La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde în înţelesul adânc al cuvintelor. La baza ei stă totodată şi pătrunderea în secretele gramaticii, în folosirea marilor posibilităţi de a spune cât mai aproape de intenţiile noastre ce ştim şi ce gândim.

Nu e de ajuns să se înveţe regulile gramaticii. Acesta e doar unul din primii paşi. Regulile trebuie să fie atât de bine cunoscute, încât să acţioneze de la sine, fără să le mai numim. Ele trebuie să fie deprinse ca mersul, ca alergatul şi ca orice gest pe care-l facem ca ceva de la sine înţeles. Regulile gramaticale, ortografia, dicţiunea clară împing înainte exprimarea ideilor şi sentimentelor noastre, dar numai dacă şi numai atunci când au fost perfect deprinse.

Nu există idee, nu există obiect ori fenomen din cultura şi civilizaţia de astăzi a lumii care să nu se poată exprima româneşte. Uneori e nevoie de un efort mai mare ori mai mic, după împrejurări, ca să ajungem la forma cea mai clară, mai precisă ori la una într-adevăr artistică. Aşa a fost totdeauna pentru cei ce nu s-au mulţumit să repete cu aceleaşi vorbe şi în aceeaşi formă ce au auzit de la alţii, ci au vrut să treacă totul prin mintea lor. Aceştia au îmbogăţit şi au perfecţionat limba română de la începuturile ei până astăzi şi tot aceştia o vor face şi de aici înainte.

Limba noastră naţională este rezultatul unei evoluţii de mai bine de 1.300 de ani. Prin ea s-au dezvoltat gândirea şi simţirea sutelor de generaţii care au trăit, au visat şi au creat naţiunea română. Prin ea s-au exprimat toate marile idei ale naţiunii, prin ea s-au transmis experienţa de viaţă, literatura populară, cultura. Respectându-ne limba, ne respectăm naţiunea, suferinţele, străduinţele şi succesele ei. Trebuie deci s-o cultivăm.

A o cultiva înseamnă a o cunoaşte bine, a şti cât mai multe despre ea, a învăţa cât mai multe cuvinte cu înţelesul lor şi a vedea când şi unde e mai potrivit să le întrebuinţăm. A o cultiva înseamnă a-i cunoaşte bine graiurile şi a le preţui, căci sunt părţi ale limbii noastre, şi unitatea ei nu împiedică varietatea. A o cultiva înseamnă a şti când şi unde avem dreptul să vorbim popular, când şi unde avem datoria să vorbim şi să scriem literar şi, lucrul cel mai greu dintre toate, când şi unde putem încerca să scriem ca prozatorii şi poeţii.

Dacă nu reuşim, mai bine e să vorbim simplu şi să scriem corect şi limpede. Nu e atât de uşor cum pare, dar acesta este cel mai frumos omagiu pe care-l putem aduce limbii naţionale. El stă în puterea fiecăruia dintre noi. Nu toată lumea ajunge să fie poet sau prozator, dar, cu atenţie şi grijă, oricine ajunge să spună şi să scrie bine, precis şi clar ce are de spus.

Check Also

Protectoratul religios şi identitatea culturală în Europa

Lumea creştină s-a aflat sub protectoratul Bisericii încă de la oficializarea creştinismului în secolul al …

Cultura „amforelor sferice”

Descoperirile făcute între 1955-1958 în Moldova, ca cele de la Piatra Neamţ, Dolheştii Mari (lângă …

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive

Cultura cu ceramică decorată prin împunsături succesive este cunoscută în Transilvania din numeroase locuri, mai …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Mediile culturale româneşti în perioada interbelică

O politică de unificare în domeniul culturii Principiile şi temeliile pe care s-a înălţat România …