Dezvoltarea culturii naţionale în secolul al XVIII-lea

Luminismul - ideologia dominantă a epocii

Cultura ţărilor române din această perioadă, ca şi a celor mai multe ţări europene, se înscrie în curentul cultural-ideologic al luminilor. Oglindind prefacerile epocii, noua ideologie exprimă năzuinţele forţelor sociale progresiste, potrivnice rânduielilor vechi şi ideologiei ce le sprijinea. Prefigurată încă din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, prin atitudinea de frondă a tinerilor Voltaire şi Montesquieu, ideologia luminilor cucereşte alte popoare şi alte ţări.

Calitativ superior celui din prima jumătate a secolului, luminismul din a doua jumătate se radicalizează tot mai mult. Societatea este supusă unei critici necruţătoare, ideile materialiste şi ateiste găsesc numeroase adeziuni. Enciclopedia franceză la care colaborează scriitori, profesori, jurişti, medici, organizată de spiritul critic al lui Diderot, reprezintă sinteza multilaterală a noii ideologii.

Ideile luministe, cosmopolite în ţările apusene, sunt receptate şi adaptate la condiţiile specifice ale societăţilor respective. În Spania şi Italia reprezentanţii luminismului se ridică împotriva iezuiţilor, se străduiesc să modernizeze instituţiile de cultură şi cele administrative. În Polonia, Rusia, ţările balcanice lupta se duce pentru emanciparea ţărănimii şi împotriva autocraţiei. În Germania şi Austria luminismul (Aufklarung) de nuanţă wolffiană şi iosefinistă e mai moderat, reformele fiind socotite dreptul exclusiv al monarhului.

Ideologia luminilor, enunţată la noi în domeniul social-politic de activitatea lui Inocenţiu Micu din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în a doua jumătate îşi lărgeşte sfera de cuprindere la toate domeniile: şcoli de toate gradele, manuale, gramatici, dicţionare, traduceri şi prelucrări din operele celor mai înaintaţi gânditori ai vremii. În condiţiile social-politice în care trăia poporul român, este cu totul explicabil caracterul social şi naţional predominant al ideologiei luminilor în ţările române.

Instituţii culturale

Instituţiile de cultură, şcoli, biblioteci, societăţi culturale atât în principiile de organizare cât şi în conţinut reflectă complexitatea structurii societăţii proprie perioadei de trecere de la feudalism la capitalism. Forţele interesate în prelungirea agoniei feudalismului încearcă să folosească în interesul lor aceste instituţii, dar forţele progresiste, care reprezintă noul, sunt mai puternice, astfel că piedicile sunt treptat depăşite.

Învăţământul

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se înfăptuiesc mai multe măsuri de reorganizare a „Şcolilor domneşti” sau „Academiilor” de la Iaşi şi Bucureşti. Spiritul înnoitor e evident, prin introducerea disciplinelor ştiinţifice: aritmetică, geometrie, ştiinţe naturale, inginerie, prin importanţa ce se acordă istoriei şi „geografiei istorice”, limbilor clasice şi celor moderne şi în cele din urmă limbii române. Dacă filozofia aristotelică îşi păstrează locul principal, apar şi tendinţe de a introduce concepţiile pedagogului elveţian Pestalozzi.

Triumful limbii române se va impune între 1814-1818. În Moldova, prin strădaniile lui Gheorghe Asachi care înfiinţează clasa specială de inginerie în cadrele Academiei domneşti din Iaşi, dezvoltată apoi la Şcoala vasiliană de la Trei Ierarhi, iar în Ţara Românească prin eforturile lui Gheorghe Lazăr, trecut din Transilvania, care înfiinţează Şcoala domnească de la Sf. Sava.

Învăţământul din Transilvania a fost subordonat intereselor politice de stat, deoarece potrivit concepţiei „absolutismului luminat”, şcoala era în primul rând o chestiune politică. Organizarea învăţământului a avut la bază legile normative Ratio educationis (1777) şi Norma Regia (1781) prin care şcoala e pusă sub controlul statului, iar programa de învăţământ dă importanţă ştiinţelor naturii. Pe baza acestor legi se înfiinţează în 1780 la Oradea o Academie, care din 1788 va avea şi o facultate juridică. Pentru pregătirea juriştilor mai iau fiinţă academii de drept la Sibiu şi Cluj, iar pentru pregătirea chirurgilor un Institut de chirurgie la Cluj în 1775, la care va profesa învăţatul oculist român Ioan Molnar Piuariu.

Nevoile de culturalizare şi de creştere a unor cetăţeni credincioşi şi ataşaţi monarhiei habsburgice explică înfiinţarea unui număr însemnat de şcoli săteşti, mai ales în Banat, domeniu al coroanei, în teritoriile grănicereşti şi în alte părţi. Gheorghe Şincai şi Dimitrie Eustatievici, directori ai şcolilor româneşti, şi-au câştigat merite nepieritoare şi în acest domeniu. Pentru nevoile mineritului se înfiinţează alte şcoli montanistice. Şcoli confesionale româneşti de grad liceal existau la Blaj, Beiuş, iar la Arad o preparandie. La Sibiu se întemeiază un seminar ortodox pentru pregătirea preoţilor, urmat peste câtva timp de unul asemănător la Blaj.

Societăţi culturale

Cultura luministă şi-a găsit un bun lăcaş de manifestare în societăţile culturale mai puţin supravegheate şi controlate de autorităţi. În deceniul ultim al secolului al XVIII-lea iau fiinţă asemenea societăţi organizate de români, maghiari şi saşi separat şi altele din care făceau parte oameni de cultură peste deosebirile naţionale: Societatea filosofească a neamului românesc în mare Prinţipatu Ardealului, al cărei promotor a fost Ioan Molnar Piuariu, Societatea pentru cultivarea limbii maghiare din Transilvania, promovată de Aranka Gyorgy şi Societatea iubitorilor de istorie din Transilvania, condusă de Iosif Cari Eder.

Presa

Dacă activitatea principală a societăţilor amintite era cea cultural-ştiinţifică şi în subsidiar cea politică, presa era în primul rând o tribună politică, dar într-o măsură însemnată şi cultural-ştiinţifică, într-o vreme când lipsea presa pentru diferitele domenii. Pentru perioada ce se încheie cu mişcarea revoluţionară din 1821 se poate vorbi mai mult de încercări şi începuturi ale presei. Mai întâi presa în limba germană, reprezentată prin gazetele: Foaia intelectualităţii (Intelligenzblatt, Timişoara, 1771), şi Gazeta Transilvaniei (Siebenburger Zeitung, Braşov, 1784-1792), urmată de presa în limba maghiară cu foaia Vestitorul maghiar din Transilvania (Erdelyi Magyar Hirvivo, Cluj, 1789-1790).

În acelaşi an cu apariţia foii maghiare se face încercarea, nereuşită, a publicării unei Foi săteşti în limba română. Aceeaşi soartă are şi a doua încercare de a publica o foaie bisăptămânală Vestiri filozofeşti şi moraliceşti. Cele dintâi foi româneşti care au reuşit să înfrângă împotrivirile au fost Crestomaticul românesc, publicat la Cernăuţi în 1820 de Teodor Racoce şi Biblioteca românească, apărută cu un an mai târziu la Buda, prin sârguinţa lui Zaharia Carcalechi. Drumul era deschis, barierele îndepărtate şi rolul presei asigurat.

Gândirea filozofică

Ideologia luminilor fiind o concepţie filozofică este firesc să-şi fi găsit teren de manifestare predilect în filozofie. De la cărţi şcolare, cum au fost manualele de Logică ale lui Samuil Micu şi apoi ale lui Eliade Rădulescu, pătrunse de spirit raţionalist şi până la lucrări de interpretare a fenomenelor din natură, cum este Învăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului, prelucrare a lui Gheorghe Şincai, concepţiile filozofice înaintate (Krug, Kant) îşi găsesc slujitori credincioşi şi valoroşi: Simion Bărnuţiu, Samuel Koteles.

Istoriografia şi filologia

În ţările unde se mai menţineau dominaţia străină şi exploatarea socială şi naţională, luminismul părăseşte cosmopolitismul, locul căruia este luat de ideologia naţională pusă în slujba emancipării popoarelor. Originea romană a poporului român şi latină a limbii sale, continuitatea neîntreruptă pe teritoriul său naţional, unitatea etnică şi lingvistică, drepturile sociale şi naţionale sunt coordonatele majore ale activităţii istorice şi filologice din această vreme. Aceste teze fiind strâns împletite, se explică îndoita activitate, istorică şi filologică, a învăţaţilor vremii.

Samuil Micu şi Gheorghe Şincai sunt autorii gramaticii Elementa linguae daco-romanae sive valachicae şi tot ei sunt autorii unor lucrări fundamentale de istorie: Samuil Micu, Brevis historica notitia originis et progressus nationis Daco-Romanae, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor etc.; Gheorghe Şincai, Hronicul românilor şi a mai multor neamuri.

Petru Maior scrie odată cu Istoria pentru începutul românilor în Dacia şi Dialogul dintre unchi şi nepot, despre originea limbii şi dicţionarul quadrilingv cunoscut sub numele de Lexiconul de la Buda. Ioan Budai-Deleanu este autorul în acelaşi timp al gramaticii cu titlul Fundamenta grammaticae linguae romanicae seu valachicae şi a lucrării istorice De originibus populorum Transylvaniae.

Lucrările filologice se succed una după alta, scrise de transilvăneni ca Radu Tempea şi Paul Iorgovici, de munteni ca Ienăchiţă Văcărescu. Este tot atât de bogată şi producţia istoriografică, mai ales prin activitatea muntenilor: Mihai Cantacuzino (Genealogia Cantacuzinilor şi Istoria Ţării Româneşti), Daniil Philipide (Istoria României şi Geografia României, 1816) cel dintâi care foloseşte în lucrări titlul de România, Dionisie Fotino (Istoria vechii Dacii, 1818-1819), iarăşi titlu semnificativ incluzând toate provinciile româneşti.

Preocupările de limbă sunt prezente şi la maghiari, dintre care Samuel Gyarmathi s-a distins prin Gramatica sa comparată între limba maghiară şi limbile fino-ugrice şi prin Vocabularul său etimologic. Preocupări de limbă se vădesc şi în lucrările de istorie literară ale lui Johann Seivert. Istoriografia maghiară e reprezentată prin activitatea valoroasă a lui Benko Jozsef (Transylvania), Gheorghe Pray (Historia regum Hungariae), iar cea săsească prin activitatea lui Iosif Cari Eder (Observationnes criticae et pragmaticele ad historiam Transylvaniae), Andreas Wolf (Contribuţie la o descriere istorică şi statistică a principatului Moldovei) etc.

Literatura beletristică

În această perioadă îşi au începuturile şi creaţiile literare propriu-zise. Dintre genurile literare, cel mai cultivat este poezia lirică şi epică, erotică şi patriotică deopotrivă. Primii poeţi români sunt socotiţi Văcăreştii: Ienăchiţă cu versurile sale naive dar totuşi graţioase („cântând dulce a iubirii primăvară”, potrivit caracterizării lui Eminescu) şi fiii săi Alecu şi Nicolae care urmează drumul tatălui lor.

Concepţia luministă mai radicală străbate şi poemele eroi-comice Ţiganiada şi Trei Viteji ale lui Budai-Deleanu, cea mai bună creaţie a genului din literatura noastră, ca şi poezia de maturitate a lui Barbu Paris Mumuleanu. Lupta de emancipare a poporului îşi găseşte stihuitorii în persoana lui Gheorghe Asachi şi Iancu Văcărescu, iar fabula în Dimitrie Ţichindeal, „gură de aur”, cum îl caracteriza Eminescu.

Artele plastice şi arhitectura

Noile concepţii şi orizonturi cultural-ideologice îşi vor imprima pecetea şi asupra artelor, care slujesc aproape exclusiv interese profane: palate, curţi, portrete de boieri sau tablouri istorice. Casele şi culele boiereşti şi orăşeneşti reflectă dezvoltarea arhitecturii tradiţionale cu unele influenţe ale vremii. Palatele domneşti (palatul domnesc din Iaşi, palatul Ghica din Bucureşti-Tei) vădesc influenţa clasicismului rus sau neoclasicismului apusean. În Transilvania barocul este încă stilul preferat (palatul Banffy din Cluj, palatul Brunkenthal din Sibiu).

Pictura păstrează şi mai pregnant formele tradiţionale mai ales în icoane, dar cele mai valoroase lucrări sunt totuşi cele profane: portrete de domni (Nicolae Mavrogheni, opera lui Grigore Zugravul), autoportrete şi portretele familiei sale (înfăţişate de Nicolae Polcovnicul). În Transilvania se resimte mai puternic influenţa şcolii vieneze datorită tinerilor care-şi fac studiile în capitala Imperiului habsburgic. Sibiul devine cel mai însemnat centru artistic prin activitatea lui Franz Neuhauser şi a fiilor lui, a lui Johann Martin Stock, autori de portrete familiale, dar şi de figuri de luptători, ca Horea, Cloşca şi Crişan.

Check Also

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …