Despot-Vodă, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

„Ideea de a reconstitui pentru scenă momente din istoria naţională stătea în atenţia poetului Doinelor înainte de apariţia dramei Răzvan şi Vidra din 1867 a lui Hasdeu” - e de părere Constantin Ciopraga, fixând, de bună seamă, această clipă cu zece ani mai înainte, când poetul dădea la iveală „singura piesă de o altă tonalitate” scrisă în prima perioadă a activităţii sale de dramaturg: Cetatea Neamţului, publicată în 1857 în volumul Salba literară (conferă Prefaţa la volumul Vasile Alecsandri, Teatru, Bucureşti, 1968).

„Împrejurări variate concurează, făcând ca aspiraţia bardului de a scrie drame de amploare să fie pusă în practică - ne spune în continuare Constantin Ciopraga. Războiul de independenţă reprezentase un moment de afirmare a eroismului popular şi Alecsandri însuşi vibrase puternic, dovadă laudele adresate Ostaşilor noştri. Interesul pentru istoria naţională era în creştere: Kogălniceanu procedează în 1872 la reeditarea cronicilor moldoveneşti, completându-le cu cronici muntene, sub titlul de Cronicile României. Tot acum, după căderea lui Napoleon al III-lea, în Franţa se juca din nou teatrul istoric al lui Hugo, celebrul poet revenind la Paris din îndelungatul exil de două decenii”. La această hotărâre au contribuit, desigur - cum mărturiseşte Alecsandri însuşi în scrisoarea reprodusă în fruntea volumului Despot-Vodă din 1880 şi îndemnurile vechiului, său prieten A. Cantacuzino, „unul din oaspeţii obişnuiţi ai Mirceştilor” şi, totodată, unul dintre cei mai apropiaţi scriitorului (G.C. Nicolescu Viaţa lui Vasile Alecsandri).

În orice caz, după succesul repurtat la Montpellier, după cinstirea ce i se arată în ţară şi peste hotare, poetul, retras iarăşi la Mirceşti, pare o vreme dezorientat. „După Doine, după Lăcrămioare, după Pasteluri şi după Legende, de care parte a literaturei îmi rămânea să mă leg? - îi scria el lui Iacob Negruzzi la 12 noiembrie 1878. M-am gândit la teatru... şi pe loc am răsfoit paginile istoriei noastre, unde am găsit subiecte minunate de drame în versuri. Deocamdată atenţia mea a fost atrasă prin epoca lui Alexandru Lăpuşneanu, atât de dramatică şi de caracteristică. În ea am descoperit mai cu deosebire trei personagii care merită de a fi reînviate pe scenă: Jolde, Lăpuşneanu şi Despot. Tustrei ar forma o trilogie istorică, care, bine împărţită bine ţesută, bine scrisă, ar îmbogăţi literatura noastră. Nu ştiu dacă voi reuşi a duce până la sfârşit această lucrare serioasă şi foarte grea, dar totuşi am început cu Despot. De-acum într-un noroc” (Vasile Alecsandri, Scrisori).

În aceeaşi zi anunţa evenimentul şi vechiului său prieten Ion Ghica. În această vreme director general al teatrelor, a cărui vizită o aştepta la Mirceşti: „Ţi-aş fi putut vorbi direct despre o mare dramă istorică (nu isterică) în versuri pe care o meditez de câteva zile şi pe care am început-o în cinstea ta. Aducând pe lume în tinereţea mea un întreg repertoriu de piese uşoare, doresc să devin serios la bătrâneţe şi, dacă se poate, să mă menţin în regiunile literaturii grave. Ambiţie, ce mai încoace-ncolo! Subiectul dramei mele mă interesează şi de aceea nădăjduiesc să mă înţeleg bine cu el, până ce voi divorţa de manuscris. După care voi încerca să purced la alte noi căsătorii dramatice” (Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Vasile Alecsandri

Alecsandri se aşterne temeinic la treabă, iar peste o lună ajunsese la sfârşitul actului II. „Acum mă aflu în dricul lucrului - îl informa el pe Iacob Negruzzi la 16 decembrie 1878. Mă lupt cu Despot şi n-aş vroi să părăsesc câmpul luptei, temându-mă să nu mi se potolească focul. Sunt ajuns la sfârşitul actului II şi sper să abordez peste vro patru zile actul III. Trebuie bătut ferul cât e roş şi de aceea nu mă pot ocupa de alte scrieri, de aceea nu-ţi pot trimite acum urmarea misiilor mele politice” (Vasile Alecsandri, Scrisori).

Urmarea misiilor politice n-a mai fost scrisă. Ea nu se află nici printre hârtiile rămase de la scriitor şi nici nu s-a mai publicat altceva în afară de evocările apărute mai înainte în paginile „Convorbirilor” (nr. 12 din 1 martie 1878; nr. 2 din 1 mai 1878; nr. 3 din 1 iunie 1878; nr. 5 din 1 august 1878).

În acel moment Alecsandri era absorbit cu totul de noua sa piesă. Ei îi vor fi jertfite şi alte proiecte, nu numai urmarea misiilor politice. „Buna şi amabila dumitale scrisoare - îi scria el la 5 februarie 1879 nepoatei sale Lucia Duca - m-a găsit în plină activitate, o activitate de lungă durată, pe care am început-o acum două luni şi care mă va ţine, fără îndoială, încă timp de şase săptămâni ţintuit la biroul meu. Renunţând, fără voia mea, la călătoria în Corfu, am vrut să scap de plictiselile iernii şi, pentru a izbuti, m-am apucat de o mare dramă istorică în versuri.

Este ceva lung, obositor chiar şi, cu toate acestea, foarte interesant pentru mine, căci, punând să acţioneze şi să vorbească o mulţime de personaje cu caractere deosebite, mă cred de-a dreptul un general în fruntea unei întregi armate. Datorită liniştii de care m-am bucurat în timpul iernii, am parcurs repede şi cu încredere primele trei etape, cu alte cuvinte, am terminat primele trei acte şi am început acum al patrulea. Ajunsă aici, opera prezintă mai multe dificultăţi, pentru că mă obligă să concentrez acţiunea spre a pregăti deznodământul. Voi izbuti? Să sperăm că da, altfel, manuscrisul meu, de peste trei mii de versuri, va merge să concureze cu buştenii care ard în sobă” (Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Dificultăţile la care se referă Alecsandri erau învinse însă curând, iar peste o lună piesa era terminată. La 16 martie 1879, într-o scrisoare adresată lui Dimitrie C. Ollănescu-Ascanio, poetul îl invita să-i citească „drama în versuri a lui Despot-Vodă, scrisă în iarna aceasta” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

La începutul lunii următoare Ion Ghica vine la Mirceşti şi este, alături de A. Cantacuzino, unul dintre primii auditori ai dramei citite de autorul ei. Evenimentul şi consecinţele lui sunt comunicate fără întârziere şi lui Iacob Negruzzi. „Ion Ghica a fost aici zilele trecute - îi scria, la 11 aprilie 1879, Alecsandri - şi, ascultând drama lui Despot, a decis a se ocupa îndată cu punerea ei pe scenă, vroind să fie reprezentată numaidecât la 15 septembrie. Rolurile au să se împartă chiar de pe acum, pentru ca să fie ştiute ca Tatăl nostru. Decorurile şi costumele au să se lucreze în lunile de vară, pentru ca tot să fie gata până la începutul sezonului teatral. Piesa este sfârşită de mult. Acum e copiată, corectată şi gata de a ieşi în lume. Îmi pare rău că nu am prilejul de a vă ceti ultimele trei acturi, pentru ca să cunosc opinia d-tale şi a altor membri a «Junimei». Ion Ghica şi Alexandru Cantacuzin au părut destul de satisfăcuţi” (Vasile Alecsandri, Scrisori).

Din scrisoarea citată se mai desprinde un amănunt interesant, şi anume: Alecsandri lasă să se înţeleagă că primele două acte ar fi fost deja citite în cadrul „Junimii”: „Îmi pare rău că nu am prilejul de a vă ceti ultimele trei acturi” - spune el. Lectura întregii piese va avea loc la „Junimea” abia spre sfârşitul lunii următoare, care a fost foarte bogată în evenimente: în alegerile generale desfăşurate în această lună Alecsandri este ales senator (după ce, ca rival al lui Maiorescu în alegerile pentru Constituantă, pierduse în favoarea acestuia!); cu numai două zile înaintea lecturii piesei în şedinţa „Junimii”, Alecsandri şi Maiorescu erau invitaţi să-şi reia locurile la Academie, de unde îşi dăduseră amândoi demisia, primul în 1871, iar cel de-al doilea încă din 1869.

Deşi - cum observă Eugen Lovinescu (T. Maiorescu şi contemporanii lui, Bucureşti, 1974) - Maiorescu nu consemnează lectura lui Despot în însemnările sale zilnice, şedinţa „Junimii” este comentată de Eminescu în „Timpul” din 30 mai 1879, în notiţa intitulată O serată literară: „Vineri seara, la d. Titu Maiorescu, a avut loc o serată extraordinară a Societăţii literare «Junimea», unde d. Vasile Alecsandri a citit noua d-sale producţie Despot-Vodă, dramă în 5 acte în versuri.

Între asistenţi, cari erau în număr de peste treizeci, se aflau dd. Bariţ, Babeş, Roman, Hăşdeu, Hodoş, Maniu, Caragiani, membri ai Academiei, d. I. Iarnic, romanist şi profesor de filologie din Viena, dd. Circa, Frollo, Haret, D.A. Laurian, St. Mihăilescu, Manliu, profesori, câţiva deputaţi şi senatori şi mai mulţi membri ai «Junimei» din Iaşi, - unii împreună cu damele lor.

Citirea dramei Despot-Vodă a făcut cea mai bună impresie asupra acelui distins auditor şi serata s-a sfârşit tocmai după miezul nopţii, când asistenţii s-au retras. Fiecare dintr-înşii împreună cu oaspeţii au mulţumit poetului de onoarea ce le făcuse venind în sânul societăţii şi citindu-le noua sa producţie. Asupra acestei producţii dramatice sântem scutiţi de a mai face vreo laudă banală; credem a fi spus destul arătând numele autorului şi cine erau auditorii care i-au dat admiraţia lor întreagă” („Timpul”, nr. 117 din 30 mai 1879; notiţă atribuită lui Eminescu, volumul Mihai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, Cluj, 1972).

În acelaşi timp piesa era citită şi în cadrul comitetului Teatrului Naţional: „Dl. Vasilie Alecsandri - informează „Familia”, nr. 37 din 17/29 mai 1879, într-o notiţă la rubrica „Literatură şi arti” - a înavuţit literatura noastră dramatică cu o piesă nouă. Titlul acesteia este Despot-Vodă, dramă scrisă în versuri. Autorul a cetit-o comitetului Teatrului Naţional şi a primit unanimele aprobări ale membrilor. Piesa aceasta se va reprezenta la toamnă, deschizându-se cu ea stagiunea teatrală.”

Graba cu care „Familia” îşi informa cititorii despre acest eveniment dovedeşte cât de interesaţi erau românii de peste munţi de creaţia dramatică a lui Alecsandri şi totodată de tot ceea ce se petrecea „dincoace”. Ştirile erau preluate din presa de la Bucureşti. În numărul 42 din acelaşi an al „Familiei” (7/19 iunie), o altă notiţă urmărea drumul piesei: „Despot-Vodă, noua dramă a d-lui Vasile Alecsandri s-a pus în studiu la Teatrul Naţional din Bucureşti. Repetiţiunile au început şi rolul lui Despot s-a dat tânărului actor Manolescu. În acest rol, scrie „Renaşterea”, poetul a întrupat toată răutatea şi toată linguşirea, toate calităţile şi toate defectele, toată inteligenţa şi toată lăcomia ce caracterizau pe domnii fanarioţi. [...] Dl. Vasile Alecsandri, scrie acelaşi ziar, a asistat la repetiţiunea dramei Despot-Vodă şi a părut foarte mulţumit. S-a mirat mai ales văzând că dl. Manolescu, care are un rol de aproape o mie de versuri, îl ştie deja pe dinafară, deşi nu i s-a încredinţat decât de un timp foarte scurt.”

Din acelaşi ziar: „«Renaşterea», politic, în toate zilele, la Bucureşti, având şi o ediţiune franceză de două ori pe săptămână” («Familia», nr. 36 din 13/25 mai 1879), care va avea însă o apariţie efemeră, numai între 10 mai - noiembrie 1879, şi din care nu se află nici un număr la Biblioteca Academiei Române, «Familia» reproduce, în nr. 45 din 17/29 iunie 1879, scena IV din actul V al piesei, sub titlul Moartea lui Despot. Notiţa publicată în acelaşi număr, la pagina 306, preciza: „Moartea lui Despot-Vodă din nr. prezinte este un fragment din drama nouă a d-lui Vasile Alecsandri, întitulată Despot-Vodă, despre care s-a vorbit deja mai de multe ori în coloanele acestei foi. Acest fragment îl reproducem după «Renaşterea» de la Bucureşti”.

Fragmentul este o redactare anterioară textului corespunzător tipărit în volum, faţă de care prezintă unele variante (consemnate aici, mai departe). Tot din presa de la Bucureşti spicuieşte «Familia» şi alte informaţii: „Pentru Despot-Vodă, noua piesă a d-lui Alecsandri, se pregătesc deja la Teatrul Naţional din Bucureşti costume şi decoruri nouă. Aceste, precum citim în Bin[ele]  publ[ic], vor costa mai multe mii de lei, cari vor fi luaţi din cifra de 30.000 acordată prin budgetul statului” (nr. 49 din 1/13 iulie 1879).

Alecsandri petrece vara lui 1879 la Mirceşti, iar la începutul lui septembrie se întoarce la Bucureşti ca să asiste la ultimele repetiţii ale piesei, a cărei reprezentare trebuia să aibă loc la 15 ale acestei luni. Premiera a avut însă loc abia la 30 septembrie. „Un contemporan iniţiat în cancanurile «lumii bune» - relatează G.C. Nicolescu - , într-o scrisoare în care declara că piesa fusese rău jucată, adăuga că domnitorul Carol, care «avusese răbdarea să asiste până la sfârşitul piesei», fusese în fond nemulţumit, căci piesa îi părea a fi, cum într-o bună măsură era, o pledoarie contra principilor străini, cu aluzii clare, pe care publicul «le-a simţit şi aplaudat».

Asemenea ştiri aflăm şi în «Familia», care consemnează şi ea reprezentarea piesei: „Despot-Vodă, dramă în 5 acte, compusă în versuri de eroul nostru poet Vasile Alecsandri, în 12 l.c. [30 septembrie st. v.] fu reprezentată pentru prima dată în Teatrul Naţional din Bucureşti. Sala era îndesată de public, marele poet a fost rechemat după actul III şi la fine, când i s-a oferit o coroană. M.S.R. Domnitorul, care a asistat la reprezentaţiune, a stat până în capăt” (nr. 77 din 7/19 octombre 1879).

„Reprezentarea piesei suscită cu atât mai mult un mare interes. Cronici dramatice numeroase salută cu entuziasm noua creaţie a lui Alecsandri. În curând însă începură să-şi facă loc altele, din ce în ce mai îndrăzneţe; în o sumă de ziare, în frunte cu «Românul» lui Rosetti, apar cronici care contestă orice merit acestei piese, fie sub pretextul îndepărtării de adevărul istoric, fie sub acela al construirii unor insuficient de pregnante şi de convingătoare caractere sau chiar a slăbiciunii inspiraţiei poetice” (Viaţa lui Vasile Alecsandri).

Nici „Familia” nu trece cu vederea ecourile stârnite în presa bucureşteană: „Despre Despot-Vodă, dl. Fr. D[ame] publică în Rom[ânul]- o recenziune din care scoatem următoarele: «În drama d-lui Alecsandri sunt două părţi cu totul deosebite: partea literară şi partea dramatică; cea dintâi este superioară celei de a doua care e foarte discutabilă. În seara dintâi entuziasmul a fost foarte mare; în serile celelalte publicul s-a găsit pus între două simţimente: admiraţiunea ce resimţea pentru bogăţia poeziei, armonia şi frumuseţea versurilor şi răceala în care îl lasă drama, cu un public mai literar, mai rafinat, cel dintâi simţimânt ar fi întrecut pe celalalt, însă cu un public care caută la teatru mai mult o acţiune mişcătoare, o intrigă bine ţesută, era vădit că simţimântul al doilea era să-ntreacă pe celalalt» (nr. 81 din 21 octombrie / 2 noiembrie 1879). De asemenea, ea va mai reproduce în paginile sale un fragment din piesă, după apariţia acesteia în volum (scena IX din actul II, în nr. 23 din 23 martie / 4 aprilie 1880).

Mulţimea cronicilor este o dovadă a interesului stârnit de piesă. Unele dintre ele îl vor fi bucurat pe Alecsandri, cum este aceea semnată de Ascanio (D. Ollănescu) în „România liberă”, 1879, nr. 704, 711, 713, 715-717, sau, mai cu seamă, aceea publicată în „Timpul”, imediat după premieră, datorată probabil lui Eminescu: „Puţini, şi anume aceia cari se ocupă cu istoria patriei ştiau povestea romantică a lui Iacob Eraclid Despot, a unui aventurar atât de fin, încât a fost în stare să facă pe un om serios, precum era Carol V, împăratul, să-i întărească un arbore genealogic, al cărui începători sunt însuşi bătrânul Jupiter, zeul zeilor din Olimp, şi muritoarea Alcmene. E drept că Jupiter însuşi nu figurează în arborele genealogic, dar e pus ca începător al neamului ilustru al Eraclizilor un erou al Iliadei lui Omer, Tlepolem, fiul lui Ercule, deci nepot de fiu al lui Jupiter, care oştindu-se împreună cu ceilalţi elini asupra Troadei, a fost omorât de Sarpedon, asemenea un fiu al lui Joe şi al Laodameei.

Astfel începutul istoriei lui Iacob Eraclid Despot se petrece sub zidurile Troadei, între descendenţii direcţi ai lui Jupiter, iar sfârşitul în Moldova sub buzduganul lui Tomşa, după cronică, sub pumnalul lui Ciubăr-Vodă, după dramă. Varga magică a poetului ne face să ne trezim în adâncul vremilor trecute, în timpul când uriaşul trunchi al neamului Muşatin, în a cărui umbră Moldova crescuse mare şi puternică, era suplantat prin figura îngrozitoare a lui Petru Stolnicul sau Alexandru Lăpuşneanu, după cum se numi el singur.

Într-adevăr, rău trebuie să fi căzut Moldova, dacă după moartea celui din urmă Muşatin - Ştefan VII, care avea încă o oaste de 40.000 de oameni - Alexandru Lăpuşneanu n-a mai putut rezista nici mercenarilor lui Despot. Deodată cu stingerea dinastiei moldoveneşti ale căreia drepturi nu le mai moştenea decât o femeie, Ruxandra, doamna lui Lăpuşneanu, s-a stins şi puterea vestitului regat al Moldovei, încât reizbucnirea timpilor eroici sub Ionaşcu-Vodă nu e decât cea din urmă reînviere a vechiului foc de vitejie, care inspirase atâta temere marilor puteri dimprejur.

În acei timpi deci, în care, după căderea dinastiei legitime, începuse o adâncă descompunere socială, ne duce muza lui Alecsandri, care-şi alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vânător de coroană, care c-un închipuit arbore genealogic în buzunar, c-o închipuită înrudire cu neamul Muşatin, cu închipuite drepturi la tron, ajunge să răstoarne pe Vodă Lăpuşneanu. Drama lui Alecsandri ne aduce deci înaintea ochilor pe Lăpuşneanu însuşi, pe doamna Ruxandra, pe aprigul Tomşa, pe vornicul Moţoc şi ne pune pe pământul sfânt al străvechei Suceve.

Suceava! E drept că acelaşi râu al Sucevei curge la aceeaşi poală de deal şi astăzi, dar castelul vechilor domni e o ruină, biserica Mirăuţilor chiar şi strămoşii generaţiei actuale o ştiu tot ruinată, ca o moaşte de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe uliţele acelui oraş, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de câte-o piatră de mormânt, care serveşte drept pavaj. [...] O tempora, o mores! Poemul dramatic al lui Alecsandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadenţă deja, dar în care se iveau încă ca nişte copaci străvechi acele frumoase şi nobile nume, cu-a căror încetare românii au încetat de a fi mari.

Despre drama însăşi, puţine avem de spus. E, fără nici o contestare, drama cea mai bună care s-a scris în limba noastră, plină de acţiune, ici de puternice, colo de gingaşe simţiri, dar pe deasupra tuturor calităţilor acestora, versul şi limba privighitorii de la Mirceşti răpeşte auzul şi simţirile. Chiar dacă n-ar exista figuri dramatice atât de genial desemnate ca aceea a lui Ciubăr-Vodă, cu atât de energice conture ca aceea a lui Tomşa, ar fi de ajuns ca farmecul neînvins şi pururea învingător al limbei lui Alecsandri să răpească pe auditori. Şi dacă caracterul lui Despot chiar e mai mult o figură de roman decât de dramă, el totuşi, prin complicaţiile la care dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte ale dramei.

Pe lângă energia rară a pasajelor dramatice, înălţimea şi dulceaţa pasajelor lirice ale dramei fac din acestea nişte adevărate pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mirceşti, şi se pare c-auzi «Pe ale îngerilor arfe lunecând mărgăritare». Astfel cel mai fericit şi mai mare reprezentant al generaţiei trecute adaogă în fiece au câte o nouă coroană de laur la gloria sa crescândă şi creşte el însuşi prin pustiul intelectual dimprejurul lui, ca şi copaciul bătrân din legenda sa Ţepeş şi stejarul, care «Cu cât pustiul creşte în juru-i şi el creşte».

Despre jocul actorilor nu putem asemenea vorbi decât cu laudă. Au făcut tot ce le-au stat prin putinţă ca să interpreteze cât de bine pe un autor, care e drept că e un uriaş alături cu ei.

Pe lângă silinţele vrednice de toată lauda a unor tineri cu talent adevărat s-au adaos apoi şi o deosebită îngrijire în înscenare, în învăţarea rolurilor, în ensemble, încât ni s-a dat dovada că îndată ce toţi actorii îşi ştiu rolurile bine pe dinafară şi mişcările pe scenă, stau în strânsă legătură, chiar o piesă cât de grea se poate juca fără a se pierde prea mult din intenţiile autorului. Nu în acelaşi grad ne-au plăcut reprezentantele rolurilor femeieşti. Mijloacele fizice ale domnişoarelor cari au jucat în această piesă sunt insuficiente pentru reprezentarea unor situaţiuni tragice.

Costumele erau splendide, iar decorurile de căpetenie cari au servit întăi la reprezentarea Curţii lui Neagoe-Vodă Basarab sunt, precum se ştie, executate sub îngrijirea artistică a d-lui Odobescu şi reprezintă architectura bizantică, astfel cum ea e păstrată în biserica de la Curtea de Argeş şi în alte monumente ale veacului nostru de mijloc. Ele sunt splendide. Dar, în sfârşit, orice objecţiuni am avea de făcut, ele cată să înceteze faţă cu întregul artistic, răsărit din lucrarea măreaţă a autorului şi din jocul îngrijit al actorilor.

După cât auzim, reprezentaţia de mercuri a dramei Despot-Vodă s-a făcut nu numai în urma unei cereri generale a publicului, ci şi a unei dorinţe deosebite a m.s.r. Doamnei care a onorat spectacolul cu prezenţa sa. Înălţimea-sa regală, aflându-se încă în străinătate, arătase cel mai viu interes pentru scrierea marelui poet, care face epocă în istoria teatrului naţional.

Epocă da - însă o epocă atât de izolată ca şi însuşi Alecsandri în timpul de faţă, căci precum nimeni nu s-a aflat în trecut, care să se poată asemăna cu el, viitorul, judecându-l după capetele de azi, promite şi mai puţin de a produce urmaşi, cari să umble pe cărarea sihastrului de la Mirceşti”. („Despot-Vodă”. Dramă în 5 acte de Vasile Alecsandri, în „Timpul”, nr. 242 din 2 noiembrie 1879. Nesemnat. Atribuit în ediţia Mihai Eminescu: Articole şi traduceri, 1974).

Alte cronici, răuvoitoare, îl vor fi mâhnit, de bună seamă, pe poet, deşi se aştepta la ele, pentru că veneau din grupul rosettist, a cărui demagogie o criticase în numeroase rânduri. Aceste atacuri îi dau ideea de a scrie o nouă piesă, Invidioşii, care îl preocupă o vreme, dar pe care n-o va mai aşterne pe hârtie. Impresia pe care i-au făcut-o acestea răzbate din corespondenţa scriitorului cu prietenii săi. Îndată după reprezentaţie, Alecsandri se retrăsese la Mirceşti, unde pregătea piesa pentru tipar, interesându-se totodată şi de ecourile ei în presă.

„De la întoarcerea mea - îi scria el, la începutul lui noiembrie, lui Ion Ghica - m-am ocupat de copia lui Despot, destinată tipografiei lui Socec. Am terminat-o, am expediat-o zilele acestea la Bucureşti, şi acum aştept paginile ca să fac corecturile. Încă o muncă puţin plăcută, dar acesta este reversul medaliei în meseria de autor. Publicul nici nu bănuieşte tot ceea ce suferim noi ca să ne expunem criticii lui, mai adesea proastă decât dreaptă.

În legătură cu critica, fă-mi plăcerea să-mi trimiţi bazaconiile lui Şoimescu şi compania, cum şi criticile răuvoitoare cu care a fost gratificat Despot în lipsa mea. Această lectură îmi va ajuta la căutarea caracterelor pentru o comedie pe care o am în vedere şi care va avea titlul următor: Invidioşii. Voi intercala acolo unul sau două personaje luate din grupul acelora care au făcut cerul şi pământul şi va fi ca un buchet de flori” (Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Peste câteva zile Alecsandri revenea asupra acestor critici răuvoitori: „... cred că am descoperit adevărata cauză a îndârjirii lui Dame împotriva lui Despot. Acest domn, despre care se bănuieşte că este o interesantă epavă a Comunei, trebuie să se fi simţit atins de versurile pe care Tomşa le aruncă în faţă aventurierului grec: «Văzut-am pe la noi / Mulţi pribegiţi făţarnici, vermi palizi de gunoi / Ce vin şi-n sânul nostru fac cuiburi veninate». Desigur a văzut aici o aluzie personală [...]. Sunt curios să văd numerele din «Românul» şi «Renaşterea» care ne atacă din nou pe tine şi pe mine, în calitatea noastră de director şi autor” - îi scria el iarăşi lui Ion Ghica, la 10 noiembrie 1879 (Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

Dame îşi va relua atacurile împotriva lui Alecsandri şi în anul următor, folosindu-se de un gest de politeţe al poetului, provocat cu perfidie. „Amabilul Darmet - îi relata Alecsandri împrejurările lui Ion Ghica -, trimiţându-mi o nuvelă intitulată Mixandra, scrisă şi publicată de el în limba română, am crezut că trebuie să răspund acestei politeţi printr-o alta şi i-am expediat prin poştă o broşură din Despot-Vodă.

Făcând acest act de curtoazie, aveam un vag presentiment că amabilul Darmet se va folosi de această nouă ocazie ca să ne spună amândurora gentileţi în felul lui, pentru a-şi uşura necazul şi a face curte hidoasei pocituri... Aceasta n-a dat greş! Omul meu s-a folosit de această scuipătoare semi-oficială care se intitulează «Românul», când ar fi trebuit să se cheme «Ţiganul», ca să dea curs liber expectoraţiilor lui. Totuşi, de data aceasta bag de seamă că flegma sa este mai veninoasă, dovadă că boala gravă a făcut progrese simţitoare la foiletonul «Românului». Or, ştii tu cui trebuie atribuită această înrăutăţire? Istoriei lui Drăgănescu! Această mică anecdotă a fost o adevărată lovitură de măciucă pentru aşa-zişii critici dramatici. Sunt încă zăpăciţi. Se vede după stilul şi după ideile lor fără nici o legătură. Cele trei foiletoane ale Scuipătoarei vor fi urmate de mai multe altele” (scrisoare datată „Mirceşti, 14 mai 1880”; Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Am văzut că Alecsandri trimisese manuscrisul piesei încă la începutul lui noiembrie 1879 lui Socec. Avusese intenţia să-i adauge şi o schiţă a vieţii eroului, pe care i-o făgăduise Al. Papadopol-Callimach: „Mi-ai promis o schiţă din viaţa lui Despot - îi amintea Alecsandri la 14 noiembrie 1879 -; această promitere e foarte preţioasă pentru mine. Fiind dar că începe chiar acum tipărirea dramei lui Despot, te rog să-mi faci mulţumirea de a-mi comunica manuscriptul dumitale, pentru ca să-l trimit lui Socec. Astfel opera mea va fi complectă” (Vasile Alecsandri, Scrisori). Fie că Papadopol-Callimach nu şi-a respectat atunci făgăduiala (el va publica unele date în legătură cu Despot mai târziu, în „Convorbiri literare”, 1882), fie că Alecsandri n-a mai socotit necesară schiţa - fapt este că ea n-a apărut în volum. În fruntea acestuia însă au apărut două scrisori-dedicaţii: una adresată lui A. Cantacuzino, iar cealaltă lui Ion Ghica, precum şi răspunsurile celor doi.

La 8 ianuarie 1880, Alecsandri îi scria lui Ion Ghica în această privinţă: „Tipărirea lui Despot înaintează şi sper să fie terminată în cursul acestei luni. Doresc să pun ca prefaţă o scrisoare pe care o adresez Cneazului, căruia i-a fost dedicată această piesă ab-ovo; dar vreau în acelaşi timp să-ţi exprim în mod public mulţumirile mele pentru toată grija pe care în calitatea ta de director ai arătat-o punerii în scenă a dramei mele. Vei găsi alăturat ciorna unei scrisori pe care ţi-o adresez. Dacă-ţi convine, va bene; dacă nu, fă-i modificările pe care le vei dori. Un mic răspuns din parte-ţi ar fi binevenit în corpul lucrării. Dar ştii tu ce-ar fi foarte spiritual? Este povestea acelui boier care, după ce şi-a dictat scrisoarea, a şters tot conţinutul, vorbă cu vorbă, ca să-şi satisfacă mândria” (Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Sincerele cuvinte de apreciere din răspunsurile celor doi îl despăgubeau cu prisosinţă pe Alecsandri de mâhnirea pricinuită de criticile aduse piesei. „Fii sicur, amice - scria A. Cantacuzino - o zic fără părtinire, Despot va rămânea, fiindcă va începe, să nu se supere nimeni, o eră nouă în literatura română, căci va fixa pentru mult timp înainte şi limba poeziei teatrale, şi forma versului dramatic. Corneille şi Racine n-au făcut mai mult pentru Franţa”.

Aceeaşi sinceră preţuire o exprimă şi răspunsul lui Ion Ghica: „... voi păstra cu mândrie plăcuta aducere aminte că am avut onorul a pune în scenă pe Despot al tău, acest adevărat eveniment literar care va rămânea în literatura noastră un adevărat monument demn de literaturile cele mai bogate ale Europei. Drama ta istorică, Despot - încheie Ghica -, este un giuvaer din cele mai preţioase ale coronei tale de poet.”

Volumul apărea pe la jumătatea lunii următoare, cum îl anunţa poetul la 5 februarie 1880 pe Iacob Negruzzi: „Despot se tipăreşte la Socec; peste vro opt zile ţi-oi trimite unul din cele întâi exemplare. Nu rămâne decât ultima jumătate de coală sub teasc” (Vasile Alecsandri, Scrisori; volumul este menţionat în „Convorbiri literare”, nr. 2 din 1 mai 1880, la rubrica Bibliografie: „Despot-Vodă legendă dramatică, în cinci acte, în versuri, de Vasile Alecsandri, 1 vol. în 8° mare de 152 pagini, Bucureşti, 1880”).

Volumul conţinea unele greşeli de tipar care îl determină pe autor să-i adauge o erată, unde îndrepta până şi data primei reprezentaţii, menţionată greşit pe coperta interioară: 8 octombrie 1879, în loc de 30 septembrie 1879, data reală a premierei. Dându-şi seama de lungimea unor scene şi dialoguri care ar fi creat dificultăţi la reprezentare, Alecsandri indică în mod special în volum pasajele care pot fi eliminate în acest caz.

La scurt timp după Despot-Vodă, în Editura Socec apărea şi volumul al nouălea al Operelor complete ale lui Alecsandri, cuprinzând Legende nouă şi Ostaşii noştri. Poate că acest fapt a determinat apariţia lui Despot în afara ediţiei de opere complete sau poate că poetul se gândea să facă loc piesei într-unul din volumele ei viitoare, alături de alte lucrări dramatice, ceea ce nu s-a mai întâmplat însă. Fratele poetului, Iancu, la a cărui părere despre scrierile sale Alecsandri ţinea foarte mult, nu va lipsi nici el să i-o împărtăşească acum într-o lungă scrisoare, după ce citise de trei ori piesa, pe care, aflat la Paris, n-o putuse vedea pe scenă.

„Am citit, cred - îi scria el la 25 septembrie 1880 - tot ceea ce s-a spus despre Despot şi, mulţumesc lui Dumnezeu! aceasta îmi lasă toată libertatea, căci felul meu de a-l judeca se deosebeşte hotărât. Ceea ce am căutat în trei rânduri, recitindu-l, nu au fost emoţiile, pe care, adesea, le datorăm mai mult unei bune dicţiuni decât calităţii operei. Îţi aminteşti poate aceste patru versuri: «Laşitatea nu duce la vitejie, / Treizeci de înfrângeri nu duc la succes, / Franţa va fi totdeauna Franţa / Şi francezii totdeauna francezi». Această glumă proastă, admirabil cântată de un tânăr frumos, a fost mai întâi acoperită de aplauze, dar ce fluierături după aceea!

Nevăzând deci pe Despot masacrat, mi-a fost permis să-l judec pentru calităţile sale literare, fără să mă preocup de construcţia piesei. În pictură, cei mai buni arbitri nu sunt pictorii, ci amatorii: este un lucru universal recunoscut. Cel mai mare expert aici a fost colonelul Burgeoni care, cu toate acestea, nu a desenat niciodată un nas. Nefiind dramaturg, am oarecare şansă de a fi un bun judecător al dramei tale.

Construcţia piesei, această orânduire a acţiunii, este necesară într-o comedie, mi se pare de nediscutat: aici se află o mare parte a interesului. Câte succese nu sunt datorate, în general, faimoaselor sertare, dar când ebeniştii vor fi morţi nu li se va mai şti nici numele, şi cred că, în câţiva ani, despre Dennery nu se va vorbi mai mult decât despre mine.

Într-o dramă istorică ca Despot, legăturile imaginare, lăsate în întregime în seama fanteziei scriitorului, nu vor fi decât un aranjament mai mult decât secundar, şi aceasta este atât de adevărat, încât la a treia lectură a lui Despot am sărit peste mai multe dialoguri pentru a mă regăsi mai repede, şi cu atenţia mai puţin încărcată, în faţa marilor figuri sau în faţa sentimentelor.

Numai izolând pe Despot Heraclid, Tomşa, Moţoc, Carmina, Ana şi până şi pe Limbă-Dulce şi izolându-mă şi eu însumi cu aceste figuri principale, am ajuns să apreciez valoarea lor dramatică şi mai ales valoarea scriitorului. Această muncă alambicantă am folosit-o altădată citind şi recitind Richard III - modestia ta să-mi ierte această amintire - şi m-am simţit foarte bine. Desprins de vorbăria forţată, frumosul monstru îmi apărea de fiecare dată mai impresionant, mai monstruos, şi Shakespeare, mai mare. Ca şi atunci cred că posed suficient personajele tale pentru a le atribui caracterul pe care condeiul tău a înţeles să li-l imprime.

Despot este un adevărat aventurier, se întâlnesc în el toate calităţile şi toate defectele acestei speţe de oameni politici, cărora nu le lipseşte decât succesul pentru a deveni câteodată mari personaje, nu am spus mari oameni. Această aureolă nu este dată decât geniului sau virtuţii, şi eroul tău nu posedă nici una, nici alta, este suficient că are hotărâre şi viclenie pentru a fi un adevărat uzurpator, şi victoria, ca şi sfârşitul său, ne arată că le stăpâneşte în cea mai mare măsură. Aceste calităţi esenţiale se manifestă în versuri foarte frumoase! Monologul din primul act (scena III) şi dialogul cu Tomşa (acelaşi act, tabloul doi) sunt din creaţia ta cea mai bună.

Las la o parte numeroasele împrejurări în care Despot se arată mereu întocmai cum l-ai conceput şi în care însuşi autorul nu se dezminte niciodată. În ochii mei, personajul tău era cel mai greu de tratat, în acest amestec de mărire şi de josnicie trebuia ca măsura să nu fie niciodată depăşită. Altfel, judecarea lui ar fi ezitat între admiraţie şi dispreţ. Despot a rămas ceea ce trebuia să fie, un mare aventurier.

Ajung la Tomşa, această antiteză a uzurpatorului. Cu el totul merge laolaltă: autorul, publicul, patria în sfârşit! Regăseşti în el o veche şi scumpă cunoştinţă, dar de data aceasta nu sub primele ei forme legendare. Nu mai este strălucitorul viteaz al lui Ştefan, nu mai este acel Dan pe care lui Homer însuşi i-ar fi plăcut să-l cânte, este înţeleptul, virtuosul, este supremul patriot. Iubitul nostru Negri ar fi tresărit auzind, auzindu-se vorbind, nu-i aşa? cum vorbeşte Tomşa. Cu un asemenea model, versuri ca acestea: «De însuşi Ştefan-Vodă Moldova e deprinsă / Să ţie mai sus capul cu cât e mai învinsă», trebuiau să curgă ca un izvor de sub condeiul tău inspirat.

Pentru noi, publicul, adevăratul erou al dramei tale este Tomşa, pentru că rezumă în el dragostea şi triumful patriei. Nu mă voi opri prea mult timp asupra personalităţii lui Motoc, cu toate că ne prezintă, în culori strălucitoare, acel tip de boier ambiţios, pe care l-am văzut aşa de des căutându-şi norocul la picioarele străinilor. Moţoc este respingător la vedere, şi aşa trebuie să fie pentru ca un asemenea caracter să pară veridic.

Nu mai puţin adevărat este acela al fiicei sale. După Tomşa ea este, în ochii mei, figura cea mai interesantă a dramei tale, cu toate că joacă un rol secundar. La ea, ca şi la Carmina, întreaga acţiune este în dragoste, dar cu Ana era de evitat un pericol: cine va pune stăpânire pe inima sa: dragostea sau credinţa? Natura a luat-o înainte şi ai avut dreptate, resemnarea înseamnă ea altceva decât efectul unei mari disperări? Dragostea trebuia să-şi reia drepturile împotriva religiei uzurpatoare şi inima este aceea care vorbeşte atunci când Ana spune lui Despot: «În munţi, la monastire, ascunsă într-o chilie, / Vroind să scap, sărmana, de-a dorului urgie, / Mi-am înălţat gândirea la cer, la Dumnezeu. / Şi Dumnezeu şi îngeri aveau toţi chipul tău”.

Ana este o creaţie încântătoare, minunat redată. Fizionomia Carminei, aşa de deosebită de cea a rivalei sale, nu este desigur o noutate: de la Racine la Alexandre Dumas-fiul, femeia pasionată a fost întotdeauna o puternică pârghie în drame. A ta, cu siguranţă, nu este mai prejos de principalele ei înaintaşe şi, văzând-o iubind şi suferind, se simte vibrând în vocea ei marea pasiune a femeii. Acest rol ar putea fi ingrat, tu ai ştiut să-l faci simpatic. Este un fericit triumf.

Drama ta începe cu un mic dialog care este o bijuterie. Un altul, în împrejurări mai grave, îi va urma în actul al patrulea. În amândouă, Limbă-Dulce este jos ceea ce Tomşa este sus: la acesta, patriotismul gândit, la dorobanţul din timpuri trecute, patriotismul instinctiv, brav, de bun-simţ, vesel. Ah! Limbă-Dulce al tău este unul din cele mai încântătoare tablouri ieşite de sub penelul tău de artist. Este demna pereche a Anei, două flori culese în acelaşi răzor ca Rodica şi Peneş Curcanul.

Iată, dragă Vasile, ceea ce gândesc despre principalele personaje din Despot-Vodă. Am vrut să fiu cât se poate mai sobru, de aceea cu părere de rău a trebuit să mă abţin de a marca, aşa cum am făcut-o în carte, frumoasele versuri care strălucesc la fiecare pagină. Sunt aici comori pe care domnii critici ai tăi nu le-au scos destul în relief, poate, mai puţin fericiţi decât mine, nu le-au descoperit. Eu mi-aş lua sarcina să fac din ele o adevărată casetă cu bijuterii. Vai, dragul meu, tu nu ai încă un public iar actorii tăi nu sunt în stare să pună în valoare frumuseţile dramei tale, aşa de izbitoare chiar numai la lectură.

În ce priveşte drama în sine, cred că am spus, chiar de la începutul acestei scrisori, ceea ce gândesc. Un singur lucru m-a izbit: intervenţia acelei casete cu bijuterii, care trece prin mai multe mâini şi care era, după mine, inutilă pe lângă pergamentul dăruit lui Despot de Carol-Ouintul. Dealtfel, bagă de seamă bine că nici caseta cu bijuterii, nici pergamentul nu reuşesc să convingă pe principalul interesat, Lăpuşneanu. Sunt de asemenea două versuri care sună rău în scena a patra din primul act: „Nu-mi place să văd tronul ascuns sub un ciubăr” este o glumă care are aerul de a da o nuanţă de seriozitate ideei de a face din Ciubăr-Vodă, nebunul, moştenitorul lui Lăpuşneanu.

Aceste două observaţii nu sunt grave, poate ţi-au venit şi ţie în minte după aceea. Nu se va spune că sunt un linguşitor, un tămâietor al «privighetorii de la Mirceşti», eu care nu am ştiut niciodată să-mi exprim îndeajuns admiraţia mea pentru pastelurile şi legendele tale. Mai liber în atitudinile tale şi de asemenea mai apropiat de atmosfera ta, şiroind de imagini, tu puteai să abordezi Concertul în luncă sau Ciocârlia ta fără teamă de a merge prea departe; cu o imaginaţie bogată ca aceea cu care Dumnezeu te-a dăruit şi cu siguranţa artei tale nu ne puteam teme de exageraţia aşa de fatală a altora. În drama ta, ne puteam teme. Aici erau de zugrăvit pasiuni pământeşti şi poetul obişnuit cu regiunile azurii ar fi putut să rupă frâul şi să zboare spre Olimp, în loc să se închidă în Suceava cu lumea sa de realităţi. Simţul artei şi al raţiunii au luat-o înaintea focului ademenitor şi Despot-Vodă a devenit ceea ce trebuia să fie, o minunată dramă istorică.

Aceasta este, dragă frate, judecata mea asupra ultimei tale opere. Maturizată prin studiu, ea speră să o ia înaintea criticilor grăbite, unele dictate de invidii josnice, altele de o stângace admiraţie. Acestea din urmă vizau fără încetare pe poet, ca şi cum nu ar fi dovedit-o până acum; eu am căutat pe scriitorul dramatic şi nu mă tem să spun tare: «l-am găsit aşa cum inima mea îl dorea». Aş vrea să termin acest foileton teatral printr-o triplă salvă de aplauze, dacă această încântare finală nu s-ar găsi stăvilită de un sentiment de mare îndoială: iat-o în câteva cuvinte: Iată-te intrat într-o nouă carieră, care îţi făgăduieşte, fără îndoială, mari succese. Vei fi rupt tu, din cauza aceasta, cu iubita ta lume ideală, căreia îi datorăm, tu, marea ta reputaţie, noi, cele mai mari încântări?

Dacă ar fi aşa, reciteşte, cum o fac eu adesea, Baba Cloanţa, Strunga, Dorul, Steluţa, Adio Moldovei şi atâtea altele din timpul tinereţii tale, reciteşte pastelurile tale, reciteşte-le pe toate, fără excepţie, reciteşte în sfârşit Dumbrava Roşie, Toamna ţesătoare, Dan, Răzbunarea lui Statu-Palmă, Ciocârlia şi Rochiţa-rândunicăi, şi nu mă îndoiesc că «lunca» ta, această vatră de creaţii incomparabile, nu răsună încă de cântecele tale minunate în mijlocul unui public fermecat” (Scrisori către Vasile Alecsandri).

Poate că poetul nu primise încă această frumoasă scrisoare a fratelui său în primele zile ale lunii octombrie 1880, când se arăta sceptic în ce priveşte reluarea piesei pe scenă. „Sunt încântat să aflu despre succesul Romaneaschii şi al lui Manolescu - îi declara el lui Ion Ghica la 2 octombrie 1880 - şi le trimit sincerele mele complimente. Pentru că Romaneasca a profitat atât de bine de şederea sa la Paris, aş dori ca ea să-şi ia asupră-i rolul Carminei în Despot, dacă se va relua vreodată această piesă” (Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Scepticismul scriitorului se va dovedi neîntemeiat, căci Despot va fi nu numai reluat, dar va aduce autorului său şi Marele premiu al Academiei, „Năsturel-Herăscu”. La 6 aprilie 1881, Alecsandri a primit această unică răsplată materială pentru publicarea operelor sale. Marele premiu, care se conferea la patru ani o dată, îi era conferit pentru Despot şi volumul IX al ediţiei de Opere complete, pe baza raportului prezentat, în numele lui Ion Ghica, de Al. Odobescu, care de fapt îl şi redactase.

„... Într-o seară, ieşind de la teatru, unde se jucase - spunea Odobescu în raportul său -, după puterea tinerei noastre trupe dramatice - legenda istorică Despot-Vodă, am auzit un critic literar zicând cu oarecare asprime că n-ar fi trebuit să fie pusă pe scenă acea operă, că într-însa intriga dramatică nu oferă îndestul interes, că spiritul sarcastic şi glumeţ al autorului pare adesea a face să încline scenele tragice pe alunecuşul comediei. Critica era aspră, dar, bănuind că supărarea judecătorului să fie provenită în parte din nesuficienţa interpretării pe scenă a unei opere îndelung studiată de poetul nostru, am rugat pe Zoilul său să ia textul dramei d-lui Alecsandri, să-l citească cu atenţiune şi să-mi spună în urmă dacă persistă în opiniunile sale.

Curând după aceea avui mulţămirea de a vedea pe crâncenul critic venind cu totul îmblânzit la mine şi spunându-mi că «defectele aparente ce îl întărâtase la reprezentaţiune dispăruse mai cu totul la citire; ba şi mai mult, că citirea acestei legende istorice - osebit de farmecul ce reiese din mulţimea imaginilor poetice şi din nobleţea limbei întrebuinţată de autor - revelă într-însa un studiu psihologic adâncit al caracterelor ce-şi desfăşoară acţiunea în cursul dramei şi prezentă totdeodată un număr însemnat de scene de o înaltă valoare dramatică.

Urmărit cu scrupuloasă şi dibace îngrijire este, de-a lungul dramei, caracterul multiplu şi nestatornic al acelui intrigant străin, carele concepe, nu fără mărire, şi execută, nu fără semeţie, planul de a se urca pe tronul Moldovei, şi carele, ajuns la culmea dorinţelor, îmbătat de ale sale răpezi succese, înstrăinează de la sine toate inimele simple sau mârşave care-l ajutase la suiş, şi, în sfârşit, părăsit într-o clipă de toţi, nu uită nici în ultimul moment de a se învălui în făţarnica mantie de mărinimie, cu care odinioară ademenise şi amăgise pe cei mai mulţi.

Împrejurul lui, poetul, cu mare talent şi varietate, ne-a făcut să vedem viermuind şi încolăcindu-se toate aplecările lacome, slugarnice şi zavistioase ale boierilor români de odinioară; şi apoi - la oarecare momente de nobilă încordare a simţimântului naţional - el ne-a arătat cum din ţărână ştie să se ridice verde în inimile tuturor românilor instinctul de apărare al pământului strămoşesc.

Printre toţi aceştia figurează şi un chip straniu în care se amestecă cu puternică originalitate aplecările glumeţe ale românilor din orice timp şi fanatismul întunecos, care la noi a fost pururea privit ca un prepus de nebunie; acea comică personalitate a lui Ciubăr-Vodă aduce în drama lui Alecsandri câteva introlucări de un efect cu totul surprinzător. Astfel e scena între Ciubăr-Vodă şi Despot, când acesta izbuteşte a îndupleca pe nebunul ca să-i ia locul în închisoarea unde el aşteaptă, fioros şi desperat, osânda de moarte pronunţată în contră-i de Lăpuşneanu. În cazul acesta, putem zice că comicul are în sine o adevărată tărie dramatică.

O scenă cu mişcări încă şi mai vii, încă şi mai complicate, cu contrasturi cu atât mai caracteristice, cu cât sunt tot aşa de precipitate cât şi de scurt enunţiate, o aflăm la sfârşitul dramei. Este aceea când Despot, părăsit de toţi, pierzând orice sperare, văzând răsipite toate visurile lui de mărire şi simţindu-şi inima zdrobită prin perderea a tot ce a iubit, îşi înfrânge durerea cu o minunată putere de voinţă şi, în faţa insultelor, în faţa ameninţărilor, în faţa morţii chiar, urmează a juca rolul de vanitoasă superbie, de la care nici binele, nici răul nu a putut vreodată să-l înstrăineze.

Ar trebui să închei aci această scurtă dar sinceră apreţuire prin care criticul meu îşi retracta părerile sale de mai nainte; însă, spre a face ca dânsul, cat şi eu să vă împărtăşesc şi ideile ce el emitea asupra unor scene din actul al II-lea, pre care, atât ca dezvoltare dramatică, cât şi ca rostire poetică, el le privea ca punctul culminant al operei d-lui Alecsandri. «Într-însul vedem cum creşte, creşte răpede nesocotita înclinare ai oamenilor către necunoscut, cum stavilele care cearcă să ţină în loc asemenea pornire, mai rău o întărită, cum vorbele adimenitoare uimesc şi fură lesne minţile intrate pe acea cale; apoi încă, din toate acestea, ni se învederează mai lămurit faptul că, prin răspicarea înclinărilor inimei omeneşti, un spirit puternic poate să ne explice taine neînţelese din vechea noastră istorie, precum este suirea pe tronul Moldovei a veneticului Despot Heraclidul. Cu nemărginit talent şi cu poetică elocuenţă sunt dezvoltate acele peripeţii sufleteşti, în mai multe scene.

Un ultim cuvânt spre a sfârşi cu laudele ce se cuvin nouei opere dramatice a d-lui Alecsandri, şi acesta va fi numai spre a regăsi într-însa, cu o vie mulţămire, pe poetul cel ce subt atâtea gingaşe forme a cântat frumuseţile patriei noastre: „Priveşte colo-n faţă, în zarea luminată: / Ca mantie regală, frumoasă şi bogată / Apare-n ochii noştri Moldova, dulce rai, / Comoară nesecată de bun şi dulce trai. / Ea are grâu şi miere, şi vinuri, ah! ce vinuri! / Toiag de bătrâneţe, viu balsam pentru chinuri. / Şi are mii de nade a scumpelor plăceri, / Copile, ah! ce copile!... muieri, ah! ce muieri! / Îţi fură ochii, mintea, şi inima ţi-o fură / Cu-o rază de sub geană, c-un zâmbet de pe gură. / Şi însă moldovenii orbi, crunţi, nepăsători, / Stropesc ades cu sânge grădina lor de flori”.

Deci, în rezumat, legenda istorică a lui Despot-Vodă merită fără îndoială toate laudele ce se pot acorda unei opere de înaltă poezie, căria însuşi drept-preţuitorul ei autor i-a dat denumirea cea mai potrivită pentru o compoziţiune în care studiul caracterelor istorice, cercetarea intimă a inimei omeneşti, şi apoi încă avântul liric al vorbirii sunt întrunite cu cea mai măiastră armonie.

Ca acţiune înteţită a dramei, negreşit că în alte literaturi vom găsi opere mai atrăgătoare; dar în limba noastră, trebuie să recunoaştem că nici subt acest raport, Despot-Vodă nu-şi are încă seamănul. Aceasta fu concluziunea definitivă a aprigului critic, după ce cu mintea sa răsjudicase drept ceea ce pe scenă judicase rău cu ochii şi cu auzul” (Vasile Alecsandri, raport de premiare, citit în şedinţa din 6 aprilie 1881, în „Analele Academiei Române” din 1881).

Premierea a dezlănţuit, după cum se ştie, un nou val de atacuri împotriva lui Alecsandri, susţinute îndeosebi de Alexandru Macedonski. La începutul anului, Macedonski solicitase colaborarea lui Alecsandri la revista „Literatorul”, iar Alecsandri îi răspundea la 24 ianuarie 1881, felicitându-l pentru iniţiativa de a scoate revista şi declarând că era bucuros să-i devină colaborator. Alecsandri trimitea totodată un fragment din Despot-Vodă, în redactarea iniţială, pentru a se vedea, din compararea acesteia cu forma tipărită, câtă trudă depune artistul întru desăvârşirea operei sale. Macedonski publică în nr. 2. din 1881, al „Literatorului”, atât scrisoarea cât şi fragmentul, comentat „de d-nu Zenone”, aşezând pe copertă portretul lui Alecsandri, însoţit de o „notiţă biografică”, semnată de el însuşi (Luciliu), în care nu se putea abţine să nu aducă totuşi şi unele reproşuri bardului de la Mirceşti.

„Portretul ce dăm în fruntea revistei noastre - se spunea în Notiţa biografică - este al ilustrului poet, Vasile Alecsandri. Nemuritorul cântăreţ al Gintei latine s-a născut la anul 1821 în Iaşi, dintr-o familie însemnată venită din Italia. Ca poet, Vasile Alecsandri şi-a înscris numele în cartea secolilor. Ca autor dramatic, a aruncat bazele fundamentale ale unui repertoriu român. Ca patriot, a adunat, a coordonat şi a cores poeziile noastre populare, făcând din această ramură a literaturei române una dintre cele dintâi în Europa. Ca om politic, a ştiut să aibă acea abnegaţiune de sine care l-a făcut să renunţe la voturile ce avea pentru domnia Moldovei, în folosul marei idei a unităţii ţărilor. Ca versificator, a ştiut să nu rămâie în acelaşi nivel cu Grigore Alexandrescu (fabulistul), cu Bolintineanu, şi chiar cu Eliade, distanţându-i pe toţi spre a-i lăsa departe în urma sa şi spre a merge în raport cu progresul literar al epocei.

Citind mult, studiind mult, călătorind mult, cu o conversaţiune plină de farmec, cu o înfăţişare plină de simpatie, aceea ce farmecă cu deosebire pe oricine a avut fericirea să se apropie de marele poet este modestia cu care să exprimă asupra scrierilor sale şi care să întâlneşte atâta de rar în aleşii muzelor, ca şi, în general, în mai toţi oamenii de geniu. D. Alecsandri, între toate aceste calităţi, are poate şi un defect: acela de a fi voit să facă din «onoare», «onor», astfel că, mai deunăzi chiar, într-o adresă a Teatrului pe care o avem şi în acest moment pe biurou, d. Ioan Ghica are tot într-o vreme şi «onoarea» şi «onorul» de a să adresa etc.

Suntem siguri că «onorul», ca masculin, este al d-lui Ion Ghica, amicul d-lui Alecsandri; în cât despre «onoare», bănuim că a fost pusă pe lângă «onor» pentru a să face şi «hatârul» Teatrului nostru naţional, ca fiind de ambe sexe... Cu toate aceste, cestiunea nu să lămureşte, afară numai dacă, conformându-ne Direcţiunei generale, reprezintată prin d. Ioan Ghica, nu le vom adopta şi noi pe amândouă; pe masculinul «onor» pentru respectul ce datorăm d-lui Alecsandri, şi pe feminina «onoare» pentru sentimentul mai delicat ce purtăm şi noi sexului frumos... Precum vedem, singurul defect ce-l putem afla ilustrului nostru poet este ciudata nedomirire în care ne lasă asupra acestui punct, căci cu tot Dicţionarul grotesc, datorat penei sale măiestre, cam înclinăm şi noi către spirituala opiniune a dlui Hajdău care răspundea la procesul ce pornise în contra vergurei spre a să înlocui întotdauna cu fecioara.

Check Also

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie …

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cele zece articole din cuprinsul cărţii Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu, au apărut …