Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile Dunării, a stânjenit dezvoltarea formaţiunilor politice româneşti de la sud de Carpaţi dar nu a putut sa o împiedice cu totul. Dovadă este pomenirea în documente, în această perioadă a târgurilor Câmpulung (1300) şi Argeş (1330), ale căror începuturi sunt desigur mai vechi. Spre aceste târguri se îndreptau cei ce aveau un prisos de produse, pentru a le schimba cu altele ce le lipseau.

O viaţă economică mai dezvoltată, pe o arie geografică mai cuprinzătoare, nu se putea asigura decât prin crearea unor legături mai trainice între diferitele zone economice ce se completau reciproc: muntele cu produsele animale, mai ales, podişul cu cele agricole şi animale, câmpia cu produsele agricole, în primul rând, şi balta cu marea bogăţie de peşte. Feudalii locali erau interesaţi în stăpânirea acestor regiuni, cu scopul de a le exploata în beneficiul lor. Realizarea acestei dorinţe nu era posibilă decât prin crearea unui stat feudal, care să le cuprindă în cadrele lui.

Necesitatea unei autorităţi politice mai puternice o simţeau feudalii locali şi din alte motive. Deoarece dezvoltarea forţelor de producţie, creşterea moşiilor feudale şi intensificarea negoţului se făceau în beneficiul exclusiv al stăpânilor feudali şi al negustorilor străini, ţărănimea liberă din obşti era tot mai mult ameninţată să-şi piardă pământul şi libertatea, iar cea aservită să fie supusă la obligaţii feudale tot mai grele.

Împotriva acestor tendinţe se va ridica ţărănimea, liberă şi aservită, luptând prin mijloacele ce-i stăteau la îndemână. Izvoarele cunoscute azi nu reflectă decât palid această luptă. Unele ştiri din documentele papale permit, totuşi, cunoaşterea unor frământări ale maselor populare. Se vorbeşte în aceste scrisori - de pildă în aceea din 1319 - de „rătăcirile” şi „uneltirile tainice” (clandestina machinamenta), ale „schismaticilor” şi „ereticilor” din regatul Ungariei şi din unele părţi învecinate - care puteau fi sau din Ţara Românească sau din teritoriile supuse regatului maghiar din Peninsula Balcanică.

Aceste motive l-au determinat pe papa Ioan al XXII-lea să adreseze, în 1327, scrisori cu conţinut identic lui Carol Robert, regele Ungariei, lui Toma Szecseny, voievodul Transilvaniei, lui Solomon, comitele de Braşov, lui Mihail, comitele secuilor, lui Mikch, banul Slavoniei, altor mari demnitari din regatul Ungariei, precum şi „lui Basarab, voievodul Ţării Româneşti”.

Prin aceste scrisori cei de mai sus erau îndemnaţi să ia sub ocrotirea lor pe dominicanii trimişi în acele părţi ca inchizitori „împotriva ereticilor, a celor ce cred în ei, a sprijinitorilor, ocrotitorilor şi tăinuitorilor lor” şi să-i ajute pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată. Este vorba de o mişcare ce se dezvoltă în Transilvania, Bosnia, Slavonia şi în sudul Carpaţilor, de o ridicare a maselor împotriva feudalismului şi a bisericii catolice. Faptul că Basarab se găseşte între cei solicitaţi să participe la o asemenea acţiune dovedeşte extinderea mişcării şi în părţile stăpânite de el.

Ascuţirea luptei de clasă şi primejdia externă au grăbit procesul de formare a statului feudal Ţara Românească. Sub presiunea acestor ameninţări, feudalii au trebuit să caute soluţia cea mai potrivită pentru apărarea intereselor lor de clasă, forma de organizare politică corespunzătoare împrejurărilor de atunci. În locul unor stăpâniri străine - mongolă, maghiară, bulgară - ce nu mai corespundeau cu interesele feudalilor locali, se impunea o stăpânire politică unitară, proprie, care să-şi întindă autoritatea peste toate formaţiunile locale şi peste ţinuturile cu populaţie românească ce nu erau încadrate încă în asemenea formaţiuni, să ţină în frâu masele exploatate şi să asigure apărarea ţării de atacurile din afară.

Procesul închegării statului feudal Ţara Românească poate fi. urmărit în această nouă etapă, începând cu ultimii ani ai veacului al XIII-lea, când, profitând de luptele interne din hanatul Hoardei de Aur, diferite forţe supuse până atunci tătarilor caută să se elibereze de sub această stăpânire. Sub conducerea vreunuia din voievozii români, urmaşi ai celor pomeniţi la 1277, poate a lui Tihomir (Togomer), tatăl lui Basarab, stăpânirea politică a statului român dintre Carpaţi şi Dunăre continuă drumul început sub Litovoi şi Bărbat, cu 20-30 de ani în urmă. Alte ţinuturi, înspre apus şi răsărit, înspre nord şi sud, sunt cuprinse în noua stăpânire; pe văile râurilor ce străbat întreaga regiune de la nord la sud autoritatea voievodului se întinde în toate direcţiile, în dorinţa de a găsi un hotar mai uşor de apărat, dar şi de a ajunge la vadurile pe care tot mai des le cercetează negustorii.

Întinderea autorităţii politice a voievozilor români a continuat fără întrerupere, începând cu ultimii ani ai secolului al XIII-lea. Existenţa unor monumente arhitectonice, datate din ultimul deceniu al secolului, al XIII-lea şi din primele decenii ale secolului următor, descoperite în mai multe locuri, în dreapta şi stânga Oltului, constituie o dovadă a desfăşurării active a procesului de închegare într-un organism politic mai cuprinzător a teritoriilor dintre Carpaţi şi Dunăre: biserica veche a mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, biserica şi curtea domnească de la Argeş etc.

În faţa feudalilor dintre Carpaţi şi Dunăre se punea problema constituirii lor într-o forţă politică cu ajutorul căreia să poată continua cotropirea obştilor ţărăneşti, să ţină în supunere şi exploatare masele producătoare şi să-şi lărgească stăpânirea. Atunci se întâmplă un fenomen caracteristic multor societăţi feudale pe drumul constituirii lor în state mai puternice: recunoaşterea unuia din marii feudali care-şi extinsese stăpânirea şi asupra altor organizaţii politice drept căpetenie a statului în plin proces de constituire. Acest feudal a fost Basarab, fiul lui Tihomir. Prin recunoaşterea sa, acesta devine mare voievod, adică comandantul oştirii, şi domn, adică stăpânul pământului, al ţării, suzeranul celorlalţi feudali. Alegerea lui Basarab ca mare voievod şi domn a avut loc înainte de 1324, când el este pomenit cu titlul de voievod al Ţării Româneşti de regele maghiar.

Recunoaşterea de către feudalii locali a unui mare voievod în persoana lui Basarab s-a dovedit potrivită cu interesele feudalilor, pe care acesta le-a reprezentat în toate împrejurările, reuşind să le consolideze situaţia economică şi politică. Oastea „ungro-vlahilor” (a românilor din Ţara Românească) e pomenită de istoricul bizantin Ioan Cantacuzino, după alegerea lui Basarab, participând la luptele dintre bulgari şi bizantini ce au avut loc în anul 1323.

Autoritatea la care ajunsese Basarab şi statul pe care-l conducea s-a impus şi regelui Carol Robert, care înţelege să adapteze raporturile cu voievodul român situaţiei reale existente. De aceea îi trimite, în mai multe rânduri, solii purtate de un personaj de vază, magistrul Martin, comitele Sălajului, care şi-a „îndeplinit slujba în chip credincios şi vrednic de laudă”.

Pentru ca aceste solii să fie încredinţate unui mare dregător, să fie înşirate într-un act alături de acţiuni politice şi militare însemnate, ca expediţiile de la Zagreb şi de la Mehadia, luptele cu boemii şi germanii, pentru ca cel ce le-a îndeplinit să fie răsplătit cu danii însemnate şi rezultatele lor să fie un motiv de mulţumire pentru rege, ele trebuie raportate la o personalitate politică ce reprezenta cel mai mare interes pentru regalitatea maghiară. Este adevărat că Basarab e numit de Carol Robert „voievodul nostru”, ceea ce indică raporturi de vasalitate faţă de regele Ungariei, dar el nu mai e un vasal oarecare, cum erau Litovoi şi Seneslau, „voievozii românilor”, sau Litovoi şi Bărbat, „voievozi ai ţării Litua”.

În anii următori, hotarele statului feudal Ţara Românească s-au extins mai ales spre răsărit, prin luarea în stăpânire a teritoriilor eliberate de sub dominaţia mongolă. Acest proces s-a desfăşurat în condiţiile luptei neîntrerupte cu tătarii ce mai stăpâneau în ţinuturile răsăritene. Atât tradiţia literară, cât şi unele acte de danie ale regelui Carol Robert pomenesc în această perioadă de primejdia tătară la hotarele Transilvaniei şi de unele lupte ale oastei maghiare împotriva tătarilor. În anii 1324-1328 au avut loc probabil lupte conduse de Basarab împotriva tătarilor din aceste părţi. Cu acest prilej, Basarab va fi avut şi sprijinul lui Carol Robert. Rezultatul a fost întinderea stăpânirii Ţării Româneşti spre răsărit, până probabil aproape de Chilia.

Pe la sfârşitul deceniului al patrulea al secolului al XIV-lea, când oştile emirului Umur-beg şi-au făcut apariţia la Dunăre, locuitorii acestor părţi ar fi chemat în ajutor, pentru a-i apăra de noua primejdie ce se abătuse asupra lor, pe „ghiauri” (creştini), care erau probabil locuitorii Ţării Româneşti. Noul domn român e tot mai respectat şi legăturile cu el - politice şi matrimoniale - sunt tot mai preţuite de suveranii balcanici, care-l socoteau deopotrivă cu ei, numindu-l „gospodar”, adică domn. Dar ascensiunea noului stat şi politica sa de sine stătătoare în raport cu ţările vecine nu conveneau regelui maghiar, cu pretenţii de suzeranitate, aceasta cu atât mai mult cu cât în Ungaria se găseau numeroşi nobili puternici care râvneau „ţara lui Basarab”, în întregime sau părţi din ea.

Ştirile contemporane, diplomatice şi narative, interne şi externe, cuprind amănunte cu privire la cauzele războiului pornit de regele Ungariei împotriva voievodului Ţării Româneşti. Mai întâi se subliniază stăpânirea „pe nedrept” de către Basarab a unor ţinuturi considerate de Carol Robert ca aparţinând coroanei maghiare. Basarab s-a arătat „necredincios”, „nesupus” şi „răzvrătit”, împotrivindu-se regelui maghiar. Prin ţinuturile ocupate de Basarab se înţelege, foarte probabil, Ţara Severinului, pe care regele a cucerit-o la începutul expediţiei.

„Nesupunerea”, „răzvrătirea” lui Basarab trebuie socotită politica sa de independenţă faţă de regatul Ungariei. Cronica oficială relatează, de asemenea, faptul că regele a fost îndemnat la această expediţie de Toma, voievodul Transilvaniei, şi de Dionisie, fiul lui Nicolae, cu scopul de a alunga din domnie pe Basarab şi de a dărui Ţara Românească unuia dintre curtenii regelui. Rolul jucat de Toma şi de nobilii din slujba sa în această împrejurare, numirea lui Dionisie în demnitatea de ban de Severin, după ocuparea acestui ţinut, la începutul expediţiei, confirmă spusele cronicii.

Aceleaşi izvoare menţionează participarea la acest război a numeroşi clerici superiori, printre care prepozitul de Alba Regală - vicecancelar al regelui - cel de Alba Iulia, precum şi alţi preoţi şi călugări. Clerul catolic, participant la expediţie, avea misiunea de a desfăşura o acţiune de catolicizare a populaţiei „schismatice” din ţara ce urma să fie cucerită. Insuccesul românilor şi bulgarilor în lupta de la Velbujd, din 28 iulie 1330, împotriva sârbilor, a fost considerat de feudalii maghiari prilej potrivit de a începe expediţia împotriva lui Basarab. Aceasta a avut loc în toamna anului 1330. Ea este povestită de însuşi regele Ungariei, în mai multe rânduri, între 1331-1336, şi cu mai multe amănunte de Cronica pictată de la Viena (Chronicon Pictum Vindobonense), un izvor aproape contemporan, dar nu întru totul obiectiv.

În luna septembrie 1330, regele şi nobilii din jurul său, cu o puternică armată, au intrat în Ţara Românească. Potrivit relatării cronicii oficiale, după ocuparea Severinului - în fruntea căruia este numit ban Dionisie, unul din iniţiatorii războiului - Basarab ar fi trimis lui Carol Robert o solie, oferindu-i o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, cedarea Severinului, trimiterea unui fiu al său la curtea regelui şi plata tributului anual. Condiţiile de pace oferite de Basarab erau într-adevăr foarte favorabile, dar se impune multă rezervă în ce priveşte relatarea cronicii, neconfirmată de alte izvoare, narative sau diplomatice. Respingând oferta de pace, oastea regelui a înaintat în interiorul ţării.

După tactica de luptă obişnuită, care şi-a dovedit eficacitatea în atâtea rânduri, a fost distrus totul în calea oastei invadatoare, care a fost lipsită, astfel, de posibilitatea de aprovizionare. O diplomă din noiembrie 1336 conţine ştirea că o parte a oastei regelui maghiar ar fi ajuns până sub cetatea Argeş (sub castro Argyas), iar o altă parte, comandată de un nobil Bako, trimis de voievodul Transilvaniei Toma, a cutreierat alte ţinuturi, în scopul împlinirii „unor solii şi fapte tainice”.

Această ştire, neconfirmată de alte izvoare, ca şi lipsa de concordanţă între datarea actului şi unele evenimente descrise în el ridică unele îndoieli cu privire la veridicitatea ştirii respective, precum şi la autenticitatea acestui act. După aceste întâmplări, potrivit izvoarelor narative şi diplomatice, s-ar fi încheiat o pace, cu condiţia ca Basarab să indice oştirii maghiare drumul de ieşire din Ţara Românească. Dar domnul Ţării Româneşti şi fiii săi nu voiau să piardă prilejul pedepsirii acelora ce le pustiiseră ţara.

Aşteptată „într-un loc crângos şi păduros, închis cu dese întărituri”, într-un loc întărit de la natură, de stâncile ce-l împrejmuiau din două părţi, la care românii au adăugat alte întărituri, oastea regelui maghiar, atacată de două ori, între 9-12 noiembrie, a suferit o grea înfrângere. Căţăraţi pe stânci, cum spun izvoarele şi cum îi înfăţişează şi miniaturile din Cronica pictată, ţăranii (rustici) - cum îi numeşte cronica lui Petru de Dusburg - au rostogolit bolovani şi au aruncat o ploaie de săgeţi asupra armatei maghiare, care se frământa ca „pruncii în leagăn” sau „ca trestia în bătaia vântului”.

S-a vărsat mult sânge şi de o parte şi de alta, au pierit mulţi nobili şi clerici maghiari, iar o mare parte dintre aceştia au fost făcuţi prizonieri. Românii au luat o pradă bogată. Lupta s-a dat într-un loc al cărui nume nu e indicat de izvoare; el e cunoscut, însă, în istoriografie sub numele de Posada - care înseamnă, de fapt, loc întărit - şi e situat probabil pe drumul de ieşire din Ţara Românească, în Loviştea.

Prin victoria militară obţinută, poziţia Ţării Româneşti se consolidează tot mai mult, iar solidaritatea majorităţii feudalilor munteni în jurul lui Basarab devine mai trainică. Aceasta nu înseamnă că fuseseră înlăturate toate greutăţile interne din faţa domniei, că unii feudali nu vor mai încerca să se opună politicii acesteia. Asemenea greutăţi s-au ivit şi după 1330 şi Basarab e nevoit să ţină seama de puterea marilor feudali, căpeteniile formaţiunilor politice unificate, dintre care unele cu greu acceptau întărirea autorităţii domnului. E semnificativ faptul că în fruntea boierilor fugiţi din Ţara Românească în Transilvania, în anul 1374, se afla Stoican, fiul lui Dragomir, fiul lui Voina de Loviştea, deci un cnez sau voievod de Loviştea, care nu era mulţumit cu starea de lucruri nici după o jumătate de veac; şi ca acesta mai erau, probabil, şi alţii.

După 1335, când oştile hanului Uzbec devastează Ţara Românească, primejdia tătară a determinat pe Basarab să se apropie din nou de regele maghiar. Reluarea raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria a fost posibilă deoarece după moartea lui Carol Robert (1342), fiul şi urmaşul acestuia, Ludovic I, înţelegea să ducă o politică antimongolă, ce convenea întru totul lui Basarab, precum şi fiului şi asociatului său la domnie, Nicolae Alexandru.

În acest scop, în 1344, Nicolae Alexandru se întâlneşte cu regele Ungariei. Pe de o parte, se recunoaşte autoritatea regelui maghiar în lupta împotriva tătarilor; la rândul său, regele recunoaşte existenţa statului românesc dintre Carpaţi şi Dunăre; de amândouă părţile, apoi, se vădeşte necesitatea unirii forţelor împotriva puterii hanilor tătari.

În baza acestei înţelegeri, participă, probabil, după 1345, oşti din Ţara Românească la ofensiva împotriva tătarilor, iniţiată de Ludovic pe teritoriul Moldovei. Aceste relaţii explică soliile trimise de mai multe ori, începând cu anul 1345, de regele maghiar în Ţara Românească şi scrisorile papei adresate, în acelaşi an, domnului muntean, unor cnezi şi voievozi din Transilvania, Ţara Românească şi banatul Severinului, solicitându-i să sprijine propaganda catolică la românii din acele părţi; domnul muntean este din nou în stăpânirea Severinului şi autoritatea lui se întinde şi asupra „Cumaniei”, deci asupra teritoriilor de la răsărit, cucerite de la tătari.

Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au creat condiţii favorabile consolidării instituţiilor feudale în Ţara Românească şi au permis domniei de la Câmpulung - reprezentată după 1352, când moare Basarab, de fiul său Nicolae Alexandru - să ia unele iniţiative în politica externă. În aceste condiţii a avut loc şi intensificarea activităţii negustorilor din Transilvania, îndeosebi a celor din Braşov, între Carpaţi şi Dunăre; această activitate devine mai bogată, astfel încât, în 1358, regele Ungariei a socotit necesar să le acorde un privilegiu.

Din acest privilegiu rezultă că ei treceau prin teritoriul dintre râurile Buzău şi Ialomiţa, mergând apoi spre Dunăre, unde activitatea lor se desfăşura între gurile râurilor Ialomiţa şi Siret. Fără a se exagera rolul acestor negustori, trebuie subliniat faptul că în Ţara Românească existau plusproduse pe care feudalii români le vindeau, cumpărând în schimb produse meşteşugăreşti din Transilvania. Este un indiciu despre dezvoltarea economică, iar apariţia monedei băştinaşe peste un deceniu nu face decât să confirme această realitate.

Ca urmare a consolidării statului feudal Ţara Românească, în 1359 biserica Ţării Româneşti ajunge la o organizare de sine stătătoare, prin înfiinţarea mitropoliei, cu sediul în capitala ţării, la Curtea de Argeş. Ca mitropolit a fost numit episcopul Iachint de la Vicina. Înfiinţarea mitropoliei este o dovadă în plus a consolidării domniei în Ţara Românească. Marea boierime, cu tendinţe centrifuge - provenită din foştii cnezi şi voievozi - se găsea astfel în faţa unei domnii mai puternice.

Cei nemulţumiţi - dintre care un act din 29 august 1359 pomeneşte şase fii ai lui Ladislau, fiul lui Zarna - nu mai pot desfăşura acţiuni de subminare a domniei în interiorul ţării, fiind siliţi să o părăsească de frica pedepsei şi să caute refugiu în Ungaria. Acest fapt demonstrează că domnia era consolidată în aşa măsură, încât se puteau aplica pedepse capitale şi confisca bunurile celor „hicleni”, ca în orice alt stat feudal.

Asemenea cazuri ca cel pomenit mai dovedesc însă că relaţiile dintre domnul Ţării Româneşti şi regele Ungariei erau mai puţin amicale, dacă nu chiar de duşmănie, cum o spune Ludovic I însuşi, într-un act din 1365. Schimbarea raporturilor dintre cei doi suverani îşi găseşte explicaţia în două evenimente de mare însemnătate pentru dezvoltarea statelor feudale româneşti, ambele petrecute simultan, în anul 1359: recunoaşterea lui Bogdan de către feudalii moldoveni ca domn al Moldovei şi întemeierea mitropoliei Ţării Româneşti. Amândouă evenimentele constituiau o piedică în calea expansiunii statului maghiar şi a catolicismului spre sud şi răsărit de Carpaţi.

Înfiinţarea mitropoliei şi organizarea unei ierarhii bisericeşti proprii chiar în anul 1359 pot fi puse în legătură cu un proiect de coaliţie balcanică antiotomană. Aşezarea turcilor pe continentul european, în 1354, însemna o mare primejdie nu numai pentru popoarele din Peninsula Balcanică, ci şi pentru cele de la nordul Dunării. Această primejdie a produs o reacţie a feudalilor din aceste părţi, care, sub conducerea ţarilor bulgari, mai întâi, sub îndrumarea patriarhului din Constantinopol, după aceea, îşi unesc eforturile pentru a determina pe împăratul Bizanţului la organizarea unei acţiuni comune împotriva turcilor.

La această acţiune din 1359 a luat parte şi Nicolae Alexandru, domnul Ţării Româneşti, care avea legături politice şi de rudenie cu casele domnitoare din sud-estul Europei: o fiică a sa era căsătorită cu Sraţimir, ţarul bulgar de la Vidin, alta cu Ştefan Uroş, cneazul sârbilor, iar a treia cu ducele Ladislau de Opolia, ruda regelui şi palatinul Ungariei. Legăturile de rudenie având în acea vreme şi o semnificaţie politică, rezultă din aceste înrudiri locul deosebit de important pe care ajunsese să-l ocupe, la mijlocul secolului al XIV-lea, Ţara Românească în cadrul relaţiilor internaţionale din sud-estul Europei.

Check Also

Feudalismul timpuriu între Carpaţi şi Dunăre în secolul al XII-lea

Dominaţia cumanilor pe o bună parte a teritoriului României în secolul al XII-lea şi în …

Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, …

Comerţul în Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Piaţa internă Adâncirea diviziunii sociale a muncii, creşterea producţiei meşteşugurilor, a atelierelor de cooperaţie capitalista …

Extinderea dominaţiei statului kievian la Dunărea de Jos

Dominaţia pecenegă asupra unor regiuni de pe teritoriul României a slăbit pe măsura apariţiei unor …

Meşteşugurile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie şi adâncirea diviziunii sociale a muncii au dat posibilitate meşteşugarilor să …