Denotaţie şi conotaţie. Sensul cuvintelor în context

Problema funcţiei expresive a comunicării rămâne un domeniu sensibil al textelor ficţionale, mai ales al textelor poetice.

Este adevărat că expresivitatea unui text poate veni din oricare dintre compartimentele limbii: fonetic, lexical, morfosintactic sau semantic, iar poezia modernă a valorificat, într-adevăr, toate aceste compartimente.

Putem vorbi, în acest sens, de arii semantice semnificative - vezi lirica bacoviană -, de elipse, propoziţii nominale şi dislocări sintactice, de alăturarea dintre concret şi abstract etc., dar şi de rolul tot mai important al contextului în descifrarea sensului conotativ şi denotativ al unor cuvinte.

E cazul sensului figurat, asociat simbolului din poezia simbolistă, ale cărui valenţe multiple se evidenţiază în context.

De altfel, în cazul sensului conotativ al unor cuvinte, în textele poetice, remarcabilă este tocmai distanţa mare dintre sensul propriu şi cel figurat.

O caracteristică a poeziei moderne, în special, o constituie schimbarea raportului dintre numărul cuvintelor cu sens propriu / denotativ şi cel al celor cu sens figurat / conotativ dintr-un text, în sensul dominaţiei cuvintelor cu sens figurat.

O consecinţă a acestei situaţii o constituie creşterea gradului de încifrare, ambiguizarea sensurilor până la ermetism.