Deixis. Anaforă

Organizarea discursivă. Aspecte ale construcţiei discursului

„Anafora este strâns legată de deixis, cu care are în comun mecanisme asemănătoare de preluare a interpretării referenţiale a unui element lingvistic de la alt element, aflat în context (în contextul lingvistic, în cazul anaforei, sau în cel situaţional, în cazul deixisului), precum şi un inventar de mijloace lingvistice: multe deictice funcţionează şi ca anaforice.” (Gramatica limbii române. Enunţul, 2005).

Distincţia dintre anaforă (care face aluzie la context) şi deixis (care indică în mod direct un anumit element al situaţiei de comunicare) se plasează la nivelul opoziţiei dintre context (vecinătatea lingvistică a unei expresii) şi situaţia de comunicare (ansamblul de circumstanţe, de factură extralingvistică, în care se produce enunţarea).

Deixis, deictice

Deixis, deictice desemnează ansamblul modalităţilor de expresie care asigură ancorarea enunţului în situaţia de comunicare în care este produs (cine vorbeşte? pentru cine? când? unde?). Situaţia de comunicare reprezintă ansamblul de circumstanţe, în care are loc o enunţare scrisă sau orală, înglobând localizarea spaţio-temporală a discursului, identitatea interlocutorilor, precum şi ansamblul de cunoştinţe de care aceştia dispun în comun.

Deicticele (eu, tu, aici, acum etc.) desemnează un obiect prin rolul pe care acesta îl joacă în enunţare. Unele expresii sunt deictice în toate contextele în care apar, cum este cazul pronumelor personale şi al formelor verbale de persoana I şi a II-a, care desemnează locutorul şi interlocutorul.

În funcţie de tipul de informaţie codificată cu privire la diferite coordonate ale situaţiei de comunicare, se disting mai multe categorii de deixis: personal, spaţial, temporal, social etc. Elementele de expresie utilizate pentru coordonatele fundamentale ale cadrului deictic sunt:

  • deixis personal - codifică rolurile participanţilor la actul de comunicare: pronume personale şi forme verbale de persoana I şi a II-a, substantive, pronume în vocativ, nume proprii;
  • deixis spaţial - exprimă raporturile de distanţă (apropiat / depărtat) sau de poziţionare (în faţă / în spate, la stânga / la dreapta etc.), în raport cu plasarea spaţială a vorbitorului: prin adverbe şi locuţiuni adverbiale de loc (Nu vreau să plec acolo, pentru că aici mă simt ca acasă.), pronume şi adjective demonstrative;
  • deixis temporal - presupune raportarea unor acţiuni, evenimente, stări la momentul enunţării (acum, imediat) sau la unităţi de măsurare a timpului: timpurile verbale, adverbe şi locuţiuni adverbiale de timp etc.;
  • deixis social - codifică reprezentarea în enunţ a distincţiilor sociale referitoare la identitatea participanţilor şi la relaţia socială dintre aceştia (statutul socio-profesional, tipul de context social în care are loc comunicarea, maniera de adresare în funcţie de axa intimitate / distanţă sau egalitate / inegalitate ierarhică etc.): prin pronume de politeţe, formule / cuvinte de adresare, nume comune desemnând relaţii de rudenie, de serviciu ori de vecinătate.

Anafora

Anafora desemnează două fenomene total diferite, în retorică şi în lingvistică. 1. În retorică, ana / ora este o figură de stil definită prin repetarea aceluiaşi cuvânt / aceloraşi cuvinte la începutul mai multor propoziţii, versuri sau paragrafe. 2. În lingvistică desemnează relaţia dintre două elemente, în care cel ce apare ulterior în discurs (numit anaforic) nu are un sens de sine stătător, fiind interpretat doar prin raportare la elementul anterior (numit antecedent sau sursă). Rolul său este de a evita repetiţia şi de a asigura coerenţa şi continuitatea discursului.

Anafora acoperă, în general, două fenomene diferite: continuitatea referenţială (Am vorbit cu un băiat simpatic. Acesta mi-a povestit filmul; - Ai citit cartea? - Da. / Nu. / Nu pe toată.) şi reluarea semantică (Am văzut un film simpatic. Unul la fel am mai văzut anul trecut.).