Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu mai constituie instituţia care, în perioada anterioară, concura pe plan politic domnia.

În 1761 reşedinţa permanentă a banilor este fixată de domn la Bucureşti. În secolul al XVIII-lea, în momentele de criză ale puterii centrale, în timpul războaielor ruso-austro-turce, când s-a creat un adevărat vid, în materie de autoritate politică, marii bani Mihail Cantacuzino, Ştefan Pârşcoveanu şi N. Dudescu au încercat să reafirme vechile veleităţi de autonomie ale teritoriului cu centrul la Craiova. Aceste veleităţi sunt suprimate odată cu instalarea caimacamului care, în calitatea sa de reprezentant al domniei, exercita atribuţii administrative, fiscale.

În 1770-1771, datorită stării de război, Bucureştiul era disputat între ostile ruse şi cele turceşti, astfel că Cetatea Banilor a îndeplinit şi rolul de capitală a Ţării Româneşti, domnul Emanuel Giani Rosett, fost caimacam, urmărind de aici desfăşurarea ostilităţilor. Observatorii străini ca Raicevich, Leonardo Panzini subliniau, în relatările lor, că raporturile dintre domn şi bănie se stabilesc nu numai prin caimacam ci şi prin intermediul dregătorilor mai mici (logofeţi, portari), care aveau sarcina de a contribui la „interpretarea ordinelor banului”.

În timpul domniei lui Constantin Mavrocordat apare ispravnicul de judeţ, ca şef al administraţiei locale, ceea ce constituia un pas important în procesul de centralizare şi modernizare instituţională. Cea mai importantă instituţie rămâne pentru această perioadă Divanul Craiovei, al cărui rol este mult diminuat, hotărârile lui fiind controlate de Divanul Domnesc. Procesul de modernizare cuprinde şi justiţia, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Mihai Şuţu înfiinţează pe lângă „departamentul cremenalion”, „judecătoria de patru”, instanţă menită să pună capăt „pricinilor mici” şi să scutească pe împricinaţi să se deplaseze la Bucureşti.

Craiova rămâne şi în secolul al XVIII-lea în atenţia domniei, mai toţi domnii fiind prezenţi aici pentru a lua măsuri de apărare a oraşului împotriva bandelor otomane care constituiau un adevărat flagel. Pe de altă parte domnia, în tendinţa ei de centralizare, încearcă să limiteze autoritatea marilor bani ai Craiovei, care mai emiteau pretenţii de independenţă în raporturile cu puterea de stat. În numeroase acte voievodale se subliniază într-o formulă stereotipă socotind domnia mea că oraşul acesta este scaun domnesc şi politic mai mare decât alte oraşe...” - tocmai pentru a marca poziţia de care se bucura aşezarea craioveană în viaţa economică şi politică a ţării.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor se pun bazele unei oştiri formate din corpuri de panduri, trupe necesare stăvilirii atacurilor cetelor de pasvangii şi cârjalii. Nicolae Mavrogheni, luând măsuri de formare a unei „oştiri pământene”, a stabilit la Craiova 8 steaguri de seimeni, recrutate de banul Ghica. „Volintirii” olteni, printre care şi cei recrutaţi de banul Ghica din Craiova, au luptat alături de trupele ruseşti, contribuind la victoria împotriva turcilor. „Volintirii” erau meşteşugari şi negustori săraci, ţărani clăcaşi, care se înrolau ca să scape de obligaţiile feudale şi sarcinile fiscale.

În 1798, domnitorul Constantin Hangerli a luat noi măsuri de recrutare a unei armate pământene, iar în luna martie a plecat în fruntea unui corp de armată la Craiova pentru a lupta împotriva rebelului paşă al Vidinului, Pazvan-Oglu. Şi alţi domnitori ca Alexandru Moruzi şi Mihail Şuţu au întreprins acţiuni militare la Craiova, pentru a feri oraşul de jafurile turceşti.

Trăsătura caracteristică a oraşului Craiova în primele două decenii ale secolului al XIX-lea a fost dată de înflorirea economică, urbanist-edilitară, de multiplicarea preocupărilor locuitorilor săi în ramurile meşteşugurilor, comerţului, serviciilor publice. Între oraşele ţărilor române, Craiova se înscrie ca unul din marile centre în care pulsează o intensă viaţă economică şi culturală. Contribuţia sa la dezvoltarea generală a ţării este dintre cele mai importante. Legătura cu celelalte centre mari urbane situează Craiova ca un nod comercial, administrativ şi cultural de prim rang.

Din Craiova pornesc numeroase iniţiative ale burgheziei, ale intelectualilor şi notabililor oraşului pentru prosperitatea generală a ţării. Oameni luminaţi, pătrunşi de însemnătatea idealurilor patriotice şi eliberatoare dezbat, în atmosfera de efervescenţă multilaterală a oraşului, probleme ale progresului economic, ale libertăţii naţionale şi înscrierii poporului român pe trepte noi de civilizaţie şi cultură.

Puterea centrală, domnii ţării vor acorda o atenţie tot mai mare Craiovei, nu sub raportul de mare bănie, ci de factor centralizator, de consolidare pe toate planurile a Ţării Româneşti. Acest lucru se va realiza, cu reale contribuţii, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la pregătirea revoluţiei de la 1848 şi Unirea Principatelor.

Check Also

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Moldova

În vremea în care în Moldova creşteau nemulţumirile populaţiei fata de politica regatului maghiar şi …

Prezenţa Craiovei în Războiul de Independenţă

În ziua de 9 mai 1877, în şedinţa parlamentului ţării Mihail Kogălniceanu făcea declaraţia istorică: …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Craiova – centru de cultură în Evul Mediu

Craiova s-a afirmat în viaţa Olteniei şi a Ţării Româneşti în secolul al XVI-lea ca …