Dana Dumitriu

Dana Dumitriu (9 septembrie 1943, Bucureşti - 10 octombrie 1987, Bucureşti) - prozatoare, istoric şi critic literar. Este fiica Elenei (născută Ionescu) şi a lui Ilie Dumitriu, cofetar. După Liceul „Petru Groza” din Bucureşti (1961), urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română la Bucureşti (1966), devenind succesiv redactor la Radio (1966-1967), la „Munca” (1967-1968), „România literară” (1968-1985), „Secolul 20”. Are o activitate publicistică permanentă la „Luceafărul” (1968), „Argeş” (1969-1973) şi „România literară” (1968-1987). Prima ei carte, o culegere de nuvele, Migraţii, apare în 1971, iar primul volum de critică, „Ambasadorii” sau Despre realismul psihologic, în 1976.

Exerciţiul critic constant, atent la tematica modernă şi disociativ în ceea ce priveşte tehnica narativă, şi-a pus amprenta nu numai asupra cronicilor literare şi asupra amplei analize dedicate prozei lui Henry James, ci şi asupra construcţiei propriei literaturi de ficţiune. Dumitriu corectează întotdeauna bovarismul funciar al personajelor sale - majoritatea femei memorabile - printr-o luciditate ce amendează ironic nevoia de confesiune, prin descoperirea de sine într-un proces de analiză pe cât posibil detaşată. În exegeza critică, Dumitriu a folosit frecvent noţiunea de „realism psihologic” - autorevelarea personajului printr-o conştiinţă fluidă, nedeterminată, negând fixitatea unui caracter dat, vibrând la evenimentele exterioare trecute prin filtrul unei sensibilităţi obişnuite să analizeze intelectual faptele.

La debutul său în proză, Dumitriu numea această stare de pendulare între mişcarea spre interior, spre sine, şi tendinţa de detaşare, de mişcare înspre exteriorul care permite supravegherea şi analiza - „migrare”. „Migraţiile” vor conferi matricea spirituală celor mai pregnant realizate personaje, indiferent de epoca istorică în care Ie va situa naratoarea. Tematica predilectă este de două tipuri: modern-existenţialistă, tematica definirii sinelui autentic, mutilat de raporturile cu ceilalţi şi cu istoria (definire realizată de obicei prin confesiune sau monolog interior al personajului la limita raţionalului), şi tematică existenţialist-istorică - a descoperirii autenticului, a revelării elementului uman nefalsificat în figurile marilor oameni ai istoriei naţionale (realizată prin naraţiune tradiţională, prin relatare din unghi omniscient auctorial).

Tehnicile narative combină monologul atribuit personajului cu încrucişarea unghiurilor de vedere, pe care uneori le corectează prin intervenţia autorului omniscient, având a juca rolul personajului-martor principal, focalizant al perspectivei (conform teoriei narative a lui H. James) - în epica cu subiect contemporan, cu descrierea comportamentistă a unor personaje istorice cărora li se atribuie psihologii moderne - în ficţiunea istorică. Dumitriu a creat câteva personaje feminine care tind să se aglutineze într-o imagine a femeii contemporane, ce contrazice tipologia tradiţională: „femeia cultivată, misterioasă, de o agerime remarcabilă a minţii, nu lipsită de voinţă şi orgoliu şi cu toate acestea nefericită, candidată la ratare” (Eugen Simion).

Se adaugă la toate acestea o fină ironie, subiacentă în toate naraţiunile. Tipuri concludente: adolescenta - ce evadează în ficţiunea cu aspecte realiste - se vede pe sine, în antiteză cu Doamna Bovary, ca o făptură urâtă, nevoită să-şi îngrijească bunica paralizată, dar salvată de un misterios bărbat, care, printr-un gest de duioşie, a învăţat-o să se cunoască şi să se preţuiască (Madrigal, în volumul Migraţii, 1971); Marfa - soţia inteligentă a unui Alexandru trândav, îndrăgostită cu „ură duioasă” de un Tudor, medic ce ratează descoperirea unui leac miraculos -, femeie ce îşi construieşte „ipocrizia cu luciditate” (Masa zarafului, 1972); Dora - ce înţelege să-şi apere intimitatea - ruşinea, pentru ea, de a fi fost obiectul unui virtual viol, în care şi-a pierdut viaţa soţul ei, apărând-o - minţind, adică folosindu-şi şi ea inteligenţa pentru a construi, pentru ceilalţi, o imagine de sine falsă, în timp ce încearcă să şi-o reveleze, numai pentru uz propriu, pe cea autentică (Duminica mironosiţelor, 1977); Ghighi - profesoara-gospodină ce schimbă Stăpânul - se eliberează de soţ, spre a intra în subordinea fiicei, detestându-şi subordonarea, dar răbdând-o „cu devotament” (Sărbătorile răbdării, 1980).

Deşi acţiunea propriu-zisă, conflictul care organizează fluxul epic, nu există la Dumitriu decât ca reflex în conştiinţă - de unde o anume libertate în organizarea faptelor şi un subiectivism (care devine mai important pentru naraţiune decât realismul ei), se pot discerne câteva motive obsesive: relaţia tensionată părinţi-copii, mutilarea psihică săvârşită de un părinte detestat, relaţia ambiguă cu un personaj masculin-manipulator de conştiinţă - stăpânul, amiralul, bărbatul-victimă a împrejurărilor, a celorlalţi, refugiat în non-acţiune sau absent pentru că e închis; o pereche feminină alcătuită din două personaje complementare (fie surori, fie soţie şi amantă ale aceluiaşi bărbat); sensibila şi vulgara, interiorizata şi petrecăreaţă, lucida şi senzuala.

Cea mai realizată operă a sa este romanul Prinţul Ghica (I-III, 1982-1986), epică modern-existenţialistă pe fundal istoric. Sunt narate evenimentele politice petrecute între 1858, când beiul de Samos, „conservator şi progresist în acelaşi timp”, revine în România, şi 1866 - detronarea lui Cuza, la care Ion Ghica are o contribuţie importantă, urmând a fi - în guvernul următor - prim-ministru. Marile evenimente istorice sunt descrise pe temeiul unei documentări minuţioase, în care sunt puse la contribuţie mai ales izvoarele istorice private: scrisori, jurnale personale, relatări de călătorie. Pe acest fundal alcătuit din elemente obiective se proiectează personaje istorice cunoscute - C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu, Barbu Catargiu, Dimitrie Bolintineanu, dar mai ales Al. I. Cuza - cărora li se atribuie psihologii moderne, deduse din operă, ca şi din informaţiile de „petite histoire”.

Aşa cum romanele existenţialiste scrise de Dumitriu erau polemice latent faţă de bovarism, romanul ei istoric este polemic - aproape făţiş - faţă de falsa atribuire de virtuţi eroice, frecventă în epocă. Evenimentul istoric demitizat este Unirea Principatelor, figura istorică redusă la modeste dimensiuni umane - este cea a lui Alexandru Ioan Cuza. Alegerea ca domnitor în ambele principate a acestui obscur personaj, care nici măcar nu figurase pe lista posibililor candidaţi la domnie, apare ca rezultatul luptelor pentru putere între diversele partide boiereşti. Intrigile de culise, sforăria bizantino-fanariotă sunt reconstituite într-o strălucită panoramă ficţională a vieţii de salon, de cafenea, de alcov şi de cameră a deputaţilor din epocă.

Fineţea conversaţiilor aluzive, inventate în spiritul istoriei, este probabil fără egal în romanul istoric românesc, iar analogiile cu situaţii reale şi situaţii ficţional cunoscute operează permanent în mintea cititorului avizat. Iată-l pe Pantazi Ghica, primul nostru gidian: „Eşti un burghez înrăit! - Ce-i rău în a fi burghez? - N-ai simţul gratuităţii şi plăcerea autodistrugerii.” Înţelepciunea luptelor politice: „Uneori un duşman detestabil este un factor de solidarizare mai eficace decât un conducător ambiţios”. Raporturile cu Occidentul Europei şi perpetua chestiune a sincronizării: „Dumneata vorbeşti de parcă ai trăi în vestul Europei! Aici, la noi, trecutul se uită foarte repede şi se repetă foarte des.”

Personalitatea proteică, fascinantă în permanenta ei adaptabilitate a lui Ion Ghica: „Jean Ghica est de ces morts qu’il faut tuer sans cesse. Crezi că l-ai strivit o dată şi reapare de două ori mai puternic.” Ion Ghica este de altfel nu numai personajul central, ci şi raisonneur-ul naraţiunii: „Cuza a învins fără să vrea să învingă şi doar pentru că nu are un program politic, social...” El înfăptuieşte, filosofează şi se bucură de existenţă cu egală şi inteligentă umoare.

Miza reală a naraţiunii este însă una superioară romanului de reconstituire istorică propriu-zisă: scriitoarea îşi doreşte - şi reuşeşte - să ofere un prototip al luptelor interne pentru putere, al mecanismelor exercitării puterii şi al „regimului personal”, al dictaturii unei persoane mediocre, care îşi alcătuieşte un guvern din rude şi oameni de casă, fără a reuşi să domine situaţia, până când este ea însăşi înlăturată de coaliţia secretă a acelor îndepărtaţi de la puterea efectivă. Analogiile cu situaţia României sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu sunt uşor de făcut, uneori previziunile unor situaţii şi probleme strict contemporane sunt frapante. Dar „la noi trecutul se repetă des”. Tensiunea dintre duritatea rivalităţilor şi rafinata aparenţă a vieţii publice şi mondene este una din sursele interesului neslăbit al lectorului.

O subtilă artă a organizării naraţiunii domină povestirea: relatarea naratorului omniscient alternează cu mici monologuri interioare ale personajelor, cititorului fiindu-i oferite simultan cel puţin două unghiuri de vedere: din exteriorul şi din interiorul unei psihologii. Capitolele dinamice, relatând iniţiative publice sau scene din interior, se încheie cu mici scene simbolice, adevărate poeme în proză cu semnificaţie deschis simbolică, sugestivă pentru starea de spirit a unui personaj. O trăsură care trece în noapte, o veveriţă căţărându-se într-un copac deschid istoria spre atemporal şi permanenţe psihice.

Prinţul Ghica rămâne unul dintre cele mai bine scrise romane istorice din literatura română. Iar personajul principal prezintă numeroase analogii cu autoarea Jurnalului (din care s-au publicat fragmente), înţesat de observaţii amare şi ironice la adresa contemporanilor.

Opera literară

  • Migraţii, Bucureşti, 1971;
  • Masa zarafului, Bucureşti, 1972;
  • „Ambasadorii” sau Despre realismul psihologic, Bucureşti, 1976;
  • Duminica mironosiţelor, Bucureşti, 1977;
  • Întoarcerea lui Pascal, Bucureşti, 1979;
  • Sărbătorile răbdării, Bucureşti, 1980;
  • Prinţul Ghica, I-III, Bucureşti, 1982-1986; ediţia II, Bucureşti, 1997;
  • Introducere în opera lui C.A. Rosetti, Bucureşti, 1984.

Check Also

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …

Anghel Dumbrăveanu

Anghel Dumbrăveanu (21 noiembrie 1933, Dobroteasa, judeţul Olt) – poet, prozator şi traducător. Este fiul …