Curentele politice şi politicile culturale în Europa secolelor XIX-XX

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiile Fie că au fost revoluţii sociale sau naţionale, industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. În acelaşi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contribuţie marcantă la schimbările majore pe care le cunoaşte Europa în secolul al XIX-lea, cu prelungire şi în secolul următor. Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul şi comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influenţe în plan cultural, dar şi invers: actul cultural a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru unele ideologii.

Liberalismul

Este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, ale statului sau naţiunii înaintea celor individuale. Liberalismul „clasic” a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere, drepturi naturale precum: dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate.

A fost fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza şi John Locke şi de iluminiştii francezi, iar ca ideologie politică, de englezul John Mill şi fiul acestuia John Stuart Mill. Liberalismul economic este componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam Smith şi de fiziocraţii francezi.

Adam Smith publică în 1776 cartea Bogăţia naţiunilor considerată a fi la originea economiei politice ca ştiinţă. El consideră că bogăţia unui popor constă în mărfurile create atât în industrie cât şi în agricultură. Pentru a asigura creşterea acestei bogăţii trebuie asigurate diviziunea muncii şi libertatea concurenţei. După Adam Smith statul nu trebuie să intervină în economie, deoarece oamenii acţionează liber în căutarea propriului interes. Fiziocraţii sunt promotorii unui suflu nou, lansând lozinca „laisserfaire, laisser passer” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă) care a devenit deviza liberalismului de mai târziu. Bogăţia unei naţiuni nu constă numai în bani sau metalele preţioase pe care le deţin, ci şi în produsele utile care pot satisface diferitele trebuinţe.

Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirmă ideologia liberală, considerând că economia se dezvoltă atunci când este asigurată libertatea individuală, care impune concurenţa şi reglementează raporturile economice pe baza legii „cererii şi ofertei”. Este totodată respinsă orice intervenţie a statului în economie. În concepţia liberalilor statul trebuie să asigure ordinea publică şi să realizeze protecţia întreprinzătorilor, să respecte libertăţile individuale şi să aplice aceeaşi lege pentru toţi.

În România liberalismul a avut pronunţate trăsături naţionale. Liberalii români au adoptat principiul protecţionismului, susţinând politica „prin noi înşine” care să ducă la dezvoltarea societăţii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului străin, însă considerau că acesta trebuie să fie subordonat intereselor ţării. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul Naţional Liberal, participând la guvernarea ţării, în alternanţă cu Partidul Conservator, până la primul război mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative curente social politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea şi modernizarea societăţii prin susţinerea liberei iniţiative şi larga participare a cetăţenilor la viaţa publică.

Conservatorismul

În ultimele două secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opoziţie faţă de progres. Conservatorismul nu trebuie confundat cu tradiţionalismul care se opune la ce este nou faţă de schimbare şi reformă. Ideologia conservatoare a apărut ca o reacţie la schimbările provocate de revoluţia franceză, dar şi faţă de liberalism pe care îl considera a fi o concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se află în dictonul contelui Falkland care spunea: „atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”.

Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. În lucrarea Reflecţii pe marginea revoluţiei din Franţa arată că a distruge o veche ordine socială pentru a o înlocui cu alta duce la o inutilă vărsare de sânge şi la despotism. Numai statul poate garanta libertatea oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate.

Oamenii sunt prin natura lor intimă inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc să amelioreze o situaţie şi nu să o schimbe, fiind preocupaţi de continuitate cu trecutul, susţinând respectarea ordinii tradiţionale, în care fiecare om să-şi accepte poziţia moştenită în ierarhia socială. Monarhia şi aristocraţia trebuie păstrate, iar biserica să-şi menţină autoritatea spirituală.

Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european. A apărut ca o reacţie la liberalism şi a militat pentru dezvoltarea organică a societăţii prin păstrarea tradiţiilor. Crearea instituţiilor moderne trebuia să se facă, în concepţia lor, în măsura în care societatea însăşi le simţea nevoia. Promova politica „paşilor mărunţi”, ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfăptuire a progresului.

Socialismul

Ideologia socialistă este un produs al lumii moderne şi în special al dezvoltării capitalismului industrial în secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialiştii preconizau o formă de organizare socială, în care interesul societăţii primează în faţa interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestări ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa egalităţii depline între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului utopic din secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen şi francezii Charles Fourier şi Saint Simon.

Ideologia socialistă propriu-zisă, aşa numitul „socialism ştiinţific”, a fost fundamentată de germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia publică în 1848 lucrarea „Manifestul Partidului Comunist” care devine baza teoretică a ideologiei socialiste. Marx susţinea că societatea capitalistă este împărţită în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de repartiţie a mijloacelor de producţie şi a bunurilor.

Socialismul marxist este o teorie bazată pe concepţia materialismului istoric care susţine ideea că „lupta de clasă” este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimată şi munca ei exploatată de burghezie. De acea „proletariatul” era clasa revoluţionară care va înlocui capitalismul cu o nouă societate, cea socialistă în care se va institui proprietatea comună, va avea loc o repartiţie echitabilă a bunurilor, iar membrii societăţii se vor bucura de egalitate deplină.

Ideologia socialistă a cunoscut însă forme diverse de interpretare, determinând ample confruntări ideologice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Socialiştii anarhişti criticau mult mai radical societatea capitalistă şi toate formele de guvernare, inclusiv statul şi partidele politice. Ei sperau că o grevă generală spontană va provoca prăbuşirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societăţii.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea câştigă tot mai mulţi adepţi socialismul reformator, care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au pătruns şi în România. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea, care a publicat în 1886 manifestul „Ce vor socialiştii români”. Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, înfiinţat în 1893.

Politici culturale

Fiecare din ideologiile menţionate au promovat curente de gândire şi politici culturale proprii. Învăţământul este domeniul a cărui modernizare au promovat-o, cu unităţi de măsură diferite, toate curentele politice şi toate statele europene. Democratizarea şi industrializarea au fost strâns asociate de instrucţia şcolară. Individul societăţii moderne nu se putea afirma decât printr-o pregătire adecvată, realizată sistematic.

Cel mai bine au înţeles acest lucru guvernările liberale care au susţinut consecvent modernizarea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ. Acţiunea de modernizare a învăţământului porneşte din Europa Occidentală aflată în plină revoluţie industrială. A fost elaborată o legislaţie şcolară corespunzătoare. În Franţa, cu toate schimbările politice ce au avut loc, învăţământul a fost o preocupare constantă. Prin „legea Guizot” din 1833 s-a impus fiecărei comune obligaţia de a întreţine o şcoală elementară.

În celelalte ţări europene atenţia guvernelor a fost canalizată în primul rând asupra învăţământului primar, menit să asigure baza instruită a naţiunii. În Belgia legislaţia şcolară a determinat o vie dispută între catolici, care doreau menţinerea controlului biserici asupra învăţământului şi liberali care au introdus învăţământul primar public, laic şi parţial gratuit. Diferitele tipuri de şcoli au realizat difuziunea culturii în funcţie de cerinţele fiecărui nivel social.

Sporirea numărului cititorilor, alături de înmulţirea mijloacelor tehnice au asigurat extinderea activităţii editoriale, a publicaţiilor periodice. Secol al complexităţii şi dezvoltării accelerate, secolul al XIX-lea este caracterizat printr-o exprimare artistică de o mare varietate. Marii creatori au demonstrat că în artă singura valoare care se impune timpului este cea individuală.

Check Also

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Noua ordine nazistă în Europa

Europa hitleristă La începutul războiului, Adolf Hitler intenţiona să întemeieze o „Germanie Mare”, să distrugă …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …