Curente culturale / literare: postmodernismul

Scurt istoric

Termenul postmodern se pare că a fost utilizat întâia oară în anul 1949, în legătură cu arhitectura. Dar abia la începutul anilor ’70 el va intra cu adevărat în limbajul de specialitate al teoreticienilor şi al artiştilor. Devenise clar atunci că tendinţa de accelerare a schimbărilor, tot mai vizibilă, nu era una conjuncturală, că dezvoltarea unor noi tehnologii, precum cea genetică, dar, mai cu seamă, electronica vor face foarte curând ca lumea să nu mai semene deloc cu ceea ce fusese ea cu doar un deceniu înainte. Explozia informaţională (cablu TV, internet, utilizarea computerului), care va pătrunde, în toate domeniile vieţii publice ori private, miniaturizarea sistemelor, caracterul informaţional al societăţii sunt doar câteva caracteristici ale contemporaneităţii.

Nu mai departe decât în anii ’80 memoria unui computer trebuia stocată într-un spaţiu de mărimea unui dulap, se foloseau role magnetice asemănătoare celor din cinematografie, iar maus-ul ori discheta ţineau de domeniul SF. „Supertehnologia” primului James Bond - Sean Connery, de exemplu, nici nu lua în seamă computerul; el va intra însă, din plin, în scenă odată cu James Bond-ul ’90 - Pierce Brosnan, dar mai ales cu „misiunile imposibile” ale lui Tom Cruise. Este o lume în mişcare şi chiar regimul comunist, închis prin definiţie, va pierde cu încetul monopolul informaţiei unice. Se apropia Sfârşitul istoriei, prevestit de Francis Fukuyama.

Pentru cultura română, procesul de sincronizare a început mai târziu, prin anii ’80, subteran şi, evident, împotriva tendinţei oficiale, impusă de partidul comunist, care încuraja o literatură „modernistă”, în fond o întoarcere la un tip de sensibilitate poetică aparţinând perioadei interbelice. Primele reacţii împotriva poeticii moderniste „oficiale” au venit de la „grupul oniric” (Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag). Lor li se vor adăuga, dar nu în mod necesar programatic, „Şcoala de la Târgovişte”, „Cenaclul de luni” condus de Nicolae Manolescu şi Cenaclul „Junimea”, al lui Ovid S. Crohmălniceanu. Este momentul în care se impune în literatură Generaţia ’80, cu siguranţă cea mai orgolioasă dintre cele ce s-au manifestat în ultima jumătate de secol.

Trăsăturile postmodernismului

Postmodernismul, afirma Ovid S. Crohmălniceanu, „e monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane, tot mai mulţi inşi declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfăţişări descripţii absolut diferite”. Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere ale teoreticienilor şi mai cu seamă de a le reduce la doar câteva principii. Căci zonele în care liniile ce desenează hărţi atât de diferite se intersectează, nu sunt prea numeroase. Iată totuşi câteva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizaţi comentatori români ai fenomenului.

În proză, postmodernismul presupune „textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecţia pentru fragment şi o nouă relaţie cu cititorul”, afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă, consideră Nicolae Manolescu, „îşi împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebire că se arată mult mai îngăduitoare în preferinţele şi în idiosincraziile ei. Epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, aşa cum inventase epoca modernă”.

Monica Spiridon îl consideră, în schimb, doar „un mit cultural” şi nimic altceva. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura „autobiografică, realistă, orală şi prozaizantă” a curentului. Ion Bogdan Lefter evidenţiază legăturile dintre postmodernism şi „experimentul literar românesc din anii ’60-’70”. Pe lângă toate acestea, postmodernismul mai înseamnă „joc, combinaţie, ironie, retorică, eliberarea fanteziei şi împrumutarea limbajului familiar”, dar şi „ingenioase construcţii din prefabricate”. Iar lista trăsăturilor s-ar putea amplifica.

Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social, înclină spre formele deschise, ludice, provizorii, „este un discurs al ironiei şi al fragmentelor”, implicând arta şi ştiinţele, marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.

Postmodernismul românesc. Trăsături

Despre postmodernism a început să se discute în cultura română cu precădere de la începutul anilor ’80, când atotputernicia esteticii neomoderniste a deceniilor anterioare a slăbit în intensitate. Printre „pionierii” postmodernismului românesc trebuie amintiţi poeţii Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu şi prozatorii „Şcolii de la Târgovişte”, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, ale căror cărţi au rămas totuşi în umbră, din motive ideologice, între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul de narativitate şi lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastişa, parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond, tipologia postmodernă s-ar putea defini tocmai prin ...lipsa unei tipologii riguroase, prin extremă mobilitate şi prin amestec voit al genurilor.

Înainte de text

Maşina de scris a fost considerată, la începutul secolului al XX-lea, un semn al modernităţii. În casa lui Pascalopol, personaj din romanul Enigma Otiliei de George Călinescu, a cărui acţiune este plasată în anul 1909, alături de obiecte de artă rafinate, picturi de Grigorescu şi Salvador Rosa, arme vechi, covoare orientale, se află, „pe o masă simplă de stejar, încheiată rustic” o maşină de scris. Plasat într-un asemenea decor, obiectul tehnic dobândeşte chiar şi vagi virtuţi estetice. Peste nici douăzeci de ani, prestigiul maşinii de scris va dispărea însă, iar în romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite, ea devine un accesoriu specific periferiei: „fata de mahala dispăruse sau era exotică, şi profesiile noi, plebeiene, dactilografa şi manichiura schimbaseră forma mahalalei”.

Puncte de reper

Textul lui Mircea Cărtărescu, publicat în 1986, este caracteristic pentru (re)prezentarea noii sensibilităţi artistice, care devenea tot mai evidentă în poezia românească a deceniului nouă. Despărţirea de modernism era inevitabilă, iar poetul apelează la simbolul maşinii de scris pentru a o proclama. Modernismul este, mai cu seamă, imagine, privire, dar imaginea îşi epuizase, în aproape un secol, toate resursele. „După «o viaţă de om», 70 de ani de supremaţie, modernismul, iată, e mort, mort şi îngropat. Marile sale caracteristici, fragmentarismul, obiectivitatea impersonală, metaforismul abstract, limbajul progresiv încep să nu se mai potrivească poeziei celei mai recente”, afirma poetul într-un interviu din acei ani.

Caracterul dictatorial al văzului în poezie a alungat publicul (în sens de ascultător), izolând poetul de lume şi interzicându-i şansa de a comunica direct. Poezia nouă pierde la lectura „cu ochii”. Ea este produsul cenaclurilor, al unei anumite strategii orale, adică al contactului nemijlocit cu publicul, şi înseamnă, în primul rând, voce. Iar vocea intră în rezonanţă cu limbajul familiar, eliberează fantezia, dând drept de existenţă în cetate jocului, experienţei imediate, autobiografice, făcând poezia să redevină o plăcere şi o generatoare de plăcere.

Sfârşitul istoriei este un concept impus de sociologul şi politologul american Francis Fukuyama (n. 1952) în cartea sa Sfârşitul istoriei şi ultimul om (1991), unde sunt descrise, în spirit postmodern, condiţiile sociale, economice, psihologice care impun deplasarea tuturor societăţilor de azi spre o unică formă de viaţă politică şi socială, pe care el o consideră a fi liberalismul democratic burghez. Cartea a fost tradusă şi în limba română.

„Grupul oniric” s-a constituit prin anii ’64 de către Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu şi Dumitru Ţepeneag, cărora li s-au adăugat ulterior Virgil Mazilescu Daniel Turcea etc. Vag apropiat de literatura onirică romantică, dar mai ales de estetica suprarealistă, a fost rapid interzis de cenzura comunistă. Dumitru Ţepeneag s-a refugiat la Paris, unde trăieşte şi azi, iar ceilalţi au fost marginalizaţi.

„Şcoala de la Târgovişte” se referă la un grup de prozatori, între care Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu - numit astfel pentru că erau toţi originari din acel oraş -, ale căror trăsături, recunoscute chiar de ei, sunt subiectivitatea, hazardul şi jocul.

„Cenaclul de luni”, al studenţilor din Centrul Universitar Bucureşti, condus de Nicolae Manolescu, a reprezentat nucleul bucureştean al poeziei noii generaţii, numită şi Generaţia ’80 sau Generaţia cu „înlocuitori”. A fost înfiinţat în anul 1977 şi desfiinţat în 1984 de secretariatul P.C.R, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost Aer cu diamante de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan (1982) şi Cinci de Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur şi Alexandru Muşina (1983).

Cenaclul „Junimea”, al studenţilor de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, din anii ’70-’80, a fost condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Volumul cult al grupului este Desant ’83 (1983) care conţine proză scurtă scrisă de şaisprezece tineri debutanţi (Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu etc.).

Ramificate în atâtea direcţii, influenţele din care se hrăneşte poezia Generaţiei ’80 ar putea părea un eclectism suspect care alimentează mimetismul. Însă tocmai această asumare deliberată a totalităţii culturale face specificul noii poetici. Un eclectism irigat în permanenţă de ironie, în care se prefigurează o nouă paradigmă şi care sugerează, în fond, un nou model, cosmologic. Poezia postmodernă, de care a vorbit, printre primii la noi, dacă nu cel dintâi, Alexandru Muşina, îşi recuperează omogenitatea nu în planul Iluziei, ci în acela al conştiinţei creatoare. Liantul său e, cum am zis, ironia. Unii au văzut în aceasta o probă a neseriozităţii, o persiflare a adevăratelor valori. Însă rolul ironiei în poezie seamănă cu cel al unui duş rece. (Radu G. Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă)