Curente culturale / literare: orientări avangardiste (prezentare sintetică)

Scurt istoric

Avangarda este o mişcare artistică specifică primelor decenii ale secolului al XX-lea, care îşi propune să impună noi forme de expresie în dauna celor tradiţionale, considerate a fi depăşite. Avangarda - afirma Eugen Ionescu într-un Discurs despre avangardă - „ar fi deci un fenomen artistic şi cultural precursor: ceea ce ar corespunde sensului literal al cuvântului. Ea ar fi un fel de pre-stil, conştientizarea şi dirijarea unei schimbări care trebuia să se impună în cele din urmă, o schimbare care trebuie într-adevăr să schimbe totul. [...] Prefer să definesc avangarda în termeni de opoziţie şi de ruptură. În timp ce majoritatea scriitorilor, a artiştilor, a gânditorilor îşi închipuie că sunt ai vremii lor, autorul rebel e conştient că este împotriva timpului său”.

Între artiştii care pot fi consideraţi precursori ai mişcării europene de avangardă se numără doi scriitori francezi, poetul Lautreamont, autorul unui insolit şi „scandalos” poem, Cântecele lui Maldoror (1869), şi dramaturgul Alfred Jarry, scriitor afiliat, într-o oarecare măsură, mişcării simboliste de la sfârşitul veacului, autorul unei tetralogii, Ubu rege, Ubu încornorat, Ubu înlănţuit şi Ubu pe colină (1896 - 1901), în care artiştii de avangardă, mai cu seamă suprarealiştii, vor vedea un precursor.

Începutul secolului al XX-lea lărgeşte sfera de manifestare a mişcării. În artele plastice avangarda se manifestă în pictura fauvistă (din fr. fauve - „fiară”) a lui Henri Matisse, Andre Derain sau Raoul Dufy, ale căror tablouri se remarcă prin violenţă coloristică şi stilizare. Pictorul spaniol Pablo Picasso, prin tabloul său Domnişoarele din Avignon (1907), este considerat iniţiatorul picturii cubiste, care se distinge prin caracterul geometrizat al desenului şi prin importanţa tot mai redusă acordată perspectivei. Îl vor urma Georges Braque, Fernand Leger, Juan Gris etc. Referindu-se la pictura cubistă, poetul Guillaume Apollinaire afirma că geometria e cuprinsă în artele plastice aşa cum gramatica se cuprinde în arta scrisului. În anul 1909, italianul F.T. Marinetti publică primul manifest futurist (de la it. il futuro - „viitorul”) în care poetul exaltă epoca modernă, energia, vitalismul. Un automobil de curse - afirma el - este mai frumos decât Victoria din Samotrace.

Din acest moment, manifestul va fi cultivat în mod deosebit de mişcarea de avangardă, devenind principalul mod al artiştilor de a-şi face cunoscute ideile. Mişcarea futuristă se va extinde şi în artele plastice, în cinematografie, în modă chiar. În anul 1910 rusul Wassily Kandinsky pictează prima acuarelă abstractă, în care îşi propune să nu se mai inspire în niciun fel din realitatea înconjurătoare, ci să pună în prim-plan rigoarea intelectuală, regula geometrică. I se vor alătura olandezii Piet Mondrian şi Theo Van Doesburg, cel din urmă fiind şi poet, arhitect şi critic de artă. Din acelaşi an, la Berlin mai întâi, începe să se manifeste, în literatură, în cinematografie, în arte plastice, expresionismul, ai cărui adepţi considerau că este necesar să extragă din viaţă inspiraţia creatoare şi că opera de artă se naşte din transpunerea totală a ideii personale în lucrare. Între iniţiatori se numără pictorii Ernst Ludwig Kirchner, Emil Nolde şi Otto Muller, cărora li se vor alătura Edvard Munch, James Ensor, Georges Rouault etc.

În Rusia, debutează poeţii Osip Mandelştam, Anna Ahmatova şi Vladimir Maiakovski. În 1916, la Zurich, românul Tristan Tzara iniţiază un nou curent, numit, prin hazard, dadaism (Cuvântul dada l-am găsit din întâmplare în dicţionarul Larousse, va mărturisi Tzara), poate cea mai violent-negatoare direcţie a avangardei. „Dada s-a născut dintr-o revoltă care era pe atunci comună tuturor tinerilor, o revoltă care cerea o adeziune completă a individului la necesităţile naturii sale, fără referiri la istorie, logică, morala comună, Onoarea, Patria, Familia, Arta, Religia, Libertatea, Frăţia şi atâtea alte noţiuni corespunzătoare unor necesităţi umane, din care însă nu mai subzistau decât nişte convenţii scheletice, pentru că fuseseră golite de conţinutul lor iniţial”. Mişcarea „moare” în 1922, an care marchează, în Rusia, apariţia unui nou curent, constructivismul.

În acelaşi an, în România, Urmuz publică primele proze, la insistenţele lui Tudor Arghezi. Tot acum apare la Bucureşti prima revistă de avangardă, „Contimporanul”, sub conducerea poetului Ion Vinea şi a pictorului Marcel Iancu. Doi ani mai târziu, în 1924, Andre Breton publică Primul manifest al suprarealismului, curent definit ca automatism psihic pur, prin care ne propunem să exprimăm fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii. I se vor alătura, pe rând, pictorul belgian Rene Magritte, spaniolul Salvador Dali, românul Victor Brauner, regizorul spaniol Luis Buhuel, poeţii francezi Rene Char şi Louis Aragon, românii Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Ştefan Roll, Geo Bogza etc.

Este momentul de vârf al avangardei artistice europene. Mişcarea va continua să se manifeste intens, va cuprinde practic întreaga Europă, precum şi America de Nord, dar, în ciuda permanentei nuanţări şi rescrieri a obiectivelor, a frondei perpetue, începe să fie acceptată „oficial” de public. La începutul anilor ’30, în URSS mai întâi, apoi în Germania nazistă, mişcarea de avangardă va fi interzisă, fiind considerată fie „nepartinică”, fie „degenerată”. Operele de artă moderne sunt scoase din muzeele germane, unele sunt distruse, altele, vândute unor colecţionari din Statele Unite.

Un al doilea val al avangardei, mai cu seamă în direcţia suprarealismului, se va manifesta imediat după 1945, atât în România, prin poeţi precum Virgil Teodorescu, Paul Păun şi Gellu Naum, cât şi în restul Europei şi în America de Nord unde în timpul războiului se refugiaseră numeroşi artişti europeni. Ultima manifestare de anvergură a avangardei a fost Expoziţia internaţională a suprarealismului de la Paris, din anul 1947, dar mişcarea suprarealistă va supravieţui cel puţin încă două decenii.

Trăsături definitorii ale mişcării de avangardă

Principala trăsătură a avangardei artistice în perioada începuturilor este negaţia. Declaraţii imperative precum Jos cu poeţii, jos zidurile..., Jos arta..., Huoooooooo..., S-au făcut totdeauna greşeli, dar cele mai mari greşeli sunt poemele care s-au scris... nu sunt însă doar simple teribilisme, manifestări ale unui nihilism anarhic, ci declaraţii programatice cuprinse în diverse manifeste artistice. Această formă „zgomotoasă” de exprimare se va dovedi modalitatea cea mai eficientă de răspândire a ideilor. Negaţia tinde să depăşească totuşi adesea teritoriul esteticului şi să devină un adevărat stil de viaţă, nonconformist, voit şocant. O formă mai puţin agresivă, dar tot atât de eficace a negaţiei va fi spiritul ludic.

Extrema mobilitate, teama de formulă ca expresie a nemişcării sunt alte trăsături ale avangardei. Artiştii se împotrivesc „clasicizării”, „refuză capodopera”, „exaltă insuccesul”, tocmai pentru că neagă tradiţia care tinde să se eternizeze prin intermediul capodoperei. Avangarda înseamnă ruptură totală de trecut, experiment. Odată depăşită însă faza iconoclastă, pe terenul astfel eliberat ea va contribui la apariţia unor noi formule estetice, unei noi sensibilităţi pe care se va sprijini în bună măsură arta modernă. Vasali visului trândav, ne trebuie suzeranitate; Ne vrem de beton armat, acestea sunt dorinţele artiştilor de avangardă, exprimate într-un manifest al revistei „Integral”. Cum însă mişcarea se va dezvolta simultan pe întreg tărâmul artei (literatură, arte plastice, muzică, cinematografie, arhitectură etc.), este dificil de trasat o linie precisă de demarcaţie între diversele ei forme de manifestare.

Principalele curente ale avangardei artistice europene, dadaismul, cubismul, futurismul, constructivismul şi suprarealismul se vor regăsi şi în mişcarea de avangardă din România, care a fost, în mare măsură, sincronă cu manifestările similare din Europa.

Reviste şi grupări româneşti

Prima revistă de avangardă din România a fost „Contimporanul” (1922-1932), condusă de Ion Vinea şi unde pictorul Marcel Iancu se ocupa de prezentarea artistică. Ea a promovat iniţial un „dadaism constructiv” mai moderat în manifestări decât al „colegilor” săi europeni, în ciuda violenţei unui Manifest activist către tinerime, scris de Ion Vinea în 1924 (Jos arta, căci s-a prostituat! Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă; Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve...).

În general, constructivismul declarat al unor colaboratori, între care cei mai cunoscuţi au fost Tristan Tzara, Stephan Roll şi Ilarie Voronca, se suprapune peste influenţe futuriste, cubiste şi expresioniste. Ideile dominante au fost negarea ideii de literatură şi a oricăror constrângeri formale, proclamarea subiectivităţii absolute a artistului, plasată în opoziţie cu academismul anchilozat, şi dinamismul. Lirismul, interiorizarea, atât de apreciate de poeţii romantici şi simbolişti sunt abolite în numele libertăţii absolute de creaţie care permite orice abatere, atât de la estetica tradiţională, cât şi de la normele gramaticale sau ale punctuaţiei.

Înrudite ca orientare, dar cu o viaţă mult mai scurtă decât a „Contimporanului” au fost revistele „75 HP” (număr unic la 1 octombrie 1924) şi „Punct” (1924-1925), avându-i între colaboratori pe Ion Vinea, F. Brunea-Fox, Ilarie Voronca şi Marcel Iancu.

„Integral” (1925-1927) apare sub redacţia lui F. Brunea-Fox. Vor colabora, între alţii, Ion Călugăru, Ilarie Voronca şi pictorul M.H. Maxy. Prin paginile sale se fac auzite în România întâile ecouri ale suprarealismului.

„unu” (1928-1932), condusă de Saşa Pană, este cu siguranţă cea mai „zgomotoasă” dintre revistele de avangardă româneşti. Între colaboratori s-au numărat Geo Bogza, Victor Brauner, Ion Vinea etc., dar idolii grupării au fost Urmuz şi Tristan Tzara, ale căror texte au fost strânse în două plachete, imprimate într-un tiraj limitat la editura omonimă şi care au devenit azi rarităţi bibliofile. Orientarea revistei este apropiată de linia suprarealismului, cu tot ceea ce presupune acesta: supremaţia visului, imaginaţia, eliberarea expresiei umane de sub toate formele rigide, dicteul automat.

Alte reviste ale momentului, mai mult sau mai puţin efemere, au fost „Urmuz” (1928), sub direcţia lui Geo Bogza, „XX - literatură europeană” (1928 - 1929), „Alge” (1930 1931), „Viaţa imediată” (1933 - număr unic).