Cultura slavilor în secolele VI-IX. Religia

„Orice religie - spune Engels - nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare, care domină viaţa lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pământeşti iau forma unor forţe suprapământeşti”.

În faza de destrămare a comunei primitive, anume în perioada democraţiei militare, la vechii slavi ca şi la alte populaţii apare, conform stadiului de dezvoltare a forţelor de producţie, concepţia religioasă cu personificarea forţelor naturii şi a forţelor sociale. Zeul suprem corespunde în acelaşi timp conducătorului militar de pe pământ. Alături de reflectarea supranaturală a forţelor sociale, caracteristică acestei etape, persistă şi reminiscenţe mai vechi, prin care sunt personificate diferitele forţe ale naturii (soarele, fulgerul, tunetul etc.).

În acest stadiu de dezvoltare se află concepţia religioasă a triburilor slave, care au ajuns la Dunăre la începutul secolului VI, concepţie despre care istoricul Procopios ne-a lăsat preţioase date: „Ei socotesc că un singur zeu, creatorul fulgerului este singurul stăpân peste toate, căruia îi sacrifică boi şi tot felul de victime. Ei nu ştiu ce este destinul şi nici nu cred că ar avea vreo putere asupra oamenilor, iar când primejdia morţii se apropie de ei, fie din cauza unei boli, fie din cauza războiului, făgăduiesc că, dacă vor scăpa, vor aduce îndată zeului un sacrificiu în schimbul vieţii lor; după ce scapă, aduc sacrificiul aşa cum au promis, crezând că prin el salvarea lor a fost (răs)cumpărată.

Ei mai cinstesc şi fluviile (râurile) şi nimfele şi alte câteva zeităţi de acest fel, cărora tuturora le aduc jertfe, iar în timpul sacrificiilor ghiceau viitorul”. Cele relatate de Procopios pot fi întregite de alte date mai târzii ca, de exemplu, decretele bisericeşti împotriva superstiţiilor, anumite legende etc., care ne pot completa cunoştinţele despre religia păgână a slavilor vechi. S-a putut stabili astfel existenţa mai multor zei comuni tuturor triburilor slave.

Zeul suprem, creatorul tunetului şi al fulgerului, stăpânul întregii lumi era Perun. Sub acest nume el a fost cunoscut în toată lumea slavă. Din atribuţiile pe care le are, putem deduce că Procopios, atunci când pomeneşte de zeul principal al triburilor ante şi sclavine de la Dunăre, l-a avut în vedere tocmai pe Perun, al cărui nume el nu-l cunoştea. Al doilea zeu în ceea ce priveşte importanţa era Svarog sau Dajbog, zeul Soarelui şi al luminii în general. Deşi un zeu al soarelui era cunoscut la toate triburile slave, probabil că nu peste tot purta acelaşi nume.

Fiul său era focul care ardea pe altare atunci când se aduceau jertfe. Alt zeu comun tuturor slavilor era Veles (denumirea mai veche) sau Voios (numirea păstrată la vechii ruşi), zeul care păzea turmele şi păstorii. Cultul zeului secerişului, al cărui nume a rămas necunoscut, era de asemenea răspândit la o bună parte din lumea slavă. În afară de aceşti zei comuni tuturor slavilor existau şi alţii ale căror atribuţii variau adesea de la trib la trib. Jertfele aduse zeilor, după cum relatează şi Procopios, erau diferite: puteau fi jertfe sângeroase de animale mari sau mici sau jertfe frugale.

Alături de zei, vechii slavi adorau şi alte forţe supranaturale, legate fie de sufletul celor decedaţi, fie de alte spirite care s-ar fi ascuns în casă, pe vatră, sub prag, în păduri, în ape etc. pentru liniştirea cărora ei aduceau jertfe. Pentru spiritele care se aflau în casă ei jertfeau mai ales pâine, brânză, miere, găini, ouă şi altele. Ei credeau că în râuri ar trăi rusalcele (al căror nume provine de la sărbătoarea romană rosalia = praznicul rozelor) şi vilele.

Erau însă şi vile despre care credeau că ar trăi în pădure. Rusalcele şi vilele erau socotite în general răuvoitoare faţă de om şi de aceea trebuiau să fie înduplecate prin jertfe. Probabil acestea sunt nimfele pomenite de Procopios. Mai erau de asemenea cunoscute spiritele despre care credeau că ajută la naştere şi că ar influenţa soarta copiilor, aşa-numitele rojaniţe sau rojdeniţe, cărora li se aduceau jertfe din primul păr al noului născut. Cultul Ursitei la vechii slavi nu era dezvoltat, aşa cum ne mărturiseşte şi Procopios. Acest cult devine cunoscut abia după venirea lor în Peninsula Balcanică, prin contactul cu lumea romană.

În strânsă legătură cu credinţele religioase era şi ritul de înmormântare şi obiceiurile funerare. La slavii păgâni ritul de înmormântare obişnuit era incineraţia, care prezenta diferite variante. În unele regiuni însă, când slavii au venit în contact cu alte populaţii, practicau şi inhumarea. La slavii păgâni înmormântarea era însoţită de un ospăţ funerar (pir sau strava) şi de diferite jocuri sau lupte funerare (trizna).

Ospeţele funerare se repetau la anumite date pentru pomenirea celor morţi. Slavii credeau într-o viaţă care continua şi dincolo de mormânt şi de aceea la înmormântare aduceau adesea ofrande de mâncare. Astfel, în necropola de la Nuşfalău s-au găsit vase sparte ritual, unele cu urme de materii organice provenite din mâncarea depusă ca ofrandă. Prezenţa cojilor de ouă de găină în necropola de la Satu Nou trebuie pusă în legătură cu unele credinţe care atribuiau găinii forţe magice. Focului îi atribuiau o putere magică de purificare. De aceea, la Nuşfalău, pe locul unde urma să fie ridicat tumulul, se făcea în prealabil focul, pentru ca locul de înmormântare să fie purificat.

Ajungând pe teritoriul României şi în Peninsula Balcanică, slavii au venit în contact cu creştinismul. E posibil ca unii să se fi creştinat curând, însă cea mai mare parte şi-a menţinut vechea religie, după cum ne dovedesc necropolele în care s-a păstrat ritualul păgân (Satu Nou, Castelu) până în secolul IX inclusiv. Creştinarea în masă a slavilor şi străromânilor de pe teritoriul României s-a făcut în cadrul primului imperiu bulgar, începând cu anul 865. Fiind legată de închegarea feudalismului, religia creştină devine treptat un instrument prin care clasele stăpânitoare ţin în frâu clasele de jos.

Creştinismul a îndepărtat vechii zei, dar multe din obiceiurile păgâne s-au păstrat şi după aceea, ca, de exemplu, depunerea de ofrande în morminte, ospăţul funerar, pomenirea morţilor la anumite date şi altele. Astfel, constituit în biserică de stat, creştinismul a ajuns să fie „un amestec cu totul eclectic de superstiţii dintre cele mai grosolane”.

Check Also

Tendinţe şi opţiuni în cultura românească interbelică

Europenism şi naţionalism Dacă în secolul al XIX-lea dominanta culturală erau elementele de unire între …

Cultura ceramicii pictate de tip Petreşti

Încă demult se cunoşteau în Transilvania centrală şi vestică resturi de ceramică pictată, fină, executată …

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …