Culegători şi creatori de basme culte

În literatura română: Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi George Coşbuc. Aceştia s-au bucurat fie de orientarea lor spre creaţia populară, datorită şi instinctului lor artistic, fie de îndrumarea teoretică a unor adevăraţi ctitori ai culturii române din această perioadă: Titu Maiorescu, A.D. Xenopol şi B.P. Hasdeu. În privinţa acţiunii de colecţionare a folclorului, Vasile Alecsandri este cel care a restituit culturii noastre poeziile populare, iar basmele populare au fost povestite la noi prima dată de către Petre Ispirescu.

Pornind de la un motiv popular autentic, creatorul cult reţine momentele epice culminante, eliminând amănuntele, adăugând cântece lirice şi procedând la o liricizare a lui. Aşa va proceda şi Alexandru Odobescu şi Mihai Eminescu. A trebuit să vină Ioan Slavici, dar mai ales Ion Creangă, şi după ei, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi I.L. Caragiale care să ne ofere în creaţiile lor dezvoltări ale unui epic pur grandios.

Alexandru Odobescu în Basmul cu Fata din piatră şi cu Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat, procedează ca Alecsandri în Înşiră-te mărgărite, reţinând liniile de dezvoltare ale motivului popular, citând puţin modificate cântece populare lirice. Ceea ce aduce profund original Alexandru Odobescu sunt descrierile de natură (păsări, plante, peisaje), atmosfera de arhaic a locurilor şi o erudiţie a zicerilor tipice populare.

Făt-Frumos din lacrimă al lui Mihai Eminescu, apărut în 1871 în „Convorbiri literare”, va impulsiona creaţia de basme a lui Ioan Slavici şi Ion Creangă. Făt-Frumos din lacrimă se impune printr-o fantezie strălucită, prin lirismul profund, sesizabil şi în expresie, prin farmecul unei limbi poetice.

Drumul parcurs de Mihai Eminescu de la modelul popular la basmele culte de amploare Călin Nebunul, Fata în grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp şi de la acestea la poemele cele mai originale şi adânci ale sale, Călin (file din poveste) şi Luceafărul este, simbolic vorbind, drumul pe care l-a parcurs literatura română de la folclor până la Mihai Eminescu. Este evoluţia culturii române de la o mitologie originală, bine construită, dar arhaică, la o creaţie modernă superioară. Poetul, împărtăşindu-se din fantezia populară, îmbogăţeşte simbolurile preluate cu o gândire înaltă, cu tot ceea ce spiritul uman a cucerit mai nobil în cultură.

Basm

Călin Nebunul, Fata în grădina de aur şi Miron şi frumoasa fără corp, creaţii intermediare între folclor şi capodoperele lui Mihai Eminescu, sunt poeme de o măreţie epică unică în literatura română şi de o tensiune lirică a sentimentului, care anunţă bogăţia de idei, viziunea grandioasă şi plasticitatea simbolurilor din Luceafărul.

Prin Ion Creangă, ale cărui poveşti sunt şi cele mai autentic populare, aşa cum reiese din compararea cu variantele populare, poporul nostru a păşit în literatura scrisă cu întreg geniul său epic. Sinteză de fantastic popular şi observaţie realistă, povestea lui Ion Creangă este artă saturată de savoare lexicală românească, pe care o va mai atinge Mihail Sadoveanu.

Dacă din Soacra cu trei nurori este posibil a se reconstitui universul etnografic şi economic al lumii rurale muntene, ca şi din Amintiri din copilărie, din Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Păţitul, din Ivan Turbincă, dar mai ales din capodopera basmului românesc, cult sau popular, Harap-Alb, se poate închega universul moral şi estetic al unui popor.

Ioan Slavici, scriitor prin excelenţă, a ucenicit la arta naratorului popular, şi prin această şcoală reuşeşte să pună, prin nuvela sa, bazele realismului popular de la noi. În acest sens, trebuie înţeles basmul său, fie în creaţii mai fantastice ca Zâna Zorilor sau Limir-împărat, care, în intenţia scriitorului, trebuia să rivalizeze cu Făt-Frumos din lacrimă, fie în poveşti mai realiste ca Băiat sărac, Spaima zmeilor şi Floriţa din codru, dar mai ales în Păcală în satul lui, în care este zugrăvită lumea nuvelelor sale, cu o vădită finalitate etică.

Printre povestirile realiste, naturaliste chiar ale autorului lui Sultănica şi Trubadurul, poveştile de inspiraţie populară aduc o undă de poezie şi o artă cu rădăcini populare dintre cele mai adânci. Astfel, în Neghiniţă, Poveste, Norocul dracului şi Stăpânea odată... Barbu Ştefănescu Delavrancea manifestă o adevărată preferinţă pentru fantasticul popular, pentru situaţiile stranii şi pentru caracterele cele mai neobişnuite.

George Coşbuc, care are intuiţia specificului popular românesc, în spiritul său, la fel cu Ion Creangă, a proiectat o epopee a satului românesc, din care trebuia să facă parte şi poveştile în versuri: Fata craiului din cetini, Izvor de apă vie, Tulnic şi Lioara, Cetină dalbă şi Crăiasa zânelor. Basmele în versuri ale lui Mihai Eminescu, prin sinteza pe care o realizează între epic şi liric, poveştile lui George Coşbuc, deşi mult îndepărtate de modelul popular, ca subiect, sunt dintre cele mai populare şi româneşti în ţesătura lor intimă.

Ordinea scriitorilor în lucrare s-a stabilit după momentul afirmării lor în scris, şi nu după data publicării de către ei a acestor poveşti: Vasile Alecsandri, Alexandru I. Odobescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi George Coşbuc. După data publicării primului basm, ar fi trebuit altă ordine: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru I. Odobescu, Ion Creangă, George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi I.L. Caragiale.

Basmul cult de inspiraţie populară nu s-a întrerupt aici. El a continuat prin Mihail Sadoveanu, Şt. O Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu etc. Din cauza inexistenţei unor speciale cercetări folclorice asupra creaţiei culte (ca în cazul lui Ion Creangă), s-a apelat la pertinentele observaţii datorate lui Nicolae Iorga, George Călinescu, Tudor Vianu etc., care au surprins, în intimitatea ei, influenţa imensă pe care a suferit-o literatura română cultă din partea folclorului.

Astfel, în cazul lui Alecsandri, s-a pornit de la interpretările datorate lui Şerban Cioculescu şi G.C. Nicolescu, în cazul operei lui Alexandru I. Odobescu, studiul lui Tudor Vianu îndrumă spre depistarea elementului popular, poezia lui Mihai Eminescu a fost cercetată de editorii literaturii populare, Ilarie Chendi, Dumitru Murăraşu, Perpessicius, istoricii literari Nicolae Iorga, Gheorghe Bogdan-Duică, Dumitru Caracostea, şi în primul rând George Călinescu, fondul popular, universal şi naţional al poveştilor lui Ion Creangă a fost examinat de Jean Boutiere, George Călinescu şi Ovidiu Bârlea, în cazul creaţiei lui Ioan Slavici, etapa poveştilor a fost explorată de Nicolae Iorga, Ion Breazu şi mai recent de Pompiliu Marcea şi Dumitru Pop, poveştile lui I.L. Caragiale au intrat în atenţia lui George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, N. Dăianu, Tatiana Slama-Cazacu etc., filonul popular al scrisului lui Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost urmărit de Tudor Vianu, Emilia Şt. Milicescu, Alexandru Săndulescu, iar spiritul popular al poeziei lui George Coşbuc este un loc comun în critica românească, fiind subliniat mereu de la Titu Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu-Gherea până la Dumitru Micu şi Gavril Scridon.

În literatura universală: Charles Perrault, Fraţii Grimm, Hans Christian Andersen, Aleksandr Puşkin, Maxim Gorki şi Antoine de Saint Exupery.

Dintre motivele frecvent întâlnite în basme, s-ar putea enumera:

  • existenţa umană limitată la timp (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte);
  • mama vitregă (Fata babei şi fata moşneagului);
  • eliberarea astrelor (Greuceanu);
  • împlinirea unui legământ a unei meniri (Ursitorile, Frumoasa din pădurea adormită de Fraţii Jacob şi Wilhelm Grimm).

Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiaşi basm.

Basmele dezvoltă o temă generală, aceea a luptei dintre bine şi rău, determinată de complexitatea vieţii şi prezentată într-o mare varietate de aspecte conflictuale:

  • sociale (bogăţie-sărăcie, exploatare-lupta împotriva acesteia);
  • morale (lene-hărnicie, îngâmfare-modestie, laşitate-curaj, viclenie-cinste, minciună-adevăr, egoism-generozitate);
  • estetice (curăţenie-frumuseţe).

Majoritatea basmelor soluţionează conflictul prin victoria forţelor binelui asupra forţelor răului.

în sprijinul temei didactico-moralizatoare, putem aminti cunoscutele poveşti ca: Sarea în bucate, Soacra cu trei nurori, Scufiţa roşie, Capra cu trei iezi. Astfel, ne menţinem în sfera prozei cu caracter moralizator şi didactic.

Eroii acestor basme se pot grupa în două categorii:

  • Eroul e vinovat, Scufiţa roşie este imprudentă şi naivă şi de aceea va fi mâncată de lup. La fel se întâmplă şi în Capra cu trei iezi, unde cei doi iezi neascultători sfârşesc mâncaţi tot de lup.

Finalul tragic desprinde basmul Scufiţa roşie, de Charles Perrault, din şirul celor încadrate în această schemă tip, în care binele învinge răul. „Morala” explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi vârstelor în care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne cenzura faptele. Astfel: „... n-are rost să fim măcar miraţi / Atunci când de lup suntem mâncaţi”.

Forţele binelui sunt reprezentate de personaje care au însuşiri pozitive de caracter: vitejie, cinste, modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumuseţe fizică şi sufletească, sensibilitate.

  • Eroul este nevinovat în basme ca: Cenuşăreasa, Degeţel, Frumoasa din pădurea adormită.

Antrenat în lupta împotriva răului, eroul se descurcă cu sau fără auxiliare: uneori, iscusinţa şi inteligenţa proprie îi sunt de ajuns (Degeţel), alteori, el are nevoie de un ajutor. Acesta îi poate veni de la oameni, de la animale şi, în special, de la zâne. Sprijinul poate fi consecutiv: zânele răsplătesc blândeţea, supunerea, virtutea, bunătatea şi ştiu să pedepsească nesupunerea şi răutatea. În amândouă situaţiile, latura morală şi educativă a basmului este evidentă. Pe tot parcursul desfăşurării lui, câte o reflecţie judicioasă vine să întrerupă mirajul povestirii, deznodământul fericit chemând negreşit morala.

Un basm cu un puternic caracter didactic şi moralizator este Fata moşului cea cuminte, în care un şir de incidente sunt înnodate de aşa manieră, încât să demonstreze însuşirea enunţată în titlul basmului. În antiteză cu aceasta, aceeaşi sumă de clişee, dar întoarse pe dos, demonstrează caracterul rău şi înfumurat al fetei babei. În alte subiecte, ca în Pe un vrej de fasole, cei doi bătrâni obţin totul, dar, când lăcomia lor merge dincolo de limite, ei pierd tot ce-au avut. În altul, ca în Fata cea înţeleaptă, subiectul este fondat pe întrebări dintre cele mai ingenioase, urmate de răspunsuri subtile. Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiţiei. Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, şapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită şi evidenţiindu-şi o nouă trăsătură.

Elemente ale miraculosului şi fantasticului sunt prezentate fie prin înzestrarea personajelor cu forţe supranaturale, fie prin metamorfozarea unora sau chiar prin structura iniţială a eroilor. Fantasticul îmbracă forme diferite după momentul concret istoric, geografic. Natura, prin elementele ei personificate, vine în sprijinul personajelor principale, mesagere ale binelui. Plăsmuirile miraculoase pot fi plăsmuiri ale răului ca: zmei, mume ale pădurii, diavoli etc.

Basmul este o pledoarie pentru valorile etern umane, pentru bine şi frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compoziţională prin liniaritatea personajelor, devine un excepţional material literar accesibil celor mai mici vârste. Aspectele moralizatoare ale prozei fantastice sunt variate: de exemplu, fata izgonită de tatăl ei arată imoralitatea actului, punând obiectele cosmice să vorbească între ele.

În primul deceniu al veacului al douăzecilea, Ovid Densusianu avea să spună la deschiderea cursului său de folclor, în noiembrie 1909: „Folcloriştii singuri au demonstrat că cele mai multe din motivele populare se întâlnesc aproape neschimbate, la toate popoarele; ce povesteşte ţăranul nostru povesteşte şi ţăranul din alte părţi ori chiar sălbaticul din Africa şi din America”.

Atunci mai poate să fie absolut întâmplătoare similitudinea dintre povestea indiană Prururavas şi Urvasi şi cele de tipul Amor-Psiche din folclorul celor mai multe popoare, sau dintre Katho-Upanisad şi poveştile despre fiul făgăduit de tatăl său unui monstru (Statu-Palmă-Barbă-Cot, zmeu, drac etc.)? Tot întâmplător este şi motivul vacii negre din basmul românesc, de pildă, şi vaca dorinţelor din basmele indiene? Cine este Por împărat din basmele noastre dacă nu stăpânul împărăţiei Paura până la care ajunge Alexandru cel Mare pe la 326 î.Hr. Şi apoi Păcală e pretutindeni o figură familiară. Îl întâlnim deopotrivă în Rusia, Grecia şi Italia, scrie Lazăr Şăineanu observând mult mai multe similitudini pe plan folcloric între popoare aflate la distanţe mai mari sau mai mici.

Eroul mitic a constituit pentru creatorul de basm, cu certitudine, un model precedent, mai ales că şi el i-a transferat eroului de basm o însemnată parte din trăsături, ba chiar şi unele fapte eroice. Faptele de glorie ale eroilor epici, invincibilitatea ce extazia cândva imaginaţiile, întâmplările lor neobişnuite au rămas moştenire - prelucrate - personajelor de basm, aşa cum le metamorfozează legendele străvechi în toată lumea, ceea ce este valabil nu numai pentru civilizaţia armeană la care se referă Mihai Rădulescu.