Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare - ca şi aceea dintre moartea lui Mircea cel Bătrân şi domnia lui Vlad Ţepeş - se caracterizează prin criza regimului de fărâmiţare feudală, ce se manifestă prin luptele purtate înăuntrul ţării, între grupările boiereşti. Nu întâmplător aceste lupte feudale au izbucnit cu violenţă la sfârşitul unor domnii atât de lungi, ca cele ale lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun.

În cursul celor peste 30 de ani de domnie ai fiecăruia, aceştia au reuşit să stăvilească anarhia feudală internă, canalizând energiile războinice şi poftele de cucerire ale marilor feudali în afara ţării, stabilind deci un echilibru în sânul clasei dominante. La sfârşitul unor astfel de domnii, anarhia feudală, ţinută în frâu timp îndelungat, izbucneşte cu violenţă, sub forma luptelor dintre grupările boiereşti, ce-şi susţin fiecare candidatul la tron.

Luptele feudale dintre grupările boiereşti au dus în chip fatal la slăbirea Moldovei, care, la capătul acestui sfert de secol, va trebui să plătească, pentru prima pară în istoria sa, tribut Imperiului turcesc. Pe de altă parte, excesele la care au dat naştere aceste lupte au dovedit că regimul de fărâmiţare feudală din Moldova - ca şi cel din Ţara Românească - devenise anacronic. Istoriografia burgheză nu a cercetat cauzele mai adânci ale acestui fenomen, mulţumindu-se să afirme că luptele interne dintre 1432 şi 1457 s-ar fi datorat ambiţiei şi poftei de putere a numeroşilor urmaşi ai lui Alexandru cel Bun, precum şi intervenţiei puterilor străine ce-i susţineau. Imaginea astfel prezentată de istoriografia burgheză este, însă, neconformă cu realitatea.

Din faptul că pretendenţii la tron erau nişte tineri - cel mai în vârstă fiind cu puţin peste 22 de ani, iar cel mai mic cu ceva mai mare de 10 ani - rezultă că nu aceştia au putut provoca frământările din Moldova, ei fiind nişte simple instrumente în mâna unor forţe mult mai eficace. Polonia şi Ungaria - de ale căror intervenţii se vorbea adesea în vechea noastră istoriografie - nu s-au amestecat în aceste lupte interne decât în ultima parte a lor, deşi, datorită unor legături de familie, regele Poloniei ar fi fost interesat să intervină pentru unul din pretendenţi, chiar în anul izbucnirii războaielor interne.

Din cele de mai sus apare în chip limpede că iniţiativa războaielor interne din Moldova a aparţinut marii boierimi care, singură, dispunea de mijloacele militare şi politice necesare. Semnele crizei regimului de fărâmiţare feudală începuseră să apară încă din ultimii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun. Domnul ştiuse, însă, să îndepărteze pericolul ce ameninţa Moldova, trimiţând oştile boiereşti în afara graniţelor ţării, amestecându-se în războiul dintre Lituania şi Polonia sau în luptele din Ţara Românească.

La moartea lui Alexandru, a fost ales domn unul dintre fiii săi, Ilie, ce îi fusese asociat la domnie şi care a continuat războiul cu Polonia. Încetarea acestui război - în 1433 - a fost urmată de dezlănţuirea unor lupte între grupările boiereşti, care continuă în interiorul Moldovei aceleaşi prădăciuni ce încetaseră acum în afară. Grupându-se în două tabere vrăjmaşe, ce susţineau fiecare propriul său candidat la tron, boierimea moldoveana găsea astfel prilejul de a-şi mări posesiunile, tabăra învingătoare deposedând de pământurile lor pe boierii înfrânţi, sub pretextul hicleniei.

Aşa se explică faptul că, în perioada luptelor feudale, unele domenii boiereşti cresc în mod considerabil, unul din marii boieri ai vremii, Mihail de la Dorohoi, ajungând să stăpânească peste 50 de sate. De altfel, studiind privilegiile acordate de domnie în această vreme, rezultă o creştere sensibilă a numărului actelor emise pentru marii boieri, creştere realizată în dauna boierilor mijlocii şi a celor mici. Este, de asemenea, sigur că marii boieri-profitând de starea de haos din ţară, creată de ei înşişi - şi-au mărit domeniile nu numai prin deposedarea taberei vrăjmaşe învinse, dar şi prin cotropirea satelor libere de ţărani, faţă de care puteau întrebuinţa acum mijloace militare.

Luptele au început chiar în toamna anului 1433, când un grup de boieri au sprijinit împotriva lui Ilie pe fratele său, Ştefan. În lupta ce se dă la Loloni (poate Podul Iloaiei), în octombrie 1433, boierii îl părăsesc pe Ilie, trecând de partea lui Ştefan, care este recunoscut domn al Moldovei. Fostul domn, înfrânt, se refugiază în Polonia, unde cumnatul său, regele Vladislav Iagello, sub presiunea dietei, a fost silit să-l dezavueze, ca urmare a războiului de jaf ce dusese contra ţării sale. Regele recunoaşte ca domn al Moldovei pe Ştefan, pe care îl iartă de „paguba” adusă regatului de tatăl său.

În februarie 1434, Ilie revine din Polonia şi, cu sprijinul unui grup de boieri, încearcă să-şi recâştige tronul, dar este învins din nou la Dărmăneşti, lângă Suceava. După luptă, Ştefan recunoaşte, într-o scrisoare către regele Poloniei, că fratele său nu a avut decât sprijinul unor boieri moldoveni, nu şi pe al regatului, şi cere regelui să-l ţină sub pază pe Ilie. Acesta se refugiază din nou în Polonia, unde este închis într-o cetate. El reuşeşte, însă, să fugă din închisoare, găsind în Moldova un număr destul de mare de boieri dispuşi să-i pună la îndemână mijloacele necesare unei a treia încercări militare. Lupta între cele două tabere s-a dat, la 4 august 1435, la Podraga, unde Ilie a obţinut o victorie incompletă asupra oastei boiereşti conduse de Ştefan. După luptă, o bună parte din boierii ţării grupându-se în jurul său, Ilie este recunoscut domn la Suceava.

Cum forţele ce susţineau pe Ştefan erau încă destul de puternice, la intervenţia regelui Poloniei, se realizează o împăcare între cei doi fraţi: în schimbul recunoaşterii sale ca domn de către Ştefan, Ilie încredinţează acestuia un întins teritoriu, care cuprindea aproximativ o treime din Moldova, şi anume partea de sud a ţării, cu oraşele Vaslui, Bârlad Tecuci şi Chilia, unde se pare că se găsea majoritatea partizanilor fostului domn. Acest teritoriu este dăruit de noul domn „uric cu tot venitul” fratelui său, care devenea stăpân-dar nu domn - peste o bună parte din Moldova. Cum, în sudul ţării, Ştefan avea numeroşi vasali, situaţia sa era, de fapt, domnească. În felul acesta, se constituie două tabere feudale, aflate într-un echilibru nestabil, servindu-se fiecare de unul dintre fraţi. O asemenea situaţie nu putea dura.

Ilie îşi inaugurează domnia printr-o politică de deposedări a partizanilor lui Ştefan şi de înzestrare a susţinătorilor săi. Boierimea moldoveana, nemulţumită de această situaţie, continuă luptele interne. În ţară au loc manifestări puternice ale luptei de clasă: documentele înregistrează cazuri de fugă a robilor „în această răzmeriţă”. La rândul lor, târgoveţii - a căror activitate comercială era stânjenită atât de războaiele feudale, cât şi de privilegiile acordate de domnie negustorilor braşoveni - caută să împiedice prin forţă activitatea acestora . Încercarea târgoveţilor moldoveni de a-şi apăra singuri drepturile, tocmai într-o vreme de anarhie feudală şi de carenţă a autorităţii centrale, este şi o formă de protest împotriva acestei stări de lucruri.

În Moldova, însă, elementele care ar fi putut cere „încetarea certurilor dintre seniorii feudali, care permanentizau războiul intern” - de care vorbeşte F. Engels, referindu-se la Europa apuseană, - erau încă prea slabe. Totuşi, marea boierime a trebuit să ţină seamă de intensificarea luptei de clasă, în timpul şi ca urmare a luptelor feudale. După o ultimă încercare de a rezolva pe calea armelor problema stăpânirii tronului Moldovei, prin lupta de la Chipereşti, din martie 1436, cele două tabere boiereşti au ajuns la concluzia că singura soluţie acceptabilă era aceea a asocierii celor doi fraţi la domnia Moldovei: Ilie rămâne domn la Suceava, exercitând o autoritate superioară asupra lui Ştefan, care este recunoscut ca al doilea domn, având curtea la Vaslui, în partea de ţară ce-i fusese dată cu un an în urmă şi unde el obţinea, astfel, drepturile ce decurgeau de fapt din situaţia ce i-o crease Ilie.

Marii feudali înţeleseseră că, prin continuarea luptelor interne începute după moartea lui Alexandru cel Bun - prin care urmăreau să-şi sporească privilegiile particulare - puneau ei înşişi în primejdie interesele lor generale, de clasă, datorită intensificării luptei maselor exploatate. De aceea, au hotărât să pună capăt, măcar pentru un timp, luptelor feudale. Aşa se explică acordul la care au ajuns cu privire la domniile asociate, care le păstra şi întărea chiar beneficiile realizate în dauna puterii domneşti - împărţită acum între cei doi fraţi - şi le asigura, în acelaşi timp, privilegiile lor de clasă. Domniile asociate au durat 9 ani (1436-1445).

În timpul domniei lui Ilie şi Ştefan, ambii fraţi aveau dreptul de a emite privilegii domneşti: Ilie dă acte singur pentru partea de nord a ţării; la rândul Iui, pentru sudul Moldovei, Ştefan rezolvă singur, cu sfatul său, pricinile obişnuite aduse în faţa scaunului domnesc. Cele mai multe documente - fie că sunt emise la Suceava sau la Vaslui - sunt date în numele celor doi domni, în ele menţionându-se „credinţa” boierilor din sfatul fiecăruia. În acelea emise la Suceava, Ilie apare cu titlul de voievod şi domn al Moldovei iar Ştefan doar cu acela de voievod, pe când în cele scrise la Vaslui cei doi apar ca voievozi şi „domnii ţării Moldovei”. Faptul că Ştefan apare şi ca primul membru al sfatului domnesc al lui Ilie - domnul superior al ţării - asigura o oarecare unitate politică a Moldovei, care, de fapt, era împărţită între cei doi domni.

Împărţirea ţării între cei doi fraţi a fost înregistrată şi de Grigore Ureche, care afirmă că aceştia „s-au împărţit cu ţara”. La această împărţire administrativă şi politică a Moldovei se adaugă şi aceea religioasă, vechea episcopie a Romanului devenind a doua mitropolie a ţării, numită mai târziu „mitropolia de jos”, adică a „ţării de jos”. În politica externă a Moldovei, fiecare dintre cei doi domni reprezenta partea sa de ţară. Aşa se explică faptul că Ilie şi Ştefan depun separat omagiu regelui Poloniei sau întăresc - fiecare pentru „ţara” sa - privilegiile negustorilor braşoveni. Şi în relaţiile externe se manifesta, astfel, împărţirea de fapt a Moldovei între cei doi fraţi.

Încercarea celor doi domni de a face fiecare din stăpânirea sa o ţară separată - încercare încurajată, se înţelege, de marea boierime - a slăbit Moldova. Profitând de această situaţie, în anii 1439 şi 1440, hoardele tătare au prădat nestingherite ţara, prima oară din sud până la Botoşani, iar a doua oară arzând Vasluiul şi Bârladul. Aceste prădăciuni tătăreşti scot în evidenţă incapacitatea militară a celor două părţi ale Moldovei ce se guvernau aproape separat. Era vădit că lipsa posibilităţilor de rezistenţă se datora, în bună parte, sistemului politic ce consacrase victoria marii boierimi moldovene, în dauna puterii domneşti.

În ciuda faptului că acest sistem îşi dovedea şi netemeinicia şi urmările sale nefaste, clasa stăpânitoare din Moldova era hotărâtă să-l menţină. Cum această stare de lucruri a dus la o gravă scădere a puterii Moldovei şi a prestigiului său internaţional, s-a creat astfel prilejul intervenţiei regelui Poloniei în treburile ţării, prin susţinerea unor pretendenţi la tron; pe de altă parte, aceeaşi scădere a puterii de apărare a Moldovei a dus la necesitatea intervenţiei lui Iancu de Hunedoara în aceste lupte dintre pretendenţi, în vederea asigurării apărării de pericolul turcesc.

Din momentul în care în războaiele feudale din Moldova au intervenit puterile vecine, solicitate de taberele aflate în luptă, pretendenţii la tron şi grupările boiereşti ce îi susţineau - care până atunci purtaseră lupta numai cu mijloace proprii - au devenit, într-o măsură mai mare sau mai mică, instrumente ale politicii feudalilor maghiari sau poloni. Cetele particulare boiereşti au continuat, însă, să joace un rol de seamă în desfăşurarea evenimentelor. Pentru istoria Moldovei de după 1442, un rol deosebit de important l-a avut politica lui Iancu de Hunedoara, care, fiind conştient de faptul că ungurii şi românii împreună puteau să oprească pericolul turcesc la Dunăre, a încercat să asocieze pe domnii Moldovei şi Ţării Româneşti la lupta glorioasă ce conducea împotriva cotropitorilor turci. Ca şi în Ţara Românească, şi în Moldova, marele comandant de oşti a căutat să se folosească de unii dintre domnii care se declarau de acord cu orientarea sa politică.

La sfârşitul anului 1442 sau începutul lui 1443, Ilie a fost înlăturat din domnie, apoi orbit de fratele său Ştefan. În actele de după această dată, domnia Moldovei apare din nou împărţită între Ştefan - care domneşte la Suceava, cu autoritate asupra întregii ţări - şi alt frate al său, Petru. Acesta are însă o altă situaţie decât aceea pe care o avusese Ştefan faţă de Ilie: şi el avea, ca şi fratele său, un sfat propriu, dar purta titlul de „voievod moştenitor al ţării Moldovei”, nu de domn. Probabil că înlăturarea lui Ilie se va fi făcut pe baza unei înţelegeri între Ştefan şi Petru, cel din urmă primind drept compensaţie asocierea la domnie. Această asociere s-a transformat însă, curând, într-o lupta surdă, apoi făţişă, între cei doi domni, Ştefan şi grupul de boieri ce-l susţineau fiind ostili colaborării cu Iancu de Hunedoara, pentru care se pronunţase Petru al II-lea. După 5 aprilie 1445, pentru a pune capăt influenţei crescânde a lui Iancu, boierimea moldoveana îl înlătură pe Petru al II-lea, care era sprijinit probabil de oştile transilvănene.

Între 1445 şi 1457 se succed, confuz şi rapid, numeroase schimbări de domnie, cu o durată medie mai mică de un an. Ştefan rămâne singur domn al ţării până în iulie 1447, când, la rândul său, este ucis de Roman al II-lea, fiul lui Ilie, după părerea cronicarului Grigore Ureche, chiar cu ajutorul propriilor săi boieri. Curând, însă, intervine Petru al II-lea, care, cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, ajunge domn la Suceava, în august 1447, când are însă în sfat şi pe nepotul său Roman. Au urmat o serie de lupte, în care Roman este sprijinit de regele Poloniei şi de Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, precum şi de un grup de boieri, iar Petru al II-lea de un alt grup de boieri şi de cumnatul său, Iancu de Hunedoara, căruia îi cedează stăpânirea cetăţii Chilia.

În acest fel, Iancu de Hunedoara capătă posibilitatea de a-şi instala garnizoanele la gurile Dunării, căutând să asigure apărarea ei împotriva turcilor, de la Belgrad până la vărsare. Amintirea influenţei exercitate de acest mare comandant de oşti în Moldova s-a păstrat atât într-o scrisoare a fiului său, regele Matei Corvin - care afirma că tatăl său „făcuse” domni în Moldova - cât şi în cronicile interne, unde este menţionat ca stăpân al ţării, vreme de două luni, un reprezentant al său, Csupor, trimis probabil în ajutorul lui Petru al II-lea, şi care a fost păstrat de tradiţie sub numele de „Ciubăr vodă”.

Iancu avea de luptat aci cu politica Iagellonilor, care susţineau împotriva lui Petru pe Roman şi - după otrăvirea acestuia de către boieri - pe fratele său, Alexăndrel. În 1448, numai energica intervenţie a lui Iancu de Hunedoara a amânat expediţia polonă în Moldova. Înfrângerea de la Kossovopolie, din toamna aceluiaşi an, a făcut, însă, ca, odată cu influenţa lui Iancu, să înceteze şi domnia protejatului său din Moldova. La începutul anului 1449, domnea aici Alexăndrel, susţinut de feudalii poloni şi pus sub tutela boierului Mihu. Curând insă, în octombrie 1449, oastea tânărului domn a fost învinsă, în lupta de la Tămăşeni, lângă Roman, iar el izgonit din ţară de către Bogdan al II-lea, un alt fiu al lui Alexandru cel Bun, susţinut de un grup de boieri, ostili politicii promovate de boierii lui Alexăndrel, precum şi de Iancu de Hunedoara.

Ca şi Petru al II-lea, noul domn întreţine relaţii strânse cu Iancu de Hunedoara, singurul ce-l putea sprijini în lupta contra feudalilor poloni. Cele două tratate încheiate cu acesta, în februarie şi iulie 1450, arată nu numai dorinţa lui Bogdan de a urma politica lui Iancu, dar formulează, totodată, şi alianţa cea mai strânsă dintre cele două ţări, care urmau să fie „ca una singură”. Mai mult încă, Bogdan a înţeles să întrebuinţeze chiar mijloacele militare utilizate de Iancu, mobilizând, ca şi acesta, forţele ţărăneşti.

Cu ajutorul acestor forţe - faţă de care reprezentanţii feudalilor, ca, de pildă, cronicarul polon Dlugosz, au cuvinte pline de ură, numindu-i „hoţi” - în septembrie 1450, în pădurea de la Crasna, lângă Vaslui, Bogdan obţine o frumoasă biruinţă asupra oştilor feudalilor poloni, ce intraseră în Moldova ca să-l reinstaleze în scaun pe Alexăndrel. Merită a fi reţinut faptul că, în dieta polonă, se cerea, în această vreme, chiar anexarea Moldovei la regatul polon. La Crasna s-a dovedit cu prisosinţă eficacitatea întrebuinţării cetelor ţărăneşti în războiul de apărare a Moldovei împotriva tendinţelor de cotropire ale regatului polon.

Folosirea acestor cete a ridicat, probabil, marea boierime împotriva lui Bogdan, care, nu mult după această biruinţă ce întărise prestigiul Moldovei, a fost ucis, în octombrie 1451, la Răuseni, de Petru Aron. Domniile alternative ale lui Alexăndrel - adus din nou de feudalii poloni - şi Petru Aron au restituit marii boierimi moldovene întreaga putere de care se bucurase înainte de Bogdan al II-lea. Boierii ce susţineau domnia lui Alexăndrel au încercat să ducă o politică de echilibru între Iancu de Hunedoara - căruia îi promit să nu facă nimic „fără porunca domniei sale” - şi regele Poloniei, vărul lui Alexăndrel, căruia î se făgăduieşte credinţă.

Anii 1452-1455 constituie o nouă perioadă de lupte interne între grupările boiereşti ce susţineau pe Alexăndrel sau pe Petru Aron. În primăvara anului 1455, Petru Aron reuşeşte să rezolve în favoarea sa conflictul, învingând, la Mohile, pe partizanii lui Alexăndrel, care moare curând după aceea. Înscăunarea lui Petru Aron înseamnă schimbarea politicii de alianţă cu Iancu de Hunedoara, noul domn fiind sprijinit de un grup de boieri ostili orientării politice promovate de acesta. Aşa se explică faptul că Petru Aron se pregătea să ocupe Chilia, apărată încă de garnizoanele lui Iancu. Pe de altă parte, nici relaţiile sale cu Polonia nu erau atât de bune ca cele ale predecesorului său. Noul domn se găsea, astfel, fără sprijin, tocmai în momentele cele mai grele prin care trecea ţara de la începutul luptelor feudale.

În anii 1454-1455, Moldova are de făcut faţă unor serioase agresiuni turceşti, care o găseau lipsită de posibilitatea de a se apăra. Rezistenţa neorganizată a maselor populare care se opun turcilor nu a putut împiedica devastarea ţării. În loc de a organiza împreună cu Iancu de Hunedoara lupta împotriva acestor agresiuni, în toamna anului 1455, Petru Aron trimite o solie la Poartă, în fruntea căreia se găsea Mihu logofătul, unul din marii proprietari de sate acumulate în perioada luptelor feudale, al căror principal beneficiar a fost. Rostul soliei era acela de a cere turcilor pace, cu promisiunea de a li se plăti tribut.

În octombrie 1455, sultanul scria lui Petru Aron că a primit solia trimisă şi că îi fixează un termen de trei luni, pentru ca, în schimbul păcii, să-i trimită drept haraci 2.000 de galbeni anual. În faţa acestei situaţii, în primăvara anului 1456, marii feudali moldoveni se strâng la Vaslui, unde, constatând „cotropirea şi pieirea ţării... mai ales de la turci, care au prădat şi pradă de atâtea ori” şi văzând că „a ne apăra nu este cu putinţă, pentru că nu avem sprijin şi nici ajutor în nici o parte”, hotărăsc „să ne plecăm capul în faţa acelei paginarăţi, să găsim şi să dăm ce vom putea să-i îmblânzim”.

Capitularea boierilor moldoveni la Vaslui este expresia lamentabilei carenţe ce se manifesta în funcţionarea statului de fărâmiţare feudală şi a organizării sale militare. Marea boierime recunoştea ea însăşi că este incapabilă să se apere cu mijloacele de care dispunea. Această apărare ar fi putut fi, însă, organizată - cum a şi fost mai târziu, şi cu atât succes, de Ştefan cel Mare - prin chemarea sub arme a maselor de ţărani. Marea boierime a preferat, însă, ca ţara să plătească tribut turcilor, decât să apeleze la oastea de ţărani, care-i făcuse faima lui Iancu de Hunedoara.

Lipsa sprijinului extern invocat la Vaslui nu se putea referi decât la poloni, deoarece marea boierime şi domnul refuzaseră ajutorul lui Iancu de Hunedoara, care, tocmai în această vreme, căuta să oprească înaintarea otomană la Dunăre. Marea majoritate a populaţiei moldovene - care trebuia să plătească acest tribut - era ostilă acceptării tributului. De aceea, marea boierime a trebuit să promită că această capitulare este vremelnică. Acceptând capitularea de la Vaslui, în interesul privilegiilor sale de clasă, marea boierime dovedea încă odată că pune aceste privilegii mai presus decât independenţa ţării.

Check Also

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Manifestările plastice ale artei populare în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Condiţiile istorice de dezvoltare a artei populare româneşti Arta populară românească s-a elaborat în procesul …

Presa în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Drumul ascendent al tinerei burghezii naţionale trebuia susţinut şi printr-o serie de organe de publicitate, …