Creştinismul şi germanismul în Anglia

Începând din secolul al VIII-lea, întreaga Anglie face parte din biserica romană. Regii se reazemă pe biserică, în primul rând pentru că sunt credincioşi, dar şi pentru că înţeleg că această biserică, moştenitoare a tradiţiilor imperiale, le aducea o ierarhie, o organizare şi o experienţă care le lipseau. Vreme îndelungată episcopii şi arhiepiscopii vor fi miniştrii fireşti ai regelui.

Biserica, dinspre partea sa, susţine monarhiile, ea având nevoie de o putere temporală care să impună respectarea legilor sale. Pentru papalitate este o dovadă de mare tărie că a putut întemeia în Anglia şi Germania biserici noi şi supuse. Bisericile din Orient îşi dispută supremaţia cu biserica Romei; biserica Franţei e uneori prea independentă; dar episcopii englezi solicită ei înşişi intervenţia constantă a papei. Astfel că acesta trimite în Anglia adevăraţi proconsuli ai credinţei, care sunt pentru Roma ecleziastică ceea ce fuseseră pentru Roma imperială marii organizatori ai provinciilor.

Nimic nu dă o idee mai măreaţă despre universalitatea bisericii decât atunci când vezi un grec din Asia Mică, episcopul Theodor din Tars, şi un african, abatele Adrian, introducând în Anglia o întreagă bibliotecă latină şi greacă şi înfiinţând în Northumbria mănăstiri, care vor rivaliza prin ştiinţa lor cu acelea din Irlanda. Printr-un ciudat paradox, cultura mediteraneană va fi păstrată pentru gali de către călugării anglo-saxoni.

În clipa când sarazinii ajungeau în centrul Franţei şi când părea că epoca clasică lua sfârşit în Europa, într-un regat aproape barbar, un călugăr, Beda Venerabilul, scria în limba latină fermecătoarea sa Istorie ecleziastică a naţiunii engleze. Or, Beda a fost învăţătorul lui Egbert, care la rândul său a fost, la York, învăţătorul lui Alcuin, şi se ştie că Alcuin a fost acela care, chemat fiind de Carol cel Mare, a pus stavilă decadenţei intelectuale în Franţa.

Anglia îşi are deci locul ei în istoria culturii latine şi creştine. Dar firea anglo-saxonilor, tradiţiile anterioare şi gusturile lor au făcut ca la ei această cultură să capete trăsături particulare. Secolele al VII-lea şi al VIII-lea sunt o epocă a sfinţilor şi a eroilor în Anglia. Sufletele acestea violente şi viguroase se dovedesc capabile în acelaşi timp şi de mari sacrificii şi de mari crime. Mai târziu, amestecul moralei războinicului nordic cu morala creştină va da naştere eroilor din romanele cavalereşti. Dar în vremurile primitive şi sumbre, echilibrul între cele două forţe era greu de menţinut.

Regii saxoni se călugăresc şi pleacă în pelerinaj spre Roma - Sebbi de Essex intră la mănăstire în 694; Aethelred, regele Merciei, în 704. Urmaşul acestuia, Conrad de Mercia, îşi sfârşeşte viaţa la Roma, ca şi Offa de Essex. Ba prinţii sunt asasinaţi, regatele devastate, oraşele jefuite, locuitorii masacraţi. Biserica trebuie să lupte împotriva gustului pentru poemele epice şi războinice pe care gleemen-ii acompaniindu-se la harpă, le cântă, la terminarea festinelor în casele nobililor şi pe care menestrelii ambulanţi le recită pe uliţele satelor. Chiar şi preoţii saxoni se complac în a asculta aceste poeme păgâne.

În 797, Alcuin trebuie să-i scrie episcopului de Lindisfarne: „Când preoţii cinează laolaltă, să se citească cuvântul Domnului. În asemenea împrejurări e mai potrivit să se asculte un predicator, şi nu un harpist, cuvântările sfinţilor părinţi, şi nu poemele păgânilor. Ce are Ingeld comun cu Hristos? Casa e mică, nu pot încăpea amândoi”. Dar dragostea pentru poezia nordică era atunci atât de puternică încât un episcop saxon se deghiza şi se ducea, după liturghie, să cânte la un pod aventurile unui rege oarecare al mării.

Deşi poezia anglo-saxonă era bogată, singura operă completă care s-a păstrat este Beowulf, epopee cu substanţă nordică, dar care a fost rescrisă de un călugăr englez, între secolele al VIII-lea şi al X-lea, ţinând seama de prejudecăţile creştine. Se spune că este o Iliadă, al cărei Ahile ar fi Hercule. Tema este aceea din Siegfried: nimicirea unui monstru de către un erou. Beowulf, prinţ suedez, străbate mările şi vizitează castelul regelui danezilor. Acolo află că un monstru, Grendel, bântuie în fiecare noapte castelul şi-i devorează pe toţi seniorii pe care-i găseşte. Beowulf îl ucide pe Grendel; mama acestuia încearcă să se răzbune; eroul o urmăreşte în ţinuturile înfricoşătoare unde locuieşte şi scapă lumea de această seminţie.

Înapoiat în Suedia, devine el însuşi rege şi moare, în cele din urmă, rănit de dintele înveninat al ultimului dragon pe care a vrut să-l doboare. Se stinge în chip nobil: „Am ţinut poporul în paza mea timp de 50 de ierni. Nici unul dintre regii vecini n-a îndrăznit să dea ochii cu mine. Mi-am păstrat cum se cuvine pământul. Nu am umblat cu şiretlicuri de trădător. Nu am jurat niciodată strâmb în multele jurăminte pe care le-am depus... Mă bucur că am putut dobândi înainte de a muri un asemenea tezaur pentru poporul meu. Acum nu e nevoie să rămân mai mult pe aici”.

Când citeşti Beowulf sau fragmente din alte poeme anglo-saxone, eşti izbit mai întâi de tristeţea tonului. Peisajele sunt dezolante: stânci şi mlaştini. Monştri locuiesc „În curentele reci şi în înfricoşătoare ape”. „O imaginaţie sumbră a conlucrat cu tristeţea unei naturi septentrionale pentru a zugrăvi aceste puternice tablouri”. Este opera unui popor care a trăit într-un climat vitreg. De câte ori poetul vorbeşte de mare, e admirabil. Există, în Beowulf, descrierea plecării unor războinici într-o expediţie pe mare, a corăbiilor cu gâtul înspumat asemănătoare unor păsări şi, în momentul sosirii, a falezelor strălucitoare şi a giganticelor promontorii, demnă de cei mai mari poeţi epici. Dar niciodată poetul anglo-saxon nu atinge seninătatea lui Homer.

În Iliada numeroase ruguri ale morţilor ard pe câmpie; în Beowulf corbii şi vulturii se abat asupra stârvurilor. În sufletele acelea lipsite de soare, se ghiceşte că, alături de sentimentele lor nobile, se află oarecare îngăduinţă pentru atrocităţi. Totuşi societatea descrisă e mult mai rafinată decât aceea din Germania lui Tacit. Nimic comun cu „democraţia” anglo-saxonă imaginată de câţiva istorici englezi în secolul al XIX-lea. În lumea lui Beowulf, regele şi războinicii săi sunt pe primul plan. Tronuri, ţesături, ornamente de aur îmbogăţesc hall-urile prinţilor.

Regele este atotputernic cu condiţia să-şi păstreze sprijinul oamenilor săi. Faţă de aceştia e generos, îi copleşeşte cu pământuri şi daruri. În poeme, fiecare bărbat are un senior căruia îi datorează credinţă şi care, în schimb, trebuie să se ducă în căutare de pământuri străine. Trădătorul şi mişelul merită cel mai mare dispreţ. Femeile şefilor sunt respectate, ele iau parte la toate banchetele. Dar dragostea e gravă, lipsită de veselie; „nici un cântec de dragoste în această veche poezie; într-însa dragostea nu-i distracţie, şi nici voluptate, ci un angajament şi o devoţiune”.

Pe bună dreptate poemele anglo-saxone au fost puse alături de poemele homerice. Şi unele şi altele prezintă aceleaşi trăsături, care s-ar putea numi ale vârstei eroice. În societăţile foarte primitive, legăturile de familie sau de trib au fost cele mai trainice. Familia fiecărui om trebuia să-l răzbune şi ea era răspunzătoare pentru greşelile lui. În societăţile eroice, legătura de familie tinde să slăbească. Individul se emancipează de trib. Eliberat de teroarea naturii care-i apasă pe primitivi, el lasă frâu liber voinţei sale de putere.

Pasiunile individuale au precădere faţă de inteligenţa politică. E vremea duelurilor, a războaielor întreprinse pentru onoare. Totuşi, pentru că e absolut necesar ca orice societate să se impună indivizilor, se formează o legătură nouă, bazată pe loialitate şi prietenie. Eroul nu cunoaşte nici un fel de moderaţie, dar e curajos şi e credincios. Asta înseamnă că are un caracter destul de frumos, în care moralistul creştin va găsi elementele unei adevărate nobleţe. Generozitatea eroului se va exercita curând în favoarea bisericii. Un rege pios dăruieşte pământuri episcopilor, mănăstirilor. Mai e nevoie, evident, ca violenţa să fie disciplinată sau să fie folosită pentru cauze juste.

Umilinţa şi sfiiciunea creştină, unindu-se cu pasiunile eroice, aveau să dea naştere, între secolul al X-lea şi al XIII-lea, unui tip pe care nu l-a cunoscut antichitatea, care păcătuieşte încă uneori prin cruzime, dar care s-ar dori pur: cavalerul. Beowulf, care se luptă împotriva monştrilor ieşiţi din infern, este aproape un cavaler creştin. El are acelaşi sfârşit ca Lancelot. Vom vedea, când vom studia admirabilul personaj al regelui Alfred, rezultatele optime pe care le-a putut da îmbinarea civilizaţiei romane cu onoarea barbarilor şi morala creştină.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Creştinismul bulgăresc la români

Istoria bisericii bulgăreşti Românii avură deci înainte de a cădea sub bulgari o formă religioasă …