Creşterea forţelor antifeudale în Transilvania. Mişcarea naţională şi democratică română (1822-1847)

În deceniile premergătoare anului 1848, s-a format în Transilvania o pătură burgheză de o oarecare importanţă. Comercianţii şi proprietarii de manufacturi joacă un rol economic tot mai mare, iar în temeiul situaţiei ce le-o crea averea, aspirau la influenţă şi pe teren politic. În privinţa aceasta, George Bariţiu scria: „... pe orăşeni însă îi mai revolta şi nesuferita trufie aristocratică, scutirea nobilimei de orice sarcini publice, lipsa totală de credit, cum şi comunicaţiunea mizerabilă”.

Părerile burghezilor din Arad şi Timişoara confirmară şi ele părerile lui Bariţiu, care constata că duşmănia faţă de clasa nobiliară privilegiată a devenit tot mai puternică şi că servilismul burgheziei s-a sfârşit. Un purtător de cuvânt al burgheziei cerea eliberarea generală a industriei prin înlăturarea barierelor şi cătuşelor de breaslă, prin limitarea sau desfiinţarea completă a îngrădirilor dreptului de proprietate, deci proprietatea particulară burgheză, eliberarea muncii servile, desfiinţarea robotei, formarea pieţei pentru forţa de muncă liberă, în sfârşit, extinderea neîntârziată a drepturilor cetăţeneşti, deci egalitate burgheză în drepturi.

În rândurile celor ce luptau pentru satisfacerea revendicărilor burgheziei se afla şi pătura din ce în ce mai numeroasă a tinerilor intelectuali. Majoritatea acestora provenea din fiii nobililor mici şi mijlocii, ai învăţătorilor, preoţilor, avocaţilor, medicilor, ai ţăranilor liberi sau iobagi, tineri în căutarea unei ocupaţii burgheze, titraţi care se dedicau carierelor funcţionăreşti. Societatea feudală care se zbătea în criză le-a refuzat însă posibilitatea de a se afirma. Tineretul intelectual român se mai izbea de rezistenţa naţionalismului maghiar. Despre această pătură scrie Bariţiu: „Până la 1848, cărturarii proletari dădeau un contingent foarte considerabil pentru o conspiraţie revoluţionară ...”.

Burghezia însă - deşi dezvoltarea ei făcuse progrese însemnate în primele decenii ale secolului XIX - nu dispunea încă de o bază economică destul de largă, pentru a antrena toate celelalte categorii sociale într-o acţiune unitară pentru răsturnarea feudalismului. Restrânsă ca număr, ea nu era nici unitară în privinţa obiectivelor pe care le urmărea. Meseriaşii concentraţi în bresle - care sunt în număr însemnat, mai ales în oraşele săseşti - apărau cu disperare orânduielile sociale vechi care le garantau privilegiile. Legăturile ce şi le-a creat burghezia săsească cu Viena o ataşau şi mai strâns de absolutismul austriac.

Tot firele unor interese comune legau de capitalul austriac şi pe marii comercianţi români şi saşi care participau la comerţul de tranzit. Ei nu vor adera la radicalismul revoluţionar şi nu se vor angaja într-o alianţă revoluţionară cu iobăgimea. Divergenţele naţionale erau şi ele o piedică în calea solidarităţii. Piaţa naţională unitară, la care aspira fiecare din burgheziile naţionale, constituia, încă din această epocă, şi în Transilvania şcoala la care burghezia învaţă naţionalismul. Ea nu putea uni burgheziile de diferite naţionalităţi, ci, dimpotrivă, le ridica pe unele contra altora.

În general, forţa conducătoare a luptei antifeudale era slab dezvoltată, nu îndeajuns de puternică, preocupată de divergenţele naţionale care o măcinau şi de forţa iobăgimii de care se temea. Multe elemente burgheze s-au declarat pentru drumul „legal”, de teama revoluţiei. Unii reprezentanţi ai burgheziei române - ieşiţi mai ales din rândurile ţărănimii - şi-au dat seama că iobăgimea din Transilvania, compusă în majoritatea ei absolută din români, era asuprită de aceeaşi aristocraţie maghiară care le tăia şi lor posibilitatea de ridicare şi afirmare.

Şi-au dat seama deci că, pentru câştigarea biruinţei, trebuiau să se sprijine pe fiii naţiunii lor care gemeau sub jugul iobăgiei. În cadrul dezvoltării ideilor naţionale în anii premergători revoluţiei din 1848, un loc important îl ocupă lupta de multe decenii pentru formularea programului naţional român. De la Inochentie Micu şi Supplex Libellus Valachorum, ideile acestei mişcări, precum şi sfera activităţii sale, au făcut însemnate progrese.

Sunt tot mai mulţi cei care luptă pentru ridicarea culturală a poporului român, pentru înmulţirea şcolilor şi pentru extinderea învăţământului în limba română. Ziarele, care militau pentru limba literară unitară, pentru dezvoltarea unei literaturi originale şi pentru educaţia politică a poporului, precum şi ştiinţa istoriei, care dezvolta conştiinţa naţională, devin din ce în ce mai importante.

Tinerii români care studiau la Blaj, Alba Iulia, Sibiu, Târgu Mureş, în şcolile din Banat, Partium sau chiar în cele din Budapesta, au devenit adepţii tot mai însufleţiţi ai ideii naţionale. Între aceştia prinde rădăcini adânci concepţia Şcolii ardelene, care devine arma de luptă a poporului asuprit, expresia conştiinţei sale naţionale. Se întăreşte şi lupta pentru recunoaşterea drepturilor naţionale îmbinată cu cea antifeudală, împletindu-se astfel combaterea privilegiilor naţionale cu a privilegiilor feudale deţinute de clasa dominantă maghiară.

Dieta din 1841-1843 s-a transformat şi ea curând într-un izvor de luptă al mişcărilor naţionale în plină desfăşurare, căci în al cincilea deceniu, nobilimea maghiară din Transilvania, asemenea celei din Ungaria, se străduia tot mai mult să impună limba maghiară ca limbă oficială. Tot astfel, prin extinderea relaţiilor capitaliste, apare mai pronunţat scopul ei de a crea o unitate economică, înglobând şi Transilvania în Ungaria.

Luând poziţie împotriva absolutismului austriac, ea vroia să mobilizeze toate forţele, deci şi naţionalităţile. În loc să caute însă calea înţelegerii, nobilimea se gândea la asimilarea naţionalităţilor. Acest scop a fost definit de Nicolae Wesselenyi în felul următor: „Nu socotesc numai just, ci consider şi foarte necesar ca în România poporul de rând să se bucure de drepturi naţionale şi reprezentare, dar numai cu condiţia de a deveni cu adevărat maghiar,... iar cei care acum nu vorbesc ungureşte şi nu sunt maghiari, pe măsură ce vor începe să se maghiarizeze, vor primi şi drepturi naţionale”.

Proiectul de lege prezentat dietei din 1842 declara limba maghiară ca limbă oficială a Transilvaniei, stabilind obligativitatea folosirii sale în redactarea legilor, în administraţia publică, în învăţământ, în matricolele bisericeşti, precum şi în corespondenţa oficială a bisericii. Numai saşii îşi păstrau vechile drepturi bisericeşti şi şcolare. Celelalte biserici, de alte limbi, erau obligate să introducă limba maghiară după un interval de 10 ani.

Împotriva acestui proiect de lege au protestat cu vigoare chiar şi saşii, cu toate că şi ei condiţionau egalitatea de drepturi pentru românii din Pământul Crăiesc de asimilarea lor. Legea n-a fost sancţionată de împărat. Discuţia însă a luat proporţii foarte întinse. Ştefan Ludwig Roth a protestat împotriva maghiarizării printr-o foaie volantă. Mişcarea naţională a saşilor devine tot mai combativă. La aceasta a contribuit şi Academia de drept inaugurată la Sibiu în 1844, precum şi avântul mişcării naţionale germane, care a favorizat ridicarea conştiinţei naţionale a saşilor.

Politica de asimilare maghiară a stârnit cu deosebire împotrivirea românilor. Consistorul din Blaj, în şedinţa din 15 februarie 1843, ruga pe episcopul Lemeni să facă demersuri la împărat împotriva legii votate în dieta de la Cluj. „Mărturisim sincer - spun ei - că nu numai după zece ani, ... dar nici după zece veacuri, ba niciodată, în vecii vecilor, noi şi naţiunea noastră nu putem fi obligaţi printr-o lege, care pentru obiceiurile şi credinţa noastră pregăteşte un pericol, iar pentru naţionalitatea română ruină şi pieire”.

Problema limbii oficiale şi a şcolilor a provocat o vie agitaţie şi printre profesorii şi elevii din Blaj. Unii profesori, în frunte cu Simion Bărnuţiu, au ajuns în conflict cu episcopul Lemeni. Bărnuţiu, care în cursurile sale propaga principiile dreptului natural sub influenţa directă a unor filozofi şi jurişti germani şi care a enunţat lozinca „fără naţionalitate nu este libertate”, a dezaprobat, cu o parte dintre colegii săi, politica timidă şi circumspectă a lui Lemeni. Conflictul s-a terminat cu îndepărtarea din Blaj a lui Bărnuţiu, împreună cu câţiva colegi ai săi şi cu 12 elevi. Ei continuă să aibă însă un rol important în mişcarea naţională.

„Gazeta de Transilvania” a luat de asemenea atitudine în chestiunea limbii naţionale. Această gazetă şi suplimentul ei, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, erau redactate de Gheorghe Bariţiu. El s-a născut în 1812 în Jucu de Jos din comitatul Cluj. Studiile şi le-a făcut la Trăscău, Cluj şi Blaj. A fost scurt timp profesor şi la Blaj. În 1836 a fost invitat ca profesor în Braşov, în citadela burgheziei române. Aici a desfăşurat o muncă uriaşă ca redactor.

Începând cu anul 1838, „Gazeta”, înfruntând foarte mari greutăţi, a luptat în coloanele ei pentru drepturile culturale şi politice ale poporului român. De asemenea a luat poziţie hotărâta şi în chestiunea limbii. Într-un studiu apărut în „Foaia”, el arată că între românii din Transilvania şi cei din Moldova şi Ţara Românească este un contact „naţional strâns”, care chezăşuieşte existenţa naţiunii române.

Conştiinţa unităţii naţionale se constată şi în scrierile lui Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu şi ale altora, apărute în coloanele „Gazetei” şi „Foii”. Bariţiu avea în acelaşi timp strânse legături personale cu intelectuali ca: Eftimie Murgu, August Treboniu-Laurian, Florian Aron, Nicolae Bălăşescu, care îşi desfăşurau activitatea în Moldova şi în Ţara Românească. În concepţia intelectualităţii române se conturează deci tot mai puternic, alături de conştiinţa naţională, ideea unităţii naţionale.

Bariţiu şi Cipariu călătoresc în Ţara Românească şi se conving că ideea unităţii naţionale a prins rădăcini adânci şi peste crestele Carpaţilor. În mişcarea dintre anii 1837 şi 1840, Ion Câmpineanu a formulat ideea unirii prin următoarele cuvinte: „Cu un teritoriu împărţit ar fi cu neputinţă pentru români să se împotrivească prin ei înşişi puternicelor imperii care îi înconjură. Stăruim asupra fuziunii întregului popor român şi a reunirii lor sub acelaşi sceptru”.

Ideea unităţii naţionale nu s-a mărginit la un grup mic de intelectuali. Masele populare româneşti din Transilvania, aşa cum se vor manifesta mai târziu şi la adunarea de la Blaj, şi-au exprimat şi ele dorinţa de a se uni cu celelalte ţări române. Dintre luptătorii români pentru revendicări naţionale de pe teritoriile aparţinând atunci Ungariei, se remarcă Eftimie Murgu.

El a ales de tânăr calea luptei împotriva orânduirii feudale, asupririi naţionale şi absolutismului imperial şi în această luptă apare ca adept al frăţiei dintre popoare. Studiile superioare şi le-a terminat la Budapesta şi a fost unul dintre studenţii români care „sbeuseră” la academiile de drept sau la Pesta, „în spiritele lor, toate ideile revoluţionare ale acelei epoci”. Încă de pe atunci scoate o carte în apărarea originii latine a poporului român, aruncându-se în luptă „pentru un popor asuprit, nedreptăţit, batjocorit, care merită să aibă o altă soartă”.

În 1834 pleacă la Iaşi, unde predă lecţii de filozofie şi drept natural la Academia Mihăileană, iar din 1836 până în 1839 ţine prelegeri la Bucureşti, unde este profesorul lui Nicolae Bălcescu. Aici ia parte activă la mişcarea revoluţionară republicană. Ca cetăţean austriac şi conspirator primejdios, este expulzat în Banat, unde autorităţile austriece îl ţin sub supraveghere poliţienească. După 1842 se stabileşte la Lugoj. Aici filozoful şi conspiratorul trece la acţiune directă. Adună plângerile populaţiei oprimate de moşieri şi de autorităţile comitatului şi caută să organizeze lupta împotriva exploatării feudale.

Drept urmare, în 1845 este arestat şi întemniţat la Pesta. În mişcarea naţională transilvană, Murgu reprezintă punctul de vedere consecvent revoluţionar-democrat. El priveşte răsturnarea feudalismului din punctul de vedere al poporului şi nu din cel al burgheziei. Aceleaşi tendinţe radicale le reprezintă şi Avram Iancu şi mulţi alţi tineri care se formează în deceniul premergător anului 1848, revoluţionari în formaţie, exponenţi ai maselor populare oprimate.

Istoriografia burgheză, naţionalistă, a căutat să justifice contradicţiile naţionale de neîmpăcat prin ivirea mişcărilor naţionale concomitent cu dezvoltarea capitalistă. În realitate însă, în această epocă plină de multe tradiţii progresiste comune pentru poporul român, maghiar şi sas, masele ţărăneşti oprimate au luptat cot la cot, fără nici o deosebire de naţionalitate. Dorinţa de colaborare se manifestă în activitatea celor mai buni reprezentanţi ai mişcărilor naţionale: burghezii democraţi, care şi-au identificat soarta cu poporul.

Eftimie Murgu, Avram Iancu sau Gheorghe Bariţiu, care au luptat împotriva feudalismului şi oprimării naţionale, n-au identificat niciodată poporul maghiar cu clasa asupritoare, exploatatoare, a moşierimii, în majoritatea ei maghiară. Această atitudine e frumos exprimată de Bariţiu, care la 1844 constată că în Transilvania, făcând abstracţie de naţionalitate, există două clase principale, nobilimea şi iobăgimea, şi precizează: „Greşeşte cineva foarte greu dacă numai pe românime o ia de reprezentantă a supuşilor asupriţi şi numai pe maghiarime cu asupreala; ci la noi trebuie să vorbim de aristocraţie în general şi de iobăgime iarăşi numai în general”.

Răspândirea spiritului revoluţionar apropie tinerimea română şi maghiară prin frecvente legături culturale. Culegerea cântecelor populare, făcute de Murgu şi Kriza, a izvorât din acelaşi fond comun, după cum la fel se citea în secret şi la Cluj şi la Blaj cartea lui Alexandru Boloni Farkas sau alte cărţi interzise, în care noul porneşte război contra vechiului.

Este caracteristic, de exemplu, cum ajunge poetul şi publicistul Mihail Szentivani de la politica de maghiarizare la propovăduirea ideii de colaborare a popoarelor conlocuitoare din Transilvania: „Timpul contopirii naţionalităţilor eterogene a apus. Să ne aruncăm privirile asupra desfăşurării evenimentelor politice: pretutindeni vom întâlni o naţionalitate care-şi înalţă fruntea şi pretinde independenţă şi unitate”, scrie el. În statul în care naţionalităţile şi-au format conştiinţa de sine, trebuie să se renunţe la iluzia asimilării lor. „În locul acesteia trebuie să se înfăptuiască alianţa frăţească între naţiunile pe care le uneşte interesul şi viitorul comun”.

Check Also

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …

Dezvoltarea capitalismului în agricultura din Transilvania în perioada 1849-1867

Revoluţia din 1848-1849, cu toate că a fost înfrântă, a adus schimbări hotărâtoare în economia …