Crearea Partidului Comunist Român

Lupta ideologică pentru crearea Partidului Comunist Român

Ideile socialiste au avut în anii următori primului război mondial o arie largă de răspândire, propagându-se în toate categoriile de oameni ai muncii, dar îndeosebi în rândurile proletariatului industrial. Purtătorii acestor idei în perioada, 1918-1921 au fost membrii Partidului Socialist, ai organizaţiilor sindicale muncitoreşti şi ai grupurilor comuniste care, deşi restrânse numericeşte, activau atât în interiorul partidului cât şi în afara lui. Activitatea organizaţiilor muncitoreşti a devenit din ce în ce mai viguroasă şi mai cuprinzătoare odată cu părăsirea teritoriului României de către armatele de ocupaţie germane.

În luna noiembrie 1918, vechiul partid social-democrat şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist din România, ceea ce, desigur, avea o profundă semnificaţie pentru viitoarea sa orientare politică. Din acest moment, numărul membrilor săi a crescut necontenit ajungând până la 100.000 în 1920, fapt care a stimulat şi creşterea deosebit de rapidă a numărului de membri ai sindicatelor. Partidul Socialist îşi răspândea în mase ideologia sa printr-o serie de mijloace propagandistice, dar mai ales, prin organul său central „Socialismul” şi prin revista „Lupta de clasă”, care a apărut în luna iulie 1920.

Ideologia Partidului Socialist nu era unitară. În cadrul acestui partid existau trei curente de idei. Curentul cel mai puternic, aflat în plină dezvoltare, era cel de stânga, adică cel care îngloba toate elementele revoluţionare, indiferent de apartenenţa lor socială. Acest curent a avut un mare număr de reprezentanţi remarcabili, dintre care amintim pe Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, I.C. Frimu, David Fabian, Pandele Becheanu, Constantin Ivănuş şi Gheorghe M. Vasilescu-Vasia. Militanţii de vază ai curentului de stânga, deşi călăuziţi de o concepţie revoluţionară, considerau în mod eronat că România se află în faţa revoluţiei proletare şi totodată propuneau soluţii ineficace pentru o serie de probleme politice şi economice care se ridicau în faţa mişcării muncitoreşti.

Alături de curentul de stânga îşi mai făcuseră loc în Partidul Socialist curentul de dreapta al reformiştilor, în frunte cu I. Sion, precum şi curentul centriştilor, reprezentaţi de Ilie Moscovici, care căuta să împace grupurile existente atunci în rândurile partidului. Cei care au dominat încă de la începutul acestei perioade în partid au fost adepţii curentului de stânga. Ideile lor au făcut în esenţă obiectul „Declaraţiei de principii” a Partidului Socialist, publicată în 9 decembrie 1918.

Prevederile acesteia au călăuzit activitatea socialiştilor până la conferinţa mişcării socialiste din luna mai 1919, care a adoptat programul partidului. Pe lângă o serie de principii şi teze revoluţionare, ca: instaurarea dictaturii proletariatului, realizarea idealului comunist, lupta pentru libertăţi democratice, solidarizarea Partidului Socialist din România cu Revoluţia Socialistă din Octombrie etc., principii şi teze introduse prin stăruinţa elementelor de stângă, programul conţinea şi idei oportuniste, admise la cererea şi sub presiunea curentelor de dreapta şi centrist.

Renunţarea la o parte din principiile cuprinse în Declaraţia Partidului Socialist din decembrie 1918 a fost condamnată cu vehemenţă de către elementele de stânga, cărora li s-au raliat numeroase cadre sindicale cu stare de spirit revoluţionară, precum şi muncitorii din afara Partidului Socialist. Această atitudine era expresia maturizării ideologice a mişcării muncitoreşti şi, în primul rând, a majorităţii membrilor Partidului Socialist, care tindeau tot mai hotărât să se delimiteze de curentul oportunismului, pentru a trece cât mai curând la întemeierea partidului revoluţionar al proletariatului.

Lupta pentru clarificarea ideologică s-a desfăşurat impetuos încă clin anul 1919, când numeroase secţii ale Partidului Socialist şi în primul rând acelea din Bucureşti, Galaţi, Brăila, Bârlad etc. apelau tot mai stăruitor la membrii lor pentru a susţine principiile comunismului, a propaga ideea creării partidului comunist şi aderarea lui la Internaţionala a III-a. În cursul anului următor, majoritatea secţiunilor Partidului Socialist au adoptat moţiuni în care se formulau din ce în ce mai hotărât şi mai categoric aceste deziderate politice de prim ordin ale muncitorimii.

Atât de puternică devenise presiunea curentului de stânga încât Consiliul general a hotărât ca în aprilie 1920 să se convoace Congresul general pentru a transforma Partidul Socialist în partid comunist şi a decide afilierea lui la Internaţionala Comunistă. Adepţii curentului de dreapta însă au zădărnicit realizarea acestei hotărâri. Încercările Comitetului Executiv de a organiza ţinerea Congresului în luna august şi apoi în luna septembrie 1920 au eşuat de asemenea din cauza aceleiaşi opoziţii înverşunate a elementelor de dreapta.

Pe linia pregătirilor în vederea creării partidului comunist se înscrie şi contactul direct pe care o delegaţie de socialişti români, alcătuită din Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, D. Fabian, E. Rozvan, C. Popovici şi I. Fiueraş, l-a avut în toamna anului 1920, la Moscova, cu reprezentanţii Internaţionalei a III-a. Delegaţia Partidului Socialist din România a purtat la Moscova şi Harkov discuţii asupra succeselor proletariatului rus, asupra activităţii socialiştilor români şi asupra condiţiilor afilierii Partidului Socialist la Internaţionala a III-a.

În cursul discuţiilor, delegaţia socialiştilor români s-a declarat de acord cu principiile de bază ale Internaţionalei Comuniste, dar în acelaşi timp a respins aprecierile greşite pe care le-au făcut reprezentanţii Internaţionalei a III-a asupra unor aspecte ale situaţiei din România, a considerat injustă părerea acestor reprezentanţi care susţineau că adeziunea socialiştilor români la lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale ar fi fost o manifestare naţionalistă, şi a protestat împotriva măsurilor prin care Internaţionala Comunistă a stabilit componenţa conducerii Partidului Comunist Român.

În perioada ulterioară înapoierii delegaţiei de la Moscova, adâncirea procesului de clarificare ideologică a luat forme tot mai vizibile, cu prilejul sesiunii Consiliului general al partidului şi sindicatelor din 30 ianuarie-3 februarie 1921. După o aprinsă dispută cu caracter ideologic s-a produs şi o strictă delimitare organizatorică a curentelor în cadrul Partidului Socialist.

În cursul lucrărilor acestei sesiuni, curentul de stânga reprezentat de P. Becheanu, Gheorghe Cristescu, Ioan Elena, David Fabian etc. s-a pronunţat hotărât pentru crearea partidului comunist şi afilierea lui la Internaţionala a III-a. Curentul centrist, reprezentat de Theodor Iordăchescu, Dumitru Pop, Damian Bălănescu etc., a aderat formal la poziţia stângii, dar în realitate a rămas pe poziţii reformiste, iar gruparea de dreapta, în frunte cu I. Flueraş, I. Jumanca şi alţii, s-a împotrivit creării partidului comunist. Elementele de dreapta, aflându-se în minoritate, au părăsit partidul, iar centriştii, deşi au rămas în partid, n-au intrat în componenţa Comitetului Executiv. În acelaşi timp, elementele de stânga, impunându-şi punctul de vedere, au hotărât definitiv să se convoace Congresul general al Partidului Socialist.

Congresul de constituire a Partidului Comunist Român

Succesul aripii de stânga a fost întâmpinat cu mare satisfacţie de către membrii partidului, care prin secţiunile lor au, trecut la pregătirea nemijlocită a Congresului. Potrivit hotărârii luate de Consiliul general, în sesiunea sa din ianuarie-februarie 1921, Congresul Partidului Socialist şi-a început lucrările în ziua de 8 mai 1921, la Bucureşti. La Congres au fost reprezentate 29 de secţiuni ale partidului, ai căror delegaţi au avut 540 de mandate, dintre care 380 erau pentru afilierea partidului fără condiţii la Internaţionala Comunistă, 78 pentru afilierea cu rezerve, iar 82 aveau latitudinea să-şi precizeze poziţia în cursul dezbaterilor. Pe ordinea de zi a Congresului au figurat probleme de o importanţă covârşitoare pentru mişcarea socialistă şi muncitorească din România.

Raportul principal ţinut la Congres de către secretarul Partidului Socialist, Gheorghe Cristescu, a făcut o privire critică asupra activităţii partidului, fără însă a releva complet toate momentele şi aspectele acestei activităţi. Cu o deosebită atenţie s-a discutat la Congres programul viitorului partid şi problema afilierii sale la Internaţionala a III-a. Raportul asupra programului partidului sublinia necesitatea adoptării principiilor şi tacticii Internaţionalei Comuniste şi propunea ca partidul să ia denumirea de „Partidul Socialist Comunist din România” şi să se afilieze fără condiţii la Internaţionala a III-a. El preciza că scopul activităţii noului partid este să lupte pentru înfăptuirea comunismului pe calea instaurării dictaturii proletariatului.

În şedinţa din 11 mai 1921, Congresul a votat crearea Partidului Comunist Român. Din totalul mandatelor, 428 au fost pentru afilierea fără condiţii a partidului la Internaţionala Comunistă, iar 111 s-au pronunţat pentru afiliere cu rezerve. Prin atitudinea lor, posesorii mandatelor cu rezervă înţelegeau să aprobe afilierea partidului la Internaţionala a III-a, fără a accepta integral condiţiile puse, mai precis fără a fi de acord cu subordonarea totală a partidului faţă de organele conducătoare ale Cominternului. Astfel se poate spune că în unanimitate Congresul din mai 1921 a hotărât transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român.

Congresul a mai dezbătut statutul partidului care avea la bază principiile leniniste cu privire la organizarea şi ideologia detaşamentului revoluţionar al proletariatului. După dezbaterea statutului, delegaţii la Congres au supus unei analize amănunţite problema agrară, analiză în cursul căreia pe lângă o serie de teze şi idei juste s-au emis şi păreri eronate, cum a fost aceea privind necesitatea naţionalizării întregului pământ, părere care izvora dintr-o insuficientă înţelegere a realităţilor agrare din România.

Congresul n-a reuşit să dezbată până la capăt problema agrară nici să ia în discuţie problemele privind tineretul, naţionalităţile şi cooperativele, după cum n-a reuşit nici să adopte rezoluţii definitive referitoare la programul şi statutul partidului, deoarece, în seara zilei de 12 mai, forţele represive ale statului burghezo-moşieresc au dizolvat Congresul, arestând delegaţii care votaseră fără rezerve afilierea partidului la Internaţionala Comunistă. Acestora li s-a înscenat ulterior un proces, cunoscut sub numele de procesul din Dealul Spirii. Crearea Partidului Comunist a constituit un eveniment epocal în istoria mişcării muncitoreşti din România. Ea a chezăşuit ridicarea pe o treaptă superioară a luptei revoluţionare a proletariatului român împotriva burgheziei şi moşierimii.