Corespondenţa lui Mateiu I. Caragiale

Până în prezent nu s-au aflat sau nu s-au dat publicităţii nici un fel de corespondenţe primite de scriitor, încât este de presupus fie că scriitorul nu păstra scrisorile primire, fie că ele s-au risipit fără urmă, ca unele ce nu au făcut parte din donaţia văduvei, către colecţionarul Saint-Georges. Nici corespondenţa păstrată de la scriitor nu este prea numeroasa şi ar fi surprinzător ca vreun fond însemnat de scrisori mateine să iasă la iveală după o tăcere de o jumătate de veac.

Scrisorile din ediţia de faţă au fost date publicităţii mai întâi în periodice, de către Şerban Cioculescu, subsemnatul, Alexandru Oprea, Alexandru George, Aurelia Creţia. Este vorba de două corespondenţe de oarecare întindere - cea către N.A. Boicescu şi cea către Marica Sion, soţia scriitorului - şi de o serie de alte câteva scrisori adresate unor cunoscuţi, dintre cei mai apropiaţi, ca şi unor scriitori. Pentru întâia oară, corespondenţa lui Mateiu I. Caragiale a fost adunată într-o culegere, publicată sub egida Muzeului Literaturii Române, din Bucureşti, şi anume volumul omagial intitulat Mateiu Ion Caragiale - Un personaj. Dosar al existenţei (1979). Cele mai multe din documentele cuprinse în acest volum biografic apăruseră anterior în „Manuscriptum”, revista muzeului.

Corespondenţa către N.A. Boicescu, publicată de noi în mai multe numere din „Luceafărul” (1971) şi „Manuscriptum” (1974), a fost achiziţionată de profesorul Şerban Cioculescu de la adresant, în anul 1954. Acesta i-a furnizat, într-o serie de convorbiri, istoricului literar, o seamă de informaţii privitoare la persoane mai puţin cunoscute. Astăzi, 25 din cele 28 de scrisori sunt în fondurile Muzeului Literaturii Române, iar 3 mai departe în colecţiile criticului. Şerban Cioculescu a dat publicităţii doar 3 din scrisori, având îndoieli asupra oportunităţii publicării lor, dar ne-a autorizat pe noi să le tipărim, după ce i-am învederat că ele trebuie făcute publice, pentru caracterul lor excepţional, atât informativ, cât şi literar.

Într-adevăr, această corespondenţă luminează perioada adolescenţei şi a primei tinereţi a scriitorului, oferind şi o serie de ancorări în opera lui viitoare. Ea ne lămureşte că dintru început Mateiu se destina carierei scriitoriceşti şi ne dă cam toate datele formaţiei sale până la sfârşitul anului 1908. Mai ales această corespondenţă - o vedere panoramică a societăţii bucureştene şi în parte berlineze - ne indică modul cum recepta direct şi cum reacţiona viitorul artist la spectacolul lumii. Ea ne informează asupra relaţiilor sale sociale, asupra prieteniilor, gusturilor lui (ca şi asupra repulsiilor, aceleaşi de la maturitate!), pune în lumină elanurile tânărului, greutăţile şi viaţa sa de zi cu zi. Aceste secvenţe din existenţa sa ne pun în legătură imediată cu persoana povestitorului din Remember, dar şi din Craii de Curtea-Veche şi, în orice caz, ne introduc într-o atmosferă asemănătoare.

Mateiu I. Caragiale

Neavând, probabil, cunoştinţă că N.A Boicescu îi păstrează scrisorile, Mateiu nu şi-a pus, credem, problema publicării lor, care l-ar fi scandalizat. Datorăm lectura de astăzi a acestei corespondenţe excelentei idei de a nu o fi distrus, a adresantului lor. Urmaş al unei familii înstărire, fiul unui medic cu faimă ştiinţifică - Alexandru Boicescu, profesor universitar în anii pionieratului învăţământului medical în ţara noastră (o stradă din capitală îi poartă numele) -, Nicolae Boicescu a fost primul prieten de taină al lui Mateiu, emulul său, heraldist pasionat, iar plecarea sa la Paris, pentru studii, a separat un duo pe cate-l uneau aceleaşi concepţii de viaţă, încă de pe atunci, din primul deceniu al veacului, himerice şi vetuste. Printre altele, N.A. Boicescu îi chezăşuise lui Mateiu un împrumut de 1.000 de lei, o sumă destul de mare în epocă. De-a lungul întregii corespondenţe, el îi revendică, fără asprime, spre a-i recupera cu mult mai târziu, când scriitorul îşi făcuse o situaţie materială stabilă.

Corespondenţa se întinde pe o perioadă de timp, cum am spus, restrânsă, căci afară de scrisoarea din 10 iulie 1901, când Mateiu avea 16 ani, şi a celei din 4 decembrie 1904 - prima expediată de la Sinaia, a doua de la Berlin -, celelalte scrisori se eşalonează pe cuprinsul a trei ani, respectiv 1906-1908, după cate schimbul de scrisori încetează busc, scrisoarea din 30 august 1931 fiind numai dovada că relaţiile dintre corespondenţi nu se răciseră cu totul, în timp. Dar între 28/10 iulie 1906 şi 16 noiembrie 1908 scrisorile se succed cu regularitate, dacă ţinem seama că N.A. Boicescu se afla la Paris şi că ritmul poştei nu îngăduia mai mult decât expedierea unei scrisori şi primirea unui răspuns lunar.

Dacă încercăm să sistematizăm materialul ce se degajează din corespondenţa aceasta, o seamă de factori se impun, revenind cu insistenţă, alţii constituie stimulii de surpriză, adăugitori, cu această caracteristica principală că nimic nu iese din cadrul precizat, spre a fi putut eventual lipsi, cum se întâmplă adesea, în corespondenţa ocazională, încât, deşi a avut un scop anumit, - schimbul de informaţii, de impresii, un anumit tutelaj spiritual al lui Mateiu asupra lui N.A. Boicescu -, ea se constituie literar în genul a ceea ce am numi astăzi, un serial. Personajele, destul de numeroase, riguros creionate, aparţin mai cu seamă înaltei societăţi, aceiaşi căreia în Efemeride îi va înregistra sfârşitul, în ziua izbucnirii primului război mondial. Tabloul este subiectiv, văzut din afară, trasat plastic, mai frecvent cu cruzime, nu lipsit şi de oarecare adevăr.

Locul autorului scrisorilor este unul de observator, poziţie de expectativă în faţa spectacolului lumii, o expectativă forţată, dar şi afectată. Informaţiile propriu-zise cele mai preţioase îl privesc pe Mateiu - suferinţele, revoltele şi năzuinţele sale din anii unei studenţii ratate - celelalte interesând astăzi doar anecdota. Sentimentele faţă de părintele său, cunoscute nouă şi din alte surse şi mai cu seamă din ulteriorul Jurnal, se precizează aici, ca şi cele faţă de restul familiei. Cronica mondenă, la rândul ei, ne dezvăluie fixaţiile tânărului, înfăţişându-ne întreaga splendoare şi mizerie a unui amalgam de calităţi şi cusururi, reflectate în oglinda lumii. Cel care arborează coroana comptală, sfidându-i pe toţi şi semnând conte de Karabey (după o ipotetică înrudire cu o familie de ţărani ardeleni înnobilaţi în secolul al XVII-lea de către principele Apaffy), dar şi principe de Bassaraba-Apaffy (printr-o lărgire de câmp), duce în fond viaţa unui proletar intelectual, în conflict cu mediul său, care îl releagă Ia marginea oraşului.

Cunoaşterea amănunţită a două medii atât de diferite îi va ajuta mult lui Mateiu la crearea Crailor săi, care circula cu dezinvoltură, nopţile, prin mahalale. Şi legăturile sale sentimentale, cu acea d-nă Ionescu, Slătineancă după naştere, cu Anna Melik, proprietara celei mai vechi case din Bucureşti şi care, după câte îşi amintea N.A. Boicescu, nu l-ar fi respins nici ea, conduc către atmosfera din Craii de Curtea-Veche. Personaje studiate în corespondenţă au furnizat, după cum am încercat să o demonstrăm, trăsături aceloraşi Crai, întocmai cum nebunia unor familii, pusă pe tapet în corespondenţă, ca de altfel şi tema eredităţii, au revenit în întreaga sa operă literara. Cincisprezece ani mai târziu, căsătoria cu Marica Sion stă mărturie organicităţii opţiunilor din tinereţe, iar în ultimii ani de viaţă ai scriitorului, pasiunea pentru Eliza Băicoianu, simţitor mai vârstnică decât el.

Parcurgerea corespondenţei către N.A. Boicescu îl îndrituia astfel pe Ovidiu Cotruş să conchidă asupra fixării timpurii a caracterului lui Mateiu I. Caragiale, până la a-l declara un caz rar de lipsă de evoluţie. Similar, Alexandru George nota fervoarea existenţială cate rezultă din filele ardentelor scrisori, găsind în aceasta marele lor merit, ca replică la învinuirea de platitudine pe care le-o aduceau Nicolae Steinhardt şi Vasile Lovinescu. Tocmai limba literară a acestor scrisori stârnea entuziasmul altui creator de limbă, al lui Eugen Barbu, care a şi reprodus o bună parte a corespondenţei către N.A. Boicescu, în mai multe numere din Săptămâna culturală a Capitalei, în astăzi uitatul său serial despre I.L. Caragiale.

Tonul zeflemisitor, amar, de dandy întârziat, prieteniile de club sau de crâşmă apar specifice momentului 1904-1908, în care tânărul exhibă o fizionomie morala încă contradictorie, unde luciditatea frizând cinismul se topeşte în reverie şi naivitate. Observator acut al realităţilor sociale din Vechea Românie, Mateiu nu le surprinde mecanismele, pe care i le ascund, când nu i le răstoarnă, propriile-i fantasme de heraldist şi genealogist, adept al despotismului luminat - formă de conducere după care nu suspină nimeni, de mai bine de două veacuri!

Scenele pe care ni le desfăşoară în lungile-i scrisori amintesc câteodată de atmosfera crepusculară a Ghepardului, alteori de schiţele tatălui său, însă şi mai făţiş este drumul care duce către Craii de Curtea-Veche. Dacă ar fi fost concepuţi într-o perioadă imediat următoare anilor 1906-1908, Craii ne-ar fi dezvoltat câteva figuri care populează această corespondenţă: Montesquiou, ca parte a prototipului Paşadia, acel Sturza misterios - identificat între timp de Alexandru George - pentru Pantazi, Vlădoianu, pentru Pirgu („fiul borfaşului bătrân”), ca şi pentru un alt personaj, episodic. Hortense Paciuris are trufia şi puterea de atracţie a Raşelicăi Nachmansohn, atmosfera din casa Tasian aminteşte dezordinea din aceea a adevăraţilor Arnoteni, către al căror nume conduce în scrisori insistenţa cu care este urmărită familia Darvari.

Iubită şi stimată în realitate, defăimată în ficţiune, cazul ar fi exemplar, când un singur alt element doveditor ar veni să sporească ipoteza. Marie Ghica, în demenţa-i zgomotoasă, să-i fi împrumutat nişte trăsături Penei Corcoduşa? Mai sigur şi mai uşor de urmărit este ceea ce am numit filiera muşchetarilor (Cantemir Câmpineanu - al cărui tată purta numele de Pantazi! -, Fr. de Montesquiou şi Mateiu însuşi), ca triadă şi idee dominantă. Mai cu seamă dacă ne gândim ce rol însemnat joacă în acţiunea Crailor (care aproape că nu au acţiune!) întâlnirile nocturne, colaţiunile, chefurile, taclalele, atunci nu vom respinge ca nefondat drumul drept, deşi strâmt, care duce de la emirentul scrisorilor la romancier. De altfel, în aceleaşi scrisori, Mateiu îşi anunţa, la ieşirea din adolescenţă, primul roman - poate o simplă butadă, o laudă.

Scrisorile către Marica M. Caragiale au fost publicate de Alexandru Oprea în Manuscriptum, nr. 2 (3), 1971. Aici le-am reprodus după Mateiu Ion Caragiale, Un personaj. Dosar al existenţei. Notele din Un personaj aparţin Auteliei Creţia. Scrisorile se află în Arhiva de documente a Muzeului Literaturii Române (oferta Elena Magheru), cu excepţia cărţii poştale din Triest.

Scrisorile sunt adresate soţiei sale, în puţinele momente când cei doi nu se aflau împreună. „între acestea - scrie Alexandru Oprea - un corp aparte prin dimensiuni (câte 5-6 pagini, faţă de cele obişnuite: simple bileţele) şi prin întreaga lor tonalitate îl constituie cele trimise din Italia cu ocazia călătoriei sale la San-Remo. Împrejurările acestei călătorii sunt cunoscute: Mateiu face o vizită lui Nicolae Titulescu, care-şi stabilise aici temporar cartierul major - la hotelul „Miramare” -, pentru a-i solicita un post în diplomaţie.

Eveniment ieşit din comun cate acuză actele voliţionale bruşte ale unui timid (contrar faimoasei definiţii a lui Jules Laforgue), dar care, scoţându-l din habitudini (ca pe un melc din cochilie), ne dă posibilitatea să-i cercetăm cu mai mult folos structura sufletească. Mai întâi - fapt curios - romanticul evocator al unor peregrinări romantice (să mai amintim exodurile orientale ale lui Paşadia nu-i prea plac, s-ar spune, călătoriile, sau le preferă pe cele imaginare, fiind mai mult un spirit sedentar şi retractil, prizonier al unor tabieturi, cu alte cuvinte, nu este un spirit migrator prin excelenţa ca, bunăoară, Panait Istrati (pentru a-l folosi pe acesta ca termen de comparaţie)”.

Despre scrisorile către Paul Zarifopol şi cărre preşedintele Societăţii Scriitorilor, Aurelia Creţia relevă: „Primele două scrisori ale acestui epistolar, una din 1907 [...], cealaltă scrisă 17 ani mai târziu, în 1924, sunt amândouă apeluri la ajutor pecuniar.” Rezoluţia lui Ion Minulescu fusese însă negativă: „Fondul fiind epuizat, se va avea în vedere la bugetul viitor”. Facsimil, cele două misive au fost publicate pentru prima oară în Manuscriptum, nr. 3 (8), 1972, hors-texte după pagina 168. Şi: „Scrisoarea nedatată către avocatul Longin Rădulescu pare să fie, dar argumentele decisive în acest sens lipsesc, legată de tribulaţiile judiciare ale unui proces Gogu Ionescu, consemnat aluziv în Agenda-Acta-Memoranda la 15 aprilie şi 6 iunie 1929, 20 decembrie 1930, 31 octombrie 1931, 24 aprilie şi 20 septembrie 1933, 26 aprilie 1934, tribulaţii care par să fi început în aprilie 1929 şi au avut în existenta lui Mateiu Caragiale destulă pondere penrru a nota în însemnările lui din 1933 şi 1934 aniversarea a patru, respectiv a cinci ani de la începutul lor. Dacă legătura dintre scrisoarea către Longin Rădulescu şi aceste neplăceri, în care era implicată suma de 180.000 de lei, este exactă, atunci scrisoarea trebuie situată în intervalul 1929-1933. Pe de alrâ parte, dacă ar fi să dăm crezare mărturiei avocatului Longin Rădulescu, la care nu ne raliem, arunci ar fi vorba de un proces intentat scriitorului prin anii 1922-1923 de proprietarul casei din strada Fântânii, în care locuia pe atunci Mateiu Caragiale, prin care acesta revendica plata chiriei restante şi mari despăgubiri pentru reparaţia locuinţei. Dactilograma acestei mărturii depusă la 26 iunie 1962 se află în arhiva de documente a Muzeului Literaturii Române”.

Înclinăm să credem că aşa stau lucrurile, că nu este exclus ca avocatul în chestiune să fi avut, patru decenii mai târziu, o memorie neştirbită. Ne gândim, de pildă, la alte supărări de chiriaş ale lui Mateiu, istorisite de Alexandru Bilciurescu, în „Ramuri” din 15 noiembrie 1981. Cităm, pentru edificare: „Imperativele zeiţei Afrodita m-au silit prin anii 1922-1923, să-mi stabilesc, pentru câtva timp, penaţii, pe strada fostă Francmasonă, vis-a-vis de Spitalul Militar. În acea curte erau de fapt patru case, două în dreapta şi două în stânga, ocupate de chiriaşi, bineînţeles şi de proprietar, simpaticul şi fotogenicul, pe atunci maior, Vicenţiu Demetrian, pe care suspinătoatele vecine îl porecliseră, pe drept cuvânt, Ivan Mosjukin - un frumos, talentat şi celebru june-prim al filmului mut.

Deoarece mă întorceam acasă de obicei la ore mici, şi plecam apoi pe la prânz, după treburi, nu cunoşteam din vedere decât pe unii dintre chiriaşi. Într-o noapte, pe când de-abia mă desbrăcasem şi mă pregăteam să intru în pat, aud lătrăturile agresive ale câinelui proprietarului. Crezând că un hoţ încearcă să pătrundă în curte, scot capul pe fereastră şi văd într-adevăr un bărbat prins în tentativă de a escalada poarta, însă imobilizat de agresivitatea colosului canin.

După scurt timp, apare proprietarul la fereastră şi următorul dialog se angajează:

„- Cine este? întreabă maiorul.

- Eu sunt, chiriaşul dv., scriitorul Mateiu Caragiale!

- Păi, de ce nu intraţi pe poartă?

- Pentru că aţi schimbat broasca şi cheia! Aţi recurs probabil la acest expediem, fiindcă nu v-am plătit chiria pe trei luni!

- Mă judecaţi greşit, domnule Caragiale, dar n-am făcut-o atât din pricina neplăţii chiriei, cât ca să am plăcerea de-a vă vedea la faţă! De ce mă evitaţi? At fi fost normal din parte-mi să vă acord încă o păsuire!”

Şi cu aceeaşi ironie, proprietarul ieşi din casă, în pijama, deschizând poarta cu cheia, murmurând binevoitor: „Poftiţi, domnule Caragiale, intraţi ca la dv. acasă! N-aş vrea să vă sfâşie câinele pantalonii!”

Astfel, am aflat că fiul marelui Caragiale, boem înveterat, noctambul incorigibil şi „cavaler vertical” de profesie, locuia în aceeaşi curte cu mine! Proprietatul, la fiecare întârziere a plăţii chiriei, schimba broasca şi cheia porţii, împărţea chei celorlalţi locatari ca să-l ridiculizeze şi să-l silească pe autorul Pajerelor să-şi achite la timp datoriile, ceea ce era o imposibilitate pentru un boem de talia lui, care se sbătea în ghiara celor mai crunte lipsuri.

În timpul scurtei mele şederi în acea casă, întâmplarea a făcut să mă brodesc de câteva ori cu dânsul, la orele mici, când mă întorceam şi eu. Venea în urma mea, parcă mi-ar fi dat întâlnire, sau m-ar fi pândit! - şi-mi spunea cu o politeţe rece, rigidă:

„Vă rog deschideţi-mi şi mie! Mi-am pierdut cheia! Mulţumesc!”

Şi atât. Nimic mai mult. Dar, timiditate din parte-mi, sau rezervă a snobului heraldist, de-a nu sta de vorbă c-un „blancbec” ca mine, nici unul din noi n-a făcut primul gest de-a întinde mâna celuilalt!”

„Amintiri indiscrete”

Mateiu I. Caragiale

Episodul este grăitor pentru situaţia materiala de dinaintea căsătoriei, a marelui scriitor, şi de aici verosimilitatea ipotezei că s-ar fi putut să fi avut parte şi de vreun proces locativ - foarte frecvente în epocă. În Fondul Saint-Georges de la Biblioteca Naţională a României se află şi textul - ciornele de fapt - a trei scrisori, din care una nici nu a fost trimisă, cea către fostul diplomat finlandez ce ratase decorarea lui Mateiu cu „Trandafirul alb”. Firul era atât de subţire, încât, după cum rezultă din scrisoarea a doua, cea către prietenul său Uhrinowsky, avea îndoieli asupra reînnodării relaţiilor cu îndepărtatul corespondent, la acea vreme pensionar. Obiectul îl constituie, deci, preocuparea pentru decoraţii - aceea pentru care Mateiu vâna însăşi legaţia de la Helsinki -, iar relatările privesc viaţa de moşier a lui Mateiu, două coordonate servind de indicatori generali.

Cea de a treia scrisoare, către Dl. V(alerian), îl avea ca destinatar pe directorul revistei „Viaţa literară”, care îl îndatorase punându-i la îndemână o cupură din nr. 152 (30 ianuarie - 15 februarie 1934) al publicaţiei, cuprinzând textul sonetului Noapte valahă. O însemnare marginală, cu creion albastru, specifică: „Nicu M., str. Spiroiu 28”. Acesta ar fi fost numele, cu adresa autorului prezumat al furtului literar căruia îi căzuse victimă Mateiu I. Caragiale, într-unul din rarele, foarte rarele răstimpuri, când îşi deschisese, la propriu, senatele, în faţa unui intrus.

Revista „Viaţa literară” iniţiase un concurs de sonet, dotat cu un premiu de o mie de lei şi primise în redacţie cam o sută de sonete. Dintre acestea, juriul, compus din Eugen Lovinescu, Romulus Dianu, Zaharia Stancu, Dragoş Vrânceanu şi I. Valerian, selecţionase un număr de douăzeci, publicate fătă semnătură, dar numerotate, spre a înfrunta preferinţele cititorilor. Noapte valahă purta numărul 5. În numărul din 8-25 aprilie, se anunţa că cititorii se pronunţaseră pentru sonetul Panoplie de Mircea Pavelescu. Poetul Al. Claudian primea o menţiune pentru sonetul Biblioteca. În intervalul dintre numere se descoperise, credem, plagiatul, asupra căruia conducerea revistei, pe punctul de a iniţia un nou concurs, de data aceasta de schiţă, a păstrat tăcerea asupra furtului literar.

Din ciorna laborioasă a scrisorii rezultă că sonetul aparţinea lui Mateiu, că fusese scris cu treizeci de ani mai înainte - deci prin 1904 -, dar că autorul său nu-l considerase demn de lumina tiparului. Textul apărut în revistă suferise modificări ultragiante, iar intervenţia lui Mateiu insistă asupra acestui punct, fără a restabili, cu excepţia unui singur vers, textul original, încât nu tezultă dacă furtul priveşte întreaga poezie sau doar titlul.

Emoţionant, în scrisoarea către Rudolf Uhrynowsky („Mon chet duc”!) este pasajul dedicat morţii Anei de Linche (Lens), unde înregistrăm şi o profesiune de credinţă tipică: „... Mă simt mai solidar cu generaţia ei pe cale de dispariţie, decât cu a mea, fără să mai vorbesc de cea care tocmai vine, mişună şi se agită într-un chip aşa de antipatic, ca să parvină”. Scrisorile au fost date publicităţii în „Manuscriptum”, nr. 4 (33), 1978 şi nr. 1 (34), 1979.

Tot în „Manuscriptum”, dar în numărul 3 (32), 1978, au apărut, scoase la lumină de istoriograful matein Alexandru George, scrisorile către Emil Riegler-Dinu (poetul, muzicologul şi publicistul care se entuziasmase de Craii de Curtea-Veche la apariţie şi care - după o însemnare a lui Mateiu, îl invitase pe scriitor la un congres internaţional de critică ţinut la Sinaia, la mijlocul lui septembrie 1929), şi către Eugen Catargi. Pe aceasta din urmă, Alexandru George o datează după informaţia că emitentul tocmai primise un aconto de Ia Fundaţiile Regale - deci pentru Sub pecetea tainei.

Conform criticului: „Ceea ce dă un anume interes acestei scurte epistole e speranţa exprimata - în glumă sau în serios - că Eugen Catargi, om care nu se ilustrase prin nimic în viaţa publică, ar putea deveni... prim-ministru «la o viitoare criză guvernamentală» şi, întrucât «ţara are nevoie de oameni», scriitorul înţelege să-şi ofere serviciile prietenului său şi patriei. Evident, enormitatea acestei propuneri e de natură să confere o notă umoristica unui text care poate rămâne chiar hilar dacă îl luăm în serios. Himericul Mateiu Caragiale se dezvăluie aici mai bine decât în alte momente ale vieţii sale, mai ales când amestecă atât de amuzant năzuinţa reală cu umorul pe care unii comentatori răuvoitori se fac a nu-l băga în seamă”.

Scrisoarea către Sonia Zarifopol, din colecţia criticului Şerban Cioculescu, a văzut lumina tiparului în volumul acestuia de Amintiri. Cât priveşte veleităţile de diplomat ale scriitorului, acestora le răspund numeroasele concepte de scrisori oficiale, redate aici şi aflătoare în original în Fondul Saint-Georges de la Biblioteca Naţională a României. Mateiu Caragiale le pregătise din timp, după manuale, probabil, în aşteptarea fericitului eveniment al numirii în postul de ministru plenipotenţiat sau a primirii de riduri şi decoraţii. Aşa cum avea pregătită o listă de garderobă cu roate vestmintele, inclusiv bicornul, necesare profesiei.

Chiar dacă nu mai era atât de convins de reuşita manevrelor sale de intrare în diplomaţie, Mateiu nu voia să fie surprins nepregătit. Este însă tot atât de posibil ca simpla transcriere a unor formule de cancelarie, perfecte în felul lor şi emanând, cu toatele, de la vechiul regim, să-i fi procurat satisfacţii de un ordin care ne rămâne ascuns, dar de aceeaşi sorginte cu meticulozitatea cu care îşi formula regulamentele de moşie - inutile, căci se adresau celui cate le întocmea -, registrele de Casă de Conturi şi alte delicii ale formularisticii. Caz unic, pusă în slujba limbii literare, această acribie scriprologică a produs capodopere.

Check Also

Sub pecetea tainei, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

După o notiţă a autorului, reprodusă de Perpessicius în ediţia sa din 1936, Mateiu I. …

Remember, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Iniţial nuvela Remember, de Mateiu I. Caragiale, a apărut în „Viaţa românească” nr. 8 din …

Singurătatea, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Singurătatea, de Mateiu I. Caragiale, este un sonet a cărui primă ediţie a fost publicată …

Sihastrul şi umbra, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Sihastrul şi umbra, de Mateiu I. Caragiale, este un sonet scris în 1905 şi a …

Dormi…, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Dormi…, de Mateiu I. Caragiale, este un sonet a cărui primă ediţie a fost publicată …