Convertirea anglo-saxonilor

Religia anglo-saxonilor nu era lipsită de o frumuseţe aspră. Ea era constituită din ansamblul legendelor povestite în Edda, Biblia nordului. Zeii Odin, Thor, Freya (care au dat, în englezeşte, numele lor unor zile ale săptămâni: Wednesday, Thursday, Friday) trăiau în Walhalla, paradisul în care fecioare războinice, Valkirii, transportau luptătorii ucişi pe câmpul de bătaie. Astfel cei viteji erau recompensaţi, trădătorii şi mincinoşii pedepsiţi, cei violenţi iertaţi.

Religia pierdu mult din prestigiul său, prin emigrare. Era legată de meleagurile, pădurile, fluviile Germaniei. Wieland, făurarul, nu mai era, în Britania, decât un simplu exilat. Tagma preoţilor era la saxoni puţin numeroasă şi slab organizată. Nu pare să fi opus o rezistenţă energică în momentul în care creştinismul a fost introdus în Anglia. Singurul discurs al unui mare preot barbar, care ne-a fost păstrat de istoricul Beda, conţine o acceptare sceptică şi descurajată.

De altfel, regii anglilor şi saxonilor ştiau, începând din secolul al VI-lea, că fraţii lor de aceeaşi seminţie din Galia şi Italia se convertiseră. Acest exemplu îi îndemna la bunăvoinţă. Biserica Romei era înconjurată de prestigiul, foarte mare încă, al imperiului; era moştenitoarea culturii antice şi a spiritului de organizare mediteranean. La micile curţi anglo-saxone, misiunile creştine au fost primite cu îngăduinţă, adesea cu respect.

Convertirea Angliei a fost opera a două grupuri de misionari veniţi unii din ţările celtice, mai ales din Irlanda, alţii din Roma. După plecarea romanilor, Ţara Galilor rămăsese în mare parte creştină. În Irlanda, sfântul Patrick (romanul Patricius) convertise la creştinism triburile celte şi fondase mănăstirile unde s-au refugiat mai târziu, pentru a scăpa de barbari, apoi de sarazini, savanţii de pe continent. Din aceste aşezări monahale au plecat sfinţii care i-au convertit pe celţii din Scoţia, dintre care cel mai celebru a fost sfântul Columba.

 Creştinismul pătrunsese adânc în sufletul celţilor, mistici din fire. În ţările celtice: Irlanda, Ţara Galilor, Scoţia, se formase o biserică naţională, independentă de biserica romană şi care se străduia să semene cu biserica primitivă. Călugării din Irlanda fură vreme îndelungată nişte schivnici care trăiau, ca şi aceia din Tebaida, în colibe izolate; numai nevoia de siguranţă i-a silit să accepte aşezarea acestor chilii într-un loc împrejmuit şi autoritatea unui stareţ.

În Irlanda nu era interzisă căsătoria călugărilor şi, de altfel, nici cea a preoţilor mireni. Bisericile erau goale, fără altare. Preoţii îi botezau pe adulţi pe malul râurilor. Liturghia se rostea în limba poporului, şi nu în latină. Preoţii trăiau în sărăcie şi dădeau de pomană toate darurile care li se făceau. În sfârşit zilele de paşti erau fixate după obiceiuri vechi, astfel că sărbătoarea nu coincidea, la celţi, cu paştele roman.

Între timp, biserica Romei îşi găsise un şef. Papa Grigore cel Mare, aristocrat roman care ocupase la început demnităţi civile, ştiu să asigure papalităţii succesiunea provizorie a Imperiului de apus. Era necesar ca vechea funcţie a împăratului să fie îndeplinită fie de un preot, fie de un oştean. După invazia lombarzilor, Italia căzuse pradă anarhiei. Roma şi Neapole mureau de foame. „Unde este poporul? - se întreba Grigore. - Unde este senatul? Senatul nu mai este, poporul a pierit”.

Conştient de pericol, a ştiut să-i facă faţă. Conducător spiritual, el a luat în mâinile sale şi administraţia temporală a Romei. Dispunând din belşug de daruri primite de la credincioşii săi din Galia, Africa, Dalmaţia, el le-a folosit ca să hrănească poporul roman. Acest mare om de acţiune era şi un artist. Sub inspiraţia lui s-a dezvoltat cântul gregorian şi s-a statornicit frumosul ceremonial al bisericii, care i-a impresionat atât de mult pe barbari.

Pentru propovăduirea religiei în statele nou create, s-a folosit mai ales de călugări. Sfântul Benedict fondase la începutul secolului ordinul benedictinilor, care îmbina munca manuală cu munca intelectuală; el introdusese legămintele perpetue, noviciatul, eligibilitatea stareţului; reformele sale au atras în mânăstiri elita generaţiei. Grigore încredinţă benedictinilor nenumărate misiuni. Pe unul dintre călugării lor, priorul Augustin, l-a însărcinat cu evanghelizarea Angliei. Se cunoaşte anecdota clasică.

Papa, trecând prin târgul de sclavi al Romei, vede nişte tineri cu păr blond, cu pielea minunat de albă şi întreabă de unde vin: „Sunt angli din Britania - i se spune. - Non Angli, sed Angeli - răspunde Grigore. - Au feţe de îngeri şi ar trebui să stea alături de îngerii din cer...” (597). Pentru a-i creştina pe păgâni, papa trebuia să se bizuie pe femei, în aceeaşi măsură în care se sprijinea pe călugări. În Anglia, regele din Kent luase în căsătorie pe fiica creştină a regelui din Paris şi îngăduise soţiei sale să-şi aducă un capelan.

Ei i se adresară mai întâi priorul Augustin şi cei 40 de călugări ai săi, foarte înfricoşaţi că se găseau într-o ţară pe care o credeau sălbatică. Ei fură îndată primiţi în capitala Kentului, Canterbury. Papa le dăduse cele mai înţelepte sfaturi. Înainte de toate nu trebuiau să tulbure câtuşi de puţin obiceiurile păgânilor: „Nu te urci pe vârful unui munte sărind, ci încet, încet, pas cu pas... În primul rând trebuie să te fereşti să distrugi templele în care se află idolii; nu trebuie distruşi decât idolii, apoi să se pregătească apă sfinţită, să se stropească templele şi să se aducă în fiecare relicve... Dacă templele sunt bine construite, e un lucru bun şi folositor ca ele să treacă de la cultul demonilor în slujba adevăratului Dumnezeu; căci atâta timp cât poporul va vedea că dăinuie vechile locaşuri de rugăciune, va fi mai înclinat să se ducă la templu, în virtutea obiceiului, ca să-l adore pe adevăratul Dumnezeu...”.

Metoda aceasta împăciuitoare reuşi şi regele Kentului se converti. Papa trimise lui Augustin pallium-ul, simbolul autorităţii, îl împuternici să numească episcopi în Anglia, îl sfătui să-şi aşeze arhiepiscopatul, în mod temporar, la Canterbury şi să-l mute la Londra de îndată ce oraşul va fi convertit. Dar nimic nu-i mai durabil decât provizoratul; Canterbury rămase capitala religioasă a Angliei.

Beda ne-a păstrat un chestionar trimis de Augustin papei care arată preocupările unui înalt slujbaş ecleziastic în anul 600: „Cum trebuie să se comporte episcopii faţă de cler şi în câte părţi trebuie împărţite darurile făcute de credincioşi?... Până la ce grad de rudenie se pot căsători credincioşii cu persoane din familia lor şi dacă este legal ca un bărbat s-o ia de soţie pe soacra lui?... Poate fi botezată o femeie însărcinată?... La cât timp după naştere poate veni o femeie la biserică?... După câte zile noul-născut poate fi botezat?... La cât timp după naşterea unui copil, o femeie poate avea relaţii trupeşti cu bărbatul său?... Toate aceste lucruri simte nevoia să le cunoască neamul primitiv al englezilor”.

Evanghelizarea Angliei s-a făcut treptat; suntem în posesia relatării uneia din aceste convertiri, anume a lui Edwin, regele Northumbriei. Se poate vedea cu câtă seriozitate şi uneori cu câtă poezie vorbeau despre chestiunile religioase aceşti bărbaţi „care aveau simţul sublimului”. Regele îi convocă pe cei mai de seamă prieteni şi sfetnici ca să-l asculte pe misionarul creştin Paulinus. Acesta explică noua doctrină şi regele întrebă pe fiecare dintre şefi ce gândeşte.

Unul dintre ei răspunse: „O, rege, mi se pare că dacă se compară viaţa pământească a omului cu timpurile dinaintea şi din urma lui, care ne sunt necunoscute, ea seamănă cu zborul grăbit al unei vrăbii ce străbate sala unde iarna staţi la masă cu slujbaşii şi demnitarii voştri, în jurul unui foc straşnic, în timp ce afară bântuie furtuna sau viscoleşte... Vrabia, v-am spus, intră în zbor pe o uşă şi iese îndată pe alta şi, cât timp se află în sală, e la adăpost de urgia iernii. Dar după scurta clipă de timp frumos, ea se pierde îndată în noaptea întunecoasă din care a venit. Tot astfel viaţa omului n-o putem vedea decât într-un răstimp scurt, dar ce s-a întâmplat înainte sau ce va urma apoi, nu ştim de loc. Aşadar, dacă noua doctrină conţine ceva mai sigur, pare că merită să fie urmată”.

După care marele preot păgân izbucni: „De mult mi-am dat seama că zeii pe care-i adorăm nu sunt nimic... Propun regelui să-i renegăm îndată pe toţi, şi eu însumi voi da foc templelor şi altarelor pe care le-am slăvit atâta vreme fără nici un folos”. Convertirea regilor aducea după ea convertirea popoarelor, astfel că influenţa misionarilor se răspândea acum în salturi rapide.

Progresele bisericii Romei în Anglia aveau să producă un conflict cu vechile biserici britanice din vest (Irlanda şi Ţara Galilor). Augustin, fiind învestit de papă cu autoritate asupra tuturor episcopatelor din Britania, convocă pe episcopii celţi. Aceştia veniră foarte stingheriţi şi se arătară de îndată jigniţi de faptul că Augustin, pentru a-şi sublinia superioritatea, nu se ridicase în picioare ca să-i primească.

Le ceru trei concesii: să sărbătorească paştele în acelaşi timp cu ceilalţi creştini, ceremonia botezului să se facă după ritualul roman şi să predice creştinismul păgânilor anglo-saxoni, ceea ce celţii refuzaseră totdeauna să facă, deoarece, urându-i pe invadatorii care masacraseră pe strămoşii lor, nu doreau să salveze sufletele barbarilor. Britanii nu cedară asupra nici unuia din cele trei puncte, declarară că nu recunosc decât pe primatul lor şi o rupseră cu Roma. Relaţiile dintre creştinii britani şi catolicii romani se înrăutăţiră foarte mult. Preoţii britani nu dădeau sărutul păcii preoţilor catolici şi refuzau să stea la aceeaşi masă cu ei.

Călugării celţi, uitând, din ură faţă de Roma, de animozităţile lor faţă de barbari, trecură şi ei la convertirea păgânilor. Ei repurtau succese la poporul de jos, pe când biserica romană atrăgea femeile, pe suverani şi pe cei din fruntea treburilor obşteşti. Când cele două biserici creştine evanghelizau aceeaşi curte, deosebirile doctrinale creau situaţii destul de dificile. Se întâmpla ca într-o familie să se celebreze sărbătoarea paştelor de două ori, una după alta. Un rege termina postul şi sărbătorea paştele, pe când regina lui celebra duminica floriilor şi mai postea.

În sfârşit, regele Northumbriei, Oswy, care fusese convertit de britani, fu impresionat de argumentele fiului său Alfred, crescut de un călugăr catolic. Regele, ca să aibă conştiinţa împăcată, convocă un sinod la mânăstirea din Whitby, în care cele două părţi trebuiau să-şi expună doctrina lor. Oswy deschise dezbaterile cu mult bun simţ, spunând că cei care slujesc acelaşi Dumnezeu ar trebui să respecte aceleaşi reguli, că nu exista desigur decât o unică tradiţie creştină adevărată şi fiecare avea datoria să spună de la cine deţinea doctrina lui.

La care britanii răspunseră că ei ţineau paştele sfântului Ioan Evanghelistul şi al sfântului Columba, în timp ce catolicii afirmară că paştele lor era paştele apostolilor Petru şi Pavel, pe care îl sărbătoreau creştinii din toate ţările lumii: în Italia, în ţările din Africa şi Asia, în Egipt şi în Grecia, în afară de britanii încăpăţânaţi din aceste două insule, cele mai îndepărtate ale universului, care aveau pretenţia să sfideze restul creştinătăţii.

Urmă o lungă şi foarte inteligentă dezbatere, pe care catolicul Wilfrid o încheie spunând: „Chiar dacă Columba al vostru a fost un sfânt, cum ar putea fi el preferat prinţului apostolilor, căruia Domnul Nostru i-a spus: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea, şi porţile iadului nu vor avea nici o tărie împotriva ei, şi ţie vreau să-ţi încredinţez cheile împărăţiei cerurilor...»”.

După ce Wilfrid vorbi astfel, regele întrebă: „E adevărat, Colman, că aceste cuvinte au fost pronunţate de Domnul Nostru? - E adevărat, o, rege” - răspunse cu o perfectă bună-credinţă episcopul irlandez. - „Puteţi dovedi că o asemenea putere a fost încredinţată lui Columba al vostru?” Colman mărturisi că nu. „Sunteţi amândoi de acord - adăugă regele - că cheile împărăţiei cerurilor au fost încredinţate sfântului Petru? - Suntem” - răspunseră ei. „Atunci - conchise regele -, deoarece Petru veghează la porţile cerului, mă voi supune poruncilor sale de teamă că în clipa când mă voi înfăţişa în faţa porţilor nu-mi va deschide nimeni dacă purtătorul cheilor îmi va fi potrivnic”. Toţi cei de faţă îl aprobară pe rege şi hotărâră să dea ascultare de aci înainte papei.

Check Also

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …