Contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii româneşti

Ca pretutindeni în Europa şi în lume, şi în România dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a fost cerută în secolul al XIX-lea de schimbările petrecute în economie. Sprijinul statului a fost slab la început, studiile şi experienţele dezvoltându-se cu precădere în cadrul catedrelor universitare. Creată în 1866 ca Societate literară şi devenită în 1867 Societatea Academică Română, Academia Română şi-a luat numele de azi în 1879. Devenită cea mai importantă societate cultural-ştiinţifică din România, ea îşi propunea să grupeze în jurul ei toate forţele ştiinţifice şi literare româneşti din toate provinciile.

Ştiinţa

În prima parte a secolului al XIX-lea, ştiinţa românească se afla în fază de pionierat. Lipseau nu numai structurile care să-i asigure dezvoltarea, dar şi cerinţa socială care să-i dea primul impuls. Existau însă şi câteva excepţii fericite: Petrache Poenaru inventează primul toc rezervor din lume („Condeiul portăreţ fără sfârşit alimentându-se însuşi cu cerneală”); matematicianul maghiar Janos Bolyai tipăreşte în 1832 la Tg. Mureş o carte de matematică ce deschide drum geometriei neeuclidiene.

O dată cu apariţia primelor instituţii de învăţământ superior se manifestă şi în România primele preocupări ştiinţifice demne de acest nume, legate la început nemijlocit de activităţi practice. O problemă acută devine acum lipsa unei terminologii ştiinţifice în limba română. Primele lucrări ştiinţifice de fizică, matematică şi chimie care pun bazele acestei terminologii sunt cele publicate de Em. Bacaloglu.

Treptat, ştiinţele îşi găsesc loc în cadrul catedrelor universitare înfiinţate la Iaşi şi la Bucureşti. Astfel, studiile de geologie încep cu Grigore Cobălcescu la Iaşi şi Gregoriu Ştefănescu la Bucureşti. Chimia înregistrează primele succese cu Nicolae Teclu, inventatorul becului de laborator cu reglare a curentului de aer şi gaz care-i poartă numele, şi Petru Poni, care publică primele manuale de fizică şi chimie în limba română. Matematica şi astronomia sunt ilustrate de Spiru Haret, a cărui teză de doctorat este o contribuţie originală de mare valoare la studierea mecanicii cereşti.

În ştiinţele biologice, creatorul Institutului botanic şi al Grădinii botanice din Bucureşti este Dimitrie Brândză. Agronomul Ion Ionescu de la Brad devine un adevărat întemeietor al ştiinţei agricole moderne în România. În 1898, biologul Emil Racoviţă, cercetător în Franţa la acea dată şi întemeietor al unei noi ştiinţe, biospeologia, face o călătorie la Polul Sud cu nava Belgica.

Întemeiată de Carol Davilla în preajma războiului de independenţă, şcoala medicală românească a făcut rapid progrese importante, iar în unele domenii s-a impus şi pe plan mondial. Astfel, Victor Babeş a fost autorul primului tratat de bacteriologie din lume, iar Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii româneşti de neurologie, s-a făcut cunoscut prin lucrările sale privind celula nervoasă şi a fost unul dintre primii care a utilizat tehnica cinematografică în scopuri ştiinţifice.

Tehnica şi civilizaţia. După obţinerea independenţei, ritmul de modernizare a societăţii româneşti devine tot mai accelerat. Invenţiile făcute pe alte meleaguri pătrund tot mai rapid în ţară. Astfel, în 1882 a fost introdus iluminatul electric la Bucureşti, în 1884 s-a introdus telefonul, iar în 1889 a apărut în Bucureşti primul automobil. În 1896 bucureştenii au asistat la prima proiecţie cinematografică.

Dar românii nu s-au mulţumit să beneficieze doar de pe urma invenţiilor altora: pe măsura dezvoltării studiilor ştiinţifice şi tehnice, s-au antrenat şi ei în iureşul invenţiilor ce a caracterizat cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX. Unul din domeniile la care îşi aduc o contribuţie de seamă acum este aviaţia. Astfel, la Paris, Traian Vuia construieşte un avion cu care efectuează unul din primele zboruri cu mijloace proprii de bord din istorie: era începutul zborului mecanic în lume.

Pe urmele lui, Aurel Vlaicu este constructorul unuia din primele avioane din lume alcătuite în întregime din metal. Un alt inginer român, Henri Coandă a inventat primul avion cu reacţie din lume (1910). În sfârşit, Gogu Constantinescu a întemeiat ştiinţa sonicităţii, care şi-a dovedit din plin eficacitatea în timpul primului război mondial, fiind utilizată la tirul de pe avioane (1916).