Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici, se cuvine să înţelegem într-un mod mai sintetic locul pe care aceşti mari scriitori îl ocupă în dezvoltarea ulterioară a literaturii române. Vom putea reţine, în consecinţă, câteva aspecte privind contribuţia marilor clasici ai literaturii române.

În 1889, anul morţii lui Eminescu, Titu Maiorescu întreprindea prima exegeză cuprinzătoare asupra vieţii şi creaţiei marelui poet, Eminescu şi poeziile lui. Studiul lasă limpede a se înţelege că opera eminesciană reprezintă o sinteză a trei surse fundamentale:

  • personalitatea psiho-intelectuală a poetului;
  • cultura lui de amploare europeană;
  • profunda cunoaştere a literaturii naţionale de până la el, cu tot ce avea ea mai reprezentativ: literatura cronicarilor, literatura paşoptistă (Epigonii, partea I) şi, îndeosebi, literatura populară.

Într-adevăr, Eminescu valorifică artistic ştiinţa, filozofia şi ritmul istoric al veacului său în Geniu pustiu, roman neterminat, şi în poemul Împărat şi proletar; filtrează, cel mai adesea, prin doctrinele filozofice ale lui Immanuel Kant şi Arthur Schopenhauer, dar şi ale altora, înţelepciunea anticilor, căreia-i dă expresie sensibilă în Glossă, Cu mâne zilele-ţi adăogi..., Te duci... ori în nuvela Sărmanul Dionis; ridică pe culmi nebănuite dragostea de patrie prin fervoarea cu care cultivă istoria şi peisajul românesc în poeme ca Scrisoarea III, Călin (file din poveste), Mureşanu (tablou dramatic); pune poezia cultă într-o relaţie de profunzime cu folclorul românesc şi mai ales cu numeroasele lui ecouri mitice în Luceafărul, Muşatin şi codrul, Povestea Dochiei şi ursitorile, Ce te legeni..., Povestea teiului, Strigoii, Mai am un singur dor etc.; încheagă imaginea marilor geneze ori prăbuşiri cosmice în Scrisoarea I sau Luceafărul; se lasă pătruns de sentimentul etern dureros al ireversibilităţii timpului în Trecut-au anii..., Revedere sau O, rămâi; face reflecţii amare sau orgolioase pe marginea condiţiei creatorului de geniu în amintitele poeme Scrisoarea I şi Luceafărul; evadează, când şi când, în fantasticul peisaj cosmic, împreună cu Hyperion din capodopera lui absolută, ori cu Dionis (Dan) din nuvela Sărmanul Dionis; trece cu fierul roşu al pamfletului peste aspectele revoltătoare ale societăţii din vremea lui în Scrisori (I, II, III); pune luna, codrul, lacul, izvorul, vântul, steaua, teiul, pasărea - motive poetice atât de frecvente - să circule liber în lieduri, romanţe, idile, elegii (Somnoroase păsărele..., Pe lângă plopii fără soţ..., Dorinţa, Lacul, Floare albastră, Sara pe deal) ori nuvele (Cezara, La aniversară), împletind indestructibil sentimentul iubirii cu natura.

O tematică lirică întinsă duce la convingerea că Eminescu reprezintă saltul suficient, el singur, să proiecteze geniul creator românesc în sfera valorilor universale. Devine astfel posibilă şi obligatorie raportarea poetului nostru naţional la marii romantici ai lumii: la Friedrich Holderlin, Novalis, Friedrich Schlegel, August Wilhelm Schlegel, Ludwig Tieck, Clemens Brentano ori George Byron, la Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Giacommo Leopardi ori Henrich Heine, la Aleksandr Puşkin şi Mihail Lermontov.

Toată această explozie creatoare, greu de imaginat la 1848 în tânăra literatură românească, se nutreşte permanent cu acumulările făcute anterior de poeţii ce scriseseră „o limbă ca un fagure de miere”. Eminescu i-a continuat. El duce la bun sfârşit proiectele literare ciclopice ori sarcasmul social ale lui Ion Heliade Rădulescu sau meditaţia social-filozofică începută de Grigore Alexandrescu; continuă, în pagini nepieritoare, evocarea istorică iniţiată de Costache Negruzzi; dă expresia cea mai pură elegiacului sentiment al iubirii pus, la 1840, pe corzile lirei de către Dimitrie Bolintineanu ori creează imagini fantastice luxuriante, pe urmele unor balade ale aceluiaşi; în fine, învaţă de la Vasile Alecsandri, „rege-al poeziei”, să viseze „cu doina tristă a voinicului de munte” să povestească „cu basmul” şi „să râdă printre lacrimi”, înfiorându-se de „farmecul sfânt” al iubirii, ori să evoce”-n dulci icoane a istoriei minune”, întrecându-şi, în cele din urmă, maestrul. Avea, de aceea, dreptate George Călinescu, la 50 de ani de la moartea poetului, să scrie: „Opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”.

Dar dacă Eminescu devenea, la sfârşitul veacului trecut, piscul cel mai semeţ al romantismului românesc, el era, în acelaşi timp, un precursor al poeziei moderne din Europa şi de la noi. În toată contradictoria ei dezvoltare, creaţia poetică a unor poeţi, precum Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga ori Ion Barbu se defineşte prin raportare la poezia lui Eminescu. Orgoliul romantic eminescian, de atâtea ori rănit, dar de puţine ori explodând în violenţe de pamflet, va cunoaşte la Macedonski o manifestare protestatară fără limite, în primul rând în ciclul Nopţilor. Pesimismului metafizic al marelui poet îi va răspunde, peste decenii, tristeţea covârşitoare şi concretă, transfigurată prin simboluri culese tot în realitatea imediată, din poezia bacoviană.

Preocupărilor eminesciene de a configura poetic un fond sufletesc prelatin, de sursă dacică, le vor răspunde, între cele două războaie mondiale, aceleaşi strădanii pentru o mitologie românească, de sursă tracică de această dată, din partea lui Lucian Blaga. Multiplele năzuinţe spre cunoaştere, prezente în mai toată creaţia eminesciană, vor găsi ecouri în chinuitoarele întrebări din lirica lui Tudor Arghezi. Până şi Ion Barbu, poetul atât de diferit de colegii săi din generaţia interbelică, va găsi cu cale să dea baladei sale Riga Crypto şi lapona Enigel o cheie de interpretare, afirmând că aceasta reprezintă „un Luceafăr întors”.

Peste atâtea corespondenţe tematice însă, se arcuieşte, suverană, diferenţa specifică a limbajului poetic al fiecăruia dintre aceşti mari poeţi, care au înţeles că nu mai pot scrie la fel cu inegalabilul lor înaintaş, că, dacă omul şi problemele lui le impun aproximativ aceeaşi tematică, contribuţia lor trebuie căutată şi găsită în alte mijloace de expresie din rezervorul inepuizabil al limbii române.

Vom înţelege şi mai bine locul lui Eminescu în literatura română dacă ne vom întoarce la studiul din 1889 al lui Titu Maiorescu şi vom pătrunde fraza profetic-oraculară ce-l încheie: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”.

Maiorescu înţelege, încă în anul dispariţiei marelui poet, că acesta devenise o piatră de hotar în evoluţia literaturii române: o sinteză şi o amplă deschidere spre alte orizonturi. Trebuie relevată apariţia literaturii fantastice prin prozele romantice eminesciene şi prin operele (basme culte, nuvele) de inspiraţie folclorică ale celor patru mari clasici. În acest context, Eminescu este creatorul adevăratei proze romantice, de substanţă, lipsită de clişee şi poză. Tot acum se poate vorbi de adâncirea procesului de dezvoltare a perspectivei estetice a realismului prin proza lui Creangă din Amintiri... şi Poveşti, prin nuvelele lui Caragiale şi Slavici şi prin romanele celui din urmă, în primul rând prin Mara.

Sensurile adâncirii realismului se manifestă în următoarele direcţii:

  • surprinderea particularităţilor esenţiale ale vieţii satului prin caracterele umane create de Creangă în Amintiri... şi Poveşti, ceea ce ne trimite, în egală măsură, mai ales dacă luăm în seamă intenţiile moralizatoare bine strunite totuşi de autor, şi spre clasicism;
  • apariţia unor elemente naturaliste insinuate prin studiul, la diferite niveluri, asupra laturii psihologice a personajelor surprinse în diferite momente de criză morală cu tendinţă spre patologic; este cazul câtorva nuvele ale lui Caragiale şi în primul rând al celei intitulate În vreme de război;
  • surprinderea şi crearea unei imagini artistice a relaţiilor de producţie incipient capitaliste, cu toate implicaţiile lor în viaţa oamenilor, prin romanul Mara, de Ioan Slavici.

Odată deschisă calea spre proza fantastică, aceasta va fi continuată în variate forme şi cu metode diferite de prozatori precum Gala Galaction, Cezar Petrescu, Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu. Pe Creangă îl va continua strălucit Mihail Sadoveanu, ducând mai departe - şi întregind-o - imaginea artistică a vieţii şi felului de a fi ale moldovenilor, dar într-o proză nu numai realistă, ci şi romantică. Nuvela şi romanul psihologic, ale căror baze au fost puse de Caragiale şi Slavici, vor fi dezvoltate, din perspective estetice şi cu metode permanent moderne, de către mari prozatori precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Marin Preda.

Realismul rezultat din studiul relaţiilor sociale, ilustrat în chip strălucit de Slavici în romanul Mara (dar şi în nuvele), va fi îmbogăţit şi adâncit, cu aspecte noi, aparţinând altor etape istorice ale societăţii româneşti, de aceiaşi prozatori. În fine, obiectivitatea şi obiectivarea, deziderate imperioase ale realismului, care-şi găsesc o primă expresie în proza lui Slavici şi Caragiale, vor fi atinse deplin în ceea ce s-a numit realismul dur al unora dintre romanele lui Liviu Rebreanu.

Check Also

Limbajul şi expresivitatea textului poetic în literatura română

Limbajul şi expresivitatea textului poetic în literatura se caracterizează prin sensul conotativ, figurat al cuvintelor, …

Literatura română postbelică

Literatura română nu poate fi întreruptă de nici un eveniment politic, economic sau social. Doar …

Epoca de tranziţie în cultura şi literatura română

Continuând idealurile culturale şi patriotice caracteristice iluminiştilor din generaţia precedentă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea …

Clasicismul în literatura română

În ţările române şi în alte ţări din sud-estul Europei, condiţiile au fost mai vitrege …

Literatura română de după 1944

Până la primul război mondial se pot consemna câteva romane, dar nu se poate vorbi …