Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au pus bazele unui proces de constituire a istoriografiei româneşti, la capătul căruia apar, în perioada paşoptistă, primii istorici în accepţia modernă a cuvântului: Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu. La fel de importantă este şi valoarea documentară a cronicilor, în ele găsindu-se cele mai bogate informaţii din istoria noastră medievală.

În sfârşit, cronicile au transmis urmaşilor, în afara faptelor propriu-zise, câteva probleme esenţiale, cu largi implicaţii culturale şi politice. Una dintre ele, şi cea mai importantă, este cea referitoare la originea poporului român. Ea apare încă la Grigore Ureche într-o celebră frază: „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag”. Afirmaţia e reluată de Miron Costin în câteva stihuri aşezate în fruntea letopiseţului său şi apoi dezvoltată în De neamul moldovenilor. Argumente serioase în sprijinul aceleiaşi probleme vor aduce mai târziu stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir.

Punând în circulaţie idei ca romanitatea poporului român, latinitatea limbii române, continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea tuturor românilor, cronicarii au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţei naţionale. Contribuţia cronicarilor nu are numai o valoare istorică, ea se înscrie şi în alte sfere ale culturii, interesând în mod deosebit istoria limbii şi a literaturii. Rămase în manuscris şi tipărite de Kogălniceanu şi Bălcescu după 1840, cronicile n-au putut imprima în conştiinţa publică un model de limbă scrisă, cum făcuseră textele religioase. De aceea, de o influenţă directă a limbii cronicarilor asupra limbii literare nu se poate vorbi decât de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când unii scriitori s-au inspirat din stilul cronicăresc.

Pentru istoria limbii române, cronicile sunt însă dovezi mai concludente asupra fizionomiei limbii române vechi decât textele religioase, pentru că, nestingheriţi de lexicul şi sintaxa textului străin, ca traducătorii de cărţi bisericeşti, cronicarii au utilizat un limbaj mai apropiat de cel real, vorbit, mai autentic pentru stadiul de evoluţie a limbii române din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Dincolo de acest aspect, opera cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare a posibilităţilor de expresie ale limbii române, de transformare a ei din mijloc al comunicării directe într-unul de creaţie şi transmitere a culturii.

Cronicile conţin primele exerciţii de compunere în limba naţională, în ele găsindu-se astfel cele dintâi forme ale literaturii române originale. Deşi letopiseţele nu erau scrieri literare, ci istoriografice, ele au şi o valoare artistică, uneori cu totul remarcabilă. Ea rezultă întâi din subiectivitatea relatării, din faptul că autorii participă la judecarea oamenilor şi evenimentelor, se destăinuie, se plâng sau se bucură. Această atitudine are efecte asupra expresiei, care nu mai rămâne o seacă notare de date şi fapte, ci trădează o puternică participare afectivă, ca în această jelanie a lui Neculce: „Oh! Oh! Oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţi-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag până astădzi în tine. Moldovă!... Oh! Oh! Oh! săracă Ţară Moldovă şi Ţară Muntenească, cum vă pitreceţi şi vă dezmierdaţi cu aceste supărări la aceste vremi cumplite...”.

Valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează unele evenimente trăite de autori, fiind primele noastre scrieri memorialistice. În sfârşit, în cronici găsim, în formă rudimentară, procedee ale prozei artistice: naraţiunea, caracterizarea, portretul, descrierea, dialogul etc. Cronicarii ştiu să povestească o întâmplare, să fixeze în imagini un peisaj, o scenă de viaţă sau personalitatea cuiva. Portrete, ca cele făcute de Ureche lui Ştefan cel Mare şi Alexandru Lăpuşneanu sau de Neculce lui Dimitrie Cantemir, descrieri, ca cea a unei invazii de lăcuste, făcută de Miron Costin etc., sunt pagini de adevărată literatură, în care creaţia covârşeşte evenimentul.

Dar pasajele de interes literar diferă, ca valoare artistică, de la o cronică la alta, uneori lipsesc complet, alteori sunt de o frumuseţe deosebită, ca în cazul lui Ion Neculce, a cărui lucrare este preponderent memorialistică. Înzestrat cu mare talent literar, Neculce a selectat din memorie faptele sau amănuntele care pot fixa sugestiv scene, portrete, devenind un neîntrecut evocator al trecutului. Cronica lui conţine nuclee epice, care oricând, prin dezvoltare, ar putea sta la baza unor opere narative.

Concluzii

Influenţa cronicilor asupra literaturii române moderne este indiscutabilă. Odată descoperite, ele au fost pentru scriitori un rezervor preţios de teme, de personaje, de subiecte. Din Grigore Ureche s-au inspirat Costache Negruzzi în nuvela Alexandru Lăpuşneanul, Vasile Alecsandri în poemul Dumbrava Roşie şi în drama Despot-Vodă, Barbu Ştefănescu Delavrancea în trilogia Moldovei, iar Mihail Sadoveanu în romanele istorice Fraţii Jderi şi Nicoară Potcoava. Cronica lui Miron Costin a servit ca izvor lui B.P. Haşdeu, Nicolae Gane, Mihail Sadoveanu (în Neamul Şoimăreştilor şi Nunta domniţei Ruxanda) etc. de la Neculce au pomii în realizarea unor opere mulţi scriitori (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu etc.). Sadoveanu luându-l chiar ca model stilistic.

Cronicarii munteni, cu tonul lor vehement polemic, cu tendinţa de satiră şi caricaturizare, au influenţat dezvoltarea pamfletului românesc, ilustrat de Ion Heliade Rădulescu, N.D. Cocea, Tudor Arghezi etc. Scriitorii au descoperit în cronici temeliile culturii noastre, punctul de la care se poate vorbi de o conştiinţă culturală românească. Cronicarii nu au lăsat urmaşilor doar o imagine a trecutului, câteva forme esenţiale ale expresiei literare sau un număr de idei generale asupra fiinţei noastre naţionale, ci şi o anumită înţelegere a scopului creaţiei culturale, ca act de responsabilitate pus în slujba binelui, frumosului şi adevărului, „că scrisoarea ieste un lucru vecinicu” şi „voi da seama de ale mele, câte scriu”, cum afirmă Miron Costin. Această înţelegere reprezintă manifestarea cea mai înaltă a umanismului şi patriotismului cronicarilor români, trăsături transmise şi literaturii noastre modeme.

Check Also

Principiile ortografiei limbii române

Principiul fonetic (fonologie) Principiul fonetic (fonologie) – în virtutea căruia, notarea corespunde realizării fonemelor în …

Universalitatea limbii şi literaturii române

În acest context de idei, limba şi literatura română sunt o componentă de mare valoare …

Limba română până în secolul al XV-lea

Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs mari schimbări în această parte …

Importanţa „Junimii” şi rolul revistei „Convorbiri literare” în dezvoltarea literaturii române

Pe scurt „Junimea” este o societate literară, întemeiată în anul 1863, la Iaşi. Fondatorii ei …

Contribuţii craiovene la tezaurul literaturii române

Existenţa la Craiova a unui însemnat număr de reviste şi ziare, a unor tipografii şi …