Constituţia României din 1923

Noua Constituţie - o necesitate

Statul naţional unitar avea nevoie de o nouă Constituţie. Prin decretul regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizolvat şi s-au anunţat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă. Procedura nu era legală, deoarece era încălcat articolul 128 din Constituţia adoptată în anul 1866. Toate partidele din opoziţie au criticat aducerea liberalilor la putere în acest mod. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă de tensiune şi violenţă. Partidul Naţional Liberal şi-a asigurat majoritatea parlamentară şi a adus în dezbaterea Parlamentului proiectul noii constituţii.

Opoziţia nu putea accepta iniţiativa şi a făcut tot posibilul pentru a o împiedica. Dar noua constituţie a fost votată de majorităţile liberale din cele două Camere; la 29 martie 1923 Legea fundamentală a fost publicată în Monitorul Oficial. Constituţia din 1923 avea un caracter democratic şi răspundea unei reale necesităţi istorice. Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, care au combătut-o vehement, au acceptat-o ulterior şi au guvernat pe baza ei.

Principii

Legea fundamentală, care avea 8 titluri şi 138 de articole, a păstrat principiile esenţiale stabilite în 1866 privind puterile statului. În primul rând a fost menţinut principiul democratic al separării puterilor în stat: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. În textul Constituţiei erau integrate modificările din 1917 referitoare la corpul electoral şi Adunările legislative. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor aparţinea tuturor cetăţenilor români majori (care împliniseră vârsta de 21 de ani); votul era universal, direct, secret şi obligatoriu. La Senat era menţinută limita inferioară de vârstă de 40 de ani a candidaţilor. Senatorii erau aleşi de patru categorii de corpuri electorale. Alături de senatorii aleşi, în Parlament intrau şi senatorii de drept.

Puterile în stat

În sistemul politic românesc Parlamentul avea rolul principal. De altfel, Constituţia preciza că „Membrii Adunărilor reprezintă naţiunea” (art. 42). Adunarea Deputaţilor şi Senatul exercitau puterea legislativă şi controlau puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau drept de anchetă, puteau adresa miniştrilor interpelări, le puteau trimite petiţiile cetăţenilor, la care aceştia trebuiau să dea explicaţii. De asemenea, puteau cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor înaintea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin intermediul guvernului, format din miniştri. Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniştrii aveau o triplă răspundere:

  • politică, faţă de Corpurile legiuitoare;
  • penală, în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
  • civilă, faţă de orice parte vătămată (art. 99).

Prerogativele regelui rămâneau cele stabilite în 1866, dar în realitate erau diminuate, ca urmare a creşterii rolului Parlamentului ales prin vot universal. Puterea judecătorească se exercita prin organele ei, care pronunţau hotărârile în virtutea legilor existente. Pentru întregul stat exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, care dobândea atribuţii mai largi faţă de cele stabilite prin Constituţia din 1866. Curtea putea judeca constituţionalitatea legilor şi le putea declara inaplicabile pe cele care erau contrare Constituţiei.

Prin prevederile sale Constituţia din 1923 a dus la creşterea rolului statului. Legea fundamentală introducea ideea că proprietatea devine o funcţie socială şi interesele colectivităţii trebuie să primeze asupra celor individuale. Pe această bază au fost adoptate legile care permiteau intervenţia statului în orientarea politicii economice a ţării, cum a fost, de pildă, legea minelor din 1924. Constituţia consacra hotărârile luate de poporul român în 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …