Constantin Z. Buzdugan

Constantin Z. Buzdugan (3 iulie 1870, Coasta Lupei, judeţul Galaţi - 21 decembrie 1930, Galaţi) - poet, gazetar şi traducător.

Buzdugan continuă spiţa unor răzeşi din Nicoreşti: tatăl, Zamfir Buzdugan, era cântăreţ de strană, mama, Ghina, trecea ca învăţătoare în sat; când ea dispare (victimă a unei epidemii), tatăl şi fiul pribegesc peste Dunăre, stabilindu-se în Dobrogea. Admis la Gimnaziul real din Tulcea, ajunge elev la Gimnaziul „Cantemir-Vodă” şi la „Sf. Sava”, în Bucureşti, absolvind într-un alt colţ de ţară, la Botoşani, Liceul „A.T. Laurian”. Debutează, cu versuri şi schiţe succinte, în „Fântâna Blanduziei” (1889).

În 1890, colabora la „Biblioteca familiei”, „Românul”, „Curierul” ieşean al lui Th. Balassan. În toamna aceluiaşi an, prezenta în „Contemporanul”, textele unor descântece culese în zona natală (însoţite de mostre privind practicarea ritualului); se apropie, astfel, de gruparea social-democrată ieşeană. Iscăleşte, de-acum, statornic, în „Munca”, folosind curent şi iniţiale sau pseudonime, ca Zamfir Cobuz, Cobuz etc.

Subzistă un timp cu slujba la ziar, în provincie (a fost redactor la „Vocea Botoşanilor”), apoi în capitală, cooptat, din 1895, redactor la „Lumea nouă”, conduce suplimentul „Lumea nouă literară ilustrată” (şi/sau „Lumea nouă literară şi ştiinţifică”), remaniat prin grija sa şi, în ciuda privaţiunilor de tot felul, obţine licenţa în drept (cu teza Puterea paternă asupra persoanei copiilor în dreptul roman şi român, 1901).

Fruntaş al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, susţine energic programul mişcării, implicat în activităţi de organizare curentă (e numit, în 1896, secretar al Comitetului general). Practică jurnalismul militant, atent şi prob în observarea faptului social, iniţiază anchete, campanii de presă, polemici; e, în egală măsură, publicist literar şi cronicar de spectacol. Cu Iosif Nădejde şi I.C. Frimu se va situa, în 1898, printre „radicali”, stăruind pentru prevenirea scindării PSDMR, în preajma Congresului al VI-lea.

Ulterior, se stabileşte la Galaţi, unde va profesa avocatura „cu ştiinţă şi conştiinţă” (Felix Aderca), dar fără să abandoneze scrisul şi rămânând acelaşi redutabil gazetar. Încă legat de cercurile socialiste, colaborează, în 1902, la „România muncitoare”, participă la declanşarea grevei lucrătorilor din port. Pe urma „generoşilor”, aderă între timp la Partidul Liberal, devine un factotum la „Tribuna liberală”, oficiosul local al PNL.

Între 1906 şi 1908, va redacta, cu Mihai Pastia şi D.A Ţăranu, „Votul universal”. Sprijină reformismul liberal şi „poporanismul luminat” promovat de Spiru Haret în cultură, pledând pentru rolul moral, dar şi pentru rostul pragmatic al intelectualului în „renaşterea ţării”; el însuşi regăsindu-se părtaş la toate iniţiativele de seamă ce tind la crearea unui climat şi la formarea în oraşul dunărean a unor instituţii cu tradiţie durabilă: şcolile de adulţi, Cercul „Analelor” sau Universitatea Populară îl consemnează printre fondatori.

Încurajarea forţelor locale şi stimularea tinerilor autori precumpănesc în orientarea celor două reviste „literar-culturale” pe care le îndrumă în răstimpul următor: o replică la „Dunărea de Jos”, scoasă cu Al. Bădescu, între anii 1908 şi 1912, o reprezintă „Dunărea” (1919), coredactată cu Alexandrina Scurtu şi Emil Maur. În casa scriitorului şi a soţiei sale (Eliza Rosiade-Buzdugan, profesoară şi publicistă), va fiinţa „salonul” - şi cenaclul literar -, modest, dar agreat de toţi artiştii urbei, şi nu numai. Sexagenar, Buzdugan acuza singurătatea, boala (îşi pierduse aproape cu totul vederea); cedând depresiei, se sinucide, consternându-şi confraţii, în preajma Crăciunului din 1930.

Prezent în cele mai diverse publicaţii ale vremii, Buzdugan mai semna, către sfârşitul veacului al XIX-lea, în „Tinerimea unită”, „Românul literar”, „Revista pentru toţi” (unde e şi redactor, alături de Theodor Voicu şi George Diamandy), „Lumea ilustrată”, „Evenimentul literar”, „Carmen Sylva”, „Povestea vorbei”, „Litere-ştiinţe-arte” şi „Foaia populară”, iar din 1900, la „Revista modernă”, „Curentul nou”, „Comoara tinerimei”, „Sămănătorul”, „Viitorul”, „Universul”, „Universul literar”, „Flacăra”, „Lumea copiilor”, „Adevărul literar şi artistic”, „Licăriri”, „Slove”, „Roma”, „Cuget clar”, „Progresul economic” (a figurat şi ca director al acestui periodic gălăţean), „Darul vremii”, „Utopia” etc. Tânăr, poetul compune versuri fluente, cu înrâuriri lamartiniene şi nuanţe de mic răsfăţ heinean. Ca la mulţi posteminescieni din ultima parte a veacului, descrierile apar „poetizate”, pastişele au oarece graţie.

La tema romantică, trimite şi prima sa carte, Singurătate (1897), al cărei cuprins este eterogen. Nota sentimentală şi cea retorică se însoţesc, şoapta e, mai adesea, „sonoră”. Sonetul (neoclasic), figuraţia clară, motivele comune de reflecţie (lumea ca teatru al deşertăciunii etc.) alternează cu versul fluid, insinuând în subtext sugestia, vagul morbid, fiorii „răului”. Poezia socială capătă tonuri profetice; alte stihuri reamintesc de spiritul aspru, „verist” al literaturii de la „Contemporanul”.

Versuri uitate repede în periodice învecinează propaganda şi sloganul, dar nu adaugă mai mult la faima poetului socialist şi militant; un cânt - „al lucrătorilor” imita Internaţionala (transpunerea textului lui Eugene Pottier îi aparţine, de altfel). Părăsindu-şi, spre 1900, alter ego-ul romantic şi protestatar, se îndreaptă către noile modele: sămănătorist, simbolist apoi, în poezie, evoluţia e însă sinuoasă; alteori, regăsind în făgaşul poemului popular o vigoare ingenuă.

Poezii patriotice şi didactice, puse sub un generic evocativ, celebrau fruntariile reîntregite, într-o a doua culegere, imprimată la distanţă în timp: Cântări de luptă şi de biruinţă (1919). Din anunţatele Cântece de odinioară şi din Psalmi noi, izbuteşte să publice numai grupaje sau poezii disparate, deşi e aici cu mult mai aproape, se pare, de formula lirismului său. Risipindu-şi, în parte, vocaţia, în tranziţia de la cumpăna veacurilor, Buzdugan compensează, în timp, prin „pasionate, rodnice îndeletniciri” de traducător (Geo Dumitrescu).

Primele tălmăciri, din literatura franceză ori săvârşite prin intermediul francezei, coincid cu vârsta debutului publicistic: articole, proză, pagini ştiinţifice sau artistice, din Herbert Spencer, Walter Scott, Percy Bysshe Shelley, Nikolai Cernîşevski (fragmente din Ce-i de făcut?), Paul Lafargue, Alphonse Daudet şi E. Fourniere, apar în „Românul”, „Lumea nouă” sau „Munca”. Şi în volumele proprii, poetul face loc, cu largheţe, traducerilor din Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset, Jean-Marie Guyau, Henri Murger, Edmond Rostand, Frederic Mistral, Sully Prudhomme, Paul Deroulede, Maurice Maeterlinck, Emile Verhaeren şi Paul Verlaine; alte echivalări, după Victor Hugo, Jean Richepin, Marc Monnier, Andre Dumas, E. Hollande şi Albert Samain, se păstrează în periodice. Traduce, de preferinţă, din simboliştii francezi; speră a da, la un moment dat, el însuşi, o „serie” de poezie modernă.

În cunoştinţă cu acest plan, Cornelia Buzdugan-Haşeganu, fiica lui, edita, in memoriam, un prim tom: Baudelaire (1942). Urmând îndeaproape şi nu rareori inspirat modelul, asumând dificultăţile ridicate de limbajul poetic, Buzdugan a transpus „sistematic”, printre primii la noi, poeme faimoase ca Les Plaintes d’un Icare, L’Horloge, L’Albatros, Harmonie du soir etc. Meritul i se recunoaşte târziu, posteritatea plasându-l în compania bunilor interpreţi din Charles Baudelaire: Alexandru Hodoş, Pananit Cerna, Alexandru A. Philippide, Ion Pillat, Perpessicius, I.I. Ciorănescu, Benjamin Fundoianu, Şerban Bascovici etc., alături de care „rezistă”, prin meşteşug, siguranţă prozodică, adecvarea expresiei la muzica fină a textului.

În integrala traducerilor din Les Fleurs du mal - Florile răului, Buzdugan e prezent cu 45 din 50 de „variante” posibile, bilanţ notabil. Poetul surprinde, în fine, cu un sisific proiect, angajând, în ultima parte a vieţii, tălmăcirea trilogiei lui Dante Alighieri; aborda Divina Commedia fără o iniţiere specială, fără o pregătire „de şcoală”, în termenii lui Nicolae Iorga, altfel întâiul în a-i consacra reuşita, într-o prefaţă, publicată anticipat, la Infernul.

Plecând de la versiunea franceză a lui Hugues Felicite Robert de Lammenais, confruntă ediţii curente sau erudite cercetări şi aspiră a da fluenţă expresiei, stabilitate terţinei şi a imprima firescul originar endecasilabilor săi. Excepţie făcând doar câteva cânturi din prima cantică (I-III, XXIV), cunoscute antum, încercarea lui Buzdugan, meritorie, e curând şi nedrept ignorată, după moartea poetului. Cornelia şi I. Haşeganu reuşesc să reia tipărirea poemei, după manuscrisul complet revăzut de traducător, în revista pe care o redactau la Braşov în anii războiului („România tânără”, 1942-1943), avansând, în circumstanţe ostile din nou, doar până la cântul VIII din Infernul.

Opera literară

  • Singurătate, Bucureşti, 1897;
  • Hori ostăşeşti, Tecuci, 1916;
  • Cântări de luptă şi de biruinţă, Bucureşti, 1919.

Traduceri

  • Poezii, traduse din poeţii moderni francezi, vol. I: Baudelaire, prefaţă de Cornelia Buzdugan-Haşeganu, Braşov, 1942; Versuri, în Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal - Florile răului, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită de Geo Dumitrescu, introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1978.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …