Constanţa Buzea

Constanţa Buzea (29 martie 1941, Bucureşti) - poet, publicist şi redactor. Este fiica Alexandrinei (născută Nica) şi a lui Petrache Buzea, funcţionar. Urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1963-1969), debutând foarte timpuriu cu versuri la „Tânărul scriitor” (1957). Cel dintâi volum, De pe pământ, îi apare în 1963. Din 1973, este redactor la revistele „Amfiteatru” şi „Viaţa studenţească”, iar după 1990, la „România literară”. Distinsă cu numeroase premii, Buzea va fi laureată, în 2001, a Premiului Naţional de Poezie „Minai Eminescu”.

Între atâţia poeţi care-şi locuiesc spaţiul imaginar ca pe o certitudine, populându-l dezinvolt, luxuriant sau aspru, cu obiecte sau aduceri aminte, cu melancolii ori cu sarcasme, Buzea face parte dintre acei autori, niciodată mulţi, „instauraţi” în propriul eu ca într-o enigmă. Nu atât textul, cât „umbra” lui, nu atât locvacitatea metaforică, cât mai ales legătura, fuziunea aproape nevăzută, dar întotdeauna prezentă, dintre ordinea terestră, ordinea cosmică şi ordinea morală definesc şi captează identitatea acestui tip de lirism.

„Peisajul”, chiar şi atunci când este copleşit de vegetaţie, fascinat de levitaţia proprie fiecărui anotimp, chiar şi atunci când se defineşte în funcţie de un loc anume, de căderea luminii, a ploilor, a amurgului, a nisipurilor, mortuare sau sărbătoreşti, este un peisaj moral, mai mult, o arhitectură labirintică de emoţii, cu sens exorcizant şi finalitate autoscopică. Efluviile naturiste, captate de energiile puberale, stau alături de motivul romantic-baroc al „marelui mim îndoială”, dar măştile şi tentaţiile de cuprindere a ordinii terestre într-o viziune carnavalesca sunt părăsite în numele rigorii sapienţiale.

Lirismul sărbătoresc, încărcând versul cu lumini, adieri, şoapte şi polenuri, este practicat cu aceeaşi plinătate a emoţiei şi rostirii cu care angoasa, tremendumul traversează planul poematic, fie în cadenţe strident-demonstrative, fie în sonorităţi cvasiliturgice, drapând melancolia în prozodii de descântec. Nu altfel se întâmplă în registrul erotic, unde, alături de poemele marcate de tensiunea aşteptării, de presimţiri şi utopii configurate energic ori tandru, pot fi întâlnite poeme jubiliatorii, copleşitoare afectiv, exaltând dăruirea şi comuniunea, dar şi „sfârşitul continuu”, lamentoul rememorativ - agresiv sau duios, orgolios ori uscat, neutru - în al cărui triunghi trecutul se oferă prezentului pentru a prefigura o şansă utopiei. Aceeaşi energie plăsmuitoare va experimenta nu numai tematici, dar şi expresii variate, provenind din diferite direcţii culturale. Tentaţiei atitudinilor în travesti i se va adăuga apetitul rostirii travestite.

De aici, cu precădere în volumele de până la Ploi de piatră (1979), secvenţele bacoviene turnate în carcase argheziene. Ele nu abundă nicidecum şi sunt, oricum, la antipodul intertextualităţii programatic practicate în poezia optzeciştilor, dar semnifică, în anumite momente, o stare de criză a limbajului (de aici şi asidua interogare a „cuvintelor ca material” pentru inefabil) observată, la vremea ei, de Eugen Simion, stare ce traduce mai puţin vidul interior şi mai mult - paradoxal - un soi de narcisism invers: adorarea şi asimilarea alterităţii de atitudine şi expresivitate ca pe propriul chip (şi fel) de a fi. Autocontemplare, receptivă nu prin reducţie, ci prin seducţie: „Cum vii, cum stai, ţi-aş spune întruna / Că sunt un mim fără lumină. / Şi sunt cuvintele prea goale / Pentru serbările din gând. / Mimul se zbate în oglindă / Şi-n sinea lui sedus se-nclină.”

O imagine definitorie în poezia scrisă de Buzea ar putea fi cunoscuta ipostază a gândirii eminesciene din Diana: „În cea oglindă mişcătoare / Vrei să zăreşti un straniu joc. / O apă vecinie călătoare / Sub ochiul tău rămas pe loc.” Sau, în cuvintele poetei: „Durerea, orgoliul de-a nu mă divide, / şi strania poftă de-a fi suverană, / Provoacă otrava pe care-o înghite / Naiva din suflet, podoaba mea, rană. / Pierzând cu voinţă dovezile sorţii. / Nici vieţii m-adaug, nici liniştei morţii.”

Cele două ipostaze fundamentale (imagini obsedante) ale acestei poezii sunt sufletul şi umbra, configurate sub semnul, trist şi miraculos totodată, al unităţii fiinţei. Paradox care constituie şi „cheia estetică” a acestei poezii: un „conţinut” înconjurat de-o amplă, alambicată, savant construită armură de sensuri şi imagini. Anotimpurile bogate, accentele vitaliste şi comunicarea emoţională sunt petrecute, aproape fără excepţie, prin filtrul propriei lor negaţii: pustiirea naturii, moartea, singurătatea devorantă. Ceea ce este se revelă ca umbră a nefiinţei, deci ca dovadă a (înseşi) firii acesteia.

Dovadă pieritoare, la rându-i: norii, pasărea, copacul, sevele, melcii, fluturii etc. sunt / devin „cuvinte”, adică umbre ale făpturilor, oglinzi oglindite ale rostirii. Rostire pe care o câştigă, o certifică tocmai prin infinita ei pierdere. Trupul este umbră sufletului, iar realitatea pe nume „Tu” capătă identitate numai traversând „sala nervilor”, prin înstrăinarea de prezentul amintirii sale: „... acelui tu monstruos îi dădeam loc / de viaţă şi de moarte / drept asupra aripilor / [...] el intră şi iese zburând / ca propriul meu suflet nepăsător / cu propriul meu suflet în minte / cu propriul meu îngândurat suflet / care atât de palid şoptea / lasă-mă liber”.

Insinuată nu doar lângă trup, ci şi lângă cuvinte, umbra „depinde” exact în măsura în care îşi cucereşte „autonomia”: „Depind, deci, exist, iată fraza / De sărbătoare umbrindu-mă ca un copac / fără frunze.” Umbra nu goleşte, ci „stivuieşte goluri”, este „pată fără răscruce, fără deviere”, păstrează senioria durerii („Inima tăiată-n două / să se-adune nu mai vrea”), ea se lasă peste trecut („şerpi plini de ghimpi / umbra planta memoria / într-un loc secetos din trecut”) nu ca semn final, ci ca absolvire, ca transfer al eului dincolo de limite („în timp ce plângi în somn / prăpastia se gândeşte la tine”).

În acest timp, sufletul lipsit de umbră devine „chin de pâslă” şi este aşteptat „ca un mormânt”. El se „sparge ca un vas”, înseamnă „trecutul rănii viitoare”, călătoreşte „în surpare” şi sfârşeşte prin a topi oglinda în care Mimul priveşte un mim privindu-se în oglindă, în care un mim... etc., mise en abîme prin care existenţa şi iluzia se descoperă, se autentifică şi se consumă reciproc. De aici şi până la sintagma „umbra umbrei” nu este decât un pas, iar Buzea nu întârzie să-l facă. Destrămare şi Unitate sunt cele două stări matriciale locuite de suflet şi, respectiv, de umbră, din centrul cărora provin deopotrivă forţa şi neliniştea fără margini a gândului poetic.

În ciuda multelor aparenţe (serafismul, tonalităţile de litanie, lamentoul perpetuat din raţiuni (auto)persuasive, diafanul, vegetalul şi irizaţiile angelice), poezia nu se edifică exclusiv din pasivităţi, langori şi contemplaţii, ci şi dintr-o covârşitoare energie a ipostazierii: „De ce să nu desfid surâsul, plânsul, / Ca pe-ale clipei stranii accesorii, / De ce să nu mă-ncredinţez sub norii / Oricărui sens ce m-ar sorbi într-însul?” întrebarea desfide orice limitare.

Ea fisurează logica textului („Tu, care n-ai coborât niciodată / spune-mi / punctul, când e mirare? / Şi când întreabă? / Când se suspendă?”), dezvăluie dependenţa teatral-absurdă a universului („Senină sfială albind ne rărim / În numele marelui mim / în numele marelui mim îndoială / în lacrima lumii cuminte plutim / din gura amară a marelui mim / Ies stoluri de păsări şi nori dau năvală”) şi face să vibreze mirarea între afirmaţie şi negare: „Te voi goni cu gură stinsă, / Te voi reţine ca pe-un sfânt / Între nimic şi poezie, / Între credinţă şi trădare? // În lumea ta de-nfiorare / Vei vrea să vin, ca mai curând / Să fug de ea, iubindu-i fiul / Care se naşte şi dispare/în voia lui urmând cu milă / Făptura mea prin timp umblând?”.

Se întâlnesc în larga deschidere de compas a acestui univers poetic majoritatea temelor generaţiei ’60: formele vitalismului (când insurgent, când, cel mai adesea, temperat de fervorile rostirii), candoarea descoperirii lumii, starea edenică a copilăriei, dar şi monologul convulsiv, străbătut de motivul morţii, tensiunea dramatică a confesiunii, dar şi ironia trecută prin cuvintele lui Iov, „fresca” vizionară, dar şi crochiul nervos, pastelul frumos decorat, acompaniat de luminiscenţă şi agonic în subtext, dar şi sonetul cu lumini glaciale, sentenţios-didactic în premise şi disolutiv în concluzii, turnând gnomicul în tipare senzoriale, ca în neoplatonismul renascentist, în ciuda unităţii de substanţă, se pot decupa patru etape în evoluţia poetei.

Cea dintâi ar cuprinde volumele De pe pământ (1963), La ritmul naturii (1966) şi, parţial, Norii (1968). A doua etapă, de la Agonice (1970) până la Răsad de spini (1973), defineşte decisiv traiectoria poetei. De acum, „setea de anonimat”, ceea ce înseamnă „subordonarea eului unei ritmicităţi universale”, va primi semnificaţiile renunţării şi ale spaimei de singurătate şi moarte. Ape cu plute (1975), Limanul orei (1976) şi Ploi de piatră (1979) aduc o importantă schimbare de accent: în regimul trăirii poetice, plenitudinea afectivă (inclusiv cea a suferinţei) cedează tot mai mult în faţa epurelor mentale. Evoluţie ce va culmina, mai târziu, în stilizările şi ermetismul din Planta memoria (1985).

Odată cu acesta şi cu Cină bogată în viscol (1983), abstractizarea peisajului şi închiderea poemului într-o ermetică şi glacială vizualitate, suspendarea şi chiar anularea, pe alocuri, a centrului afectiv în numele contemplaţiei cu vibraţii de sarcasm, fluxul incertitudinilor, generat între altele şi de eliminarea punctuaţiei - totul oferă sugestia unui eu pierdut, amăgit de propria-i imagine.

Ineditele cuprinse în finalul antologiei Cheia închisă (1987), în strictă continuitate cu claustrai eliberator din Planta memoria, investesc absenţa cu atributele revelaţiei („simt limita / limita contemplând sufletul / în trup ca într-o rană goală”) şi fac din sacrificiu şi retragere o iniţiere în „strigătul propriu”, către „ieşirea din timp”.

Fiecare poem al autoarei este deopotrivă un început care sfârşeşte şi un sfârşit care-şi conţine noul început. De aici balansul dintre mereu-altceva şi mereu-acelaşi, farmecul şi capacitatea exorcizantă a acestei poezii: „De parcă moartea blând aş evita-o, / Beau somnul dintr-o ceaşcă luminoasă, / Înaintând nerecunoscătoare / Pe-un drum ce nu-i al meu, / Deşi atât de stranii fiinţe îmi arată, / Las geniul limitei să mă înconjoare. / El şterge zidul literelor într-o / ciudat de transparentă stare”.

Opera literară

  • De pe pământ, piei, de Mihu Dragomir, Bucureşti, 1963;
  • La ritmul naturii, Bucureşti, 1966;
  • Norii, Bucureşti, 1968;
  • Agonice, Bucureşti, 1970;
  • Cărticica de doi ani, Bucureşti, 1970;
  • Coline, Bucureşti, 1970;
  • Aventurile extraordinare ale lui Hap-Pap (în colaborare cu Adrian Păunescu), Bucureşti, 1970;
  • Sala nervilor, Bucureşti, 1972;
  • Leac pentru îngeri, Bucureşti, 1972;
  • Cărticica de trei ani, Bucureşti, 1972;
  • Răsad de spini, Bucureşti, 1973;
  • Pasteluri, Bucureşti, 1974;
  • Cărticica de patru ani, Bucureşti, 1974;
  • Ape cu plute, Bucureşti, 1975;
  • Limanul orei, Bucureşti, 1976;
  • Poeme, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1977;
  • Ploi de piatră, Bucureşti, 1979;
  • Umbră pentru cer, Bucureşti, 1981;
  • Cărticică de cinci ani, Bucureşti, 1983;
  • Cină bogată în viscol, Bucureşti, 1983;
  • Planta memoria, Bucureşti, 1985;
  • Cheia închisă, Bucureşti, 1987;
  • Pietre sălbatice, Bucureşti, 1988;
  • Cărticică de şase ani, Bucureşti, 1988;
  • Ultima Thule, Bucureşti, 1990;
  • Zgomotocicleta, Bucureşti, 1996;
  • Foşnet fabulos, Timişoara, 1997;
  • Pelerinaj, Bucureşti, 1997;
  • Pastelul amoros, Timişoara, 1998;
  • Start la şevalet, Bucureşti, 1998;
  • Pretext de conversaţie, Timişoara, 1999;
  • Roua plural, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1999.

Traduceri

  • Dimcio Dehelianov, Poezii, Bucureşti, 1987.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …