Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în mijlocul rivalităţilor şi a tendinţelor de stăpânire din partea unor puteri vecine. La nord-est, între feudalii poloni şi cei lituanieni, izbucniseră lupte înverşunate pentru acapararea teritoriilor cnezatului de Halici, încheiate printr-un compromis: Haliciul propriu-zis a rămas Poloniei, iar părţile răsăritene, cunoscute sub numele de Podolia, au fost ocupate de cnejii lituanieni (1366). În perioada de accentuare a contradicţiilor dintre cele două tabere şi atât timp cât stăpânirea lor în aceste părţi, în permanenţă slăbită de răscoalele populaţiei ucrainene, nu ajunsese la o deplină consolidare, o agresiune împotriva Moldovei din partea vecinilor săi din nord era mai puţin de temut.

După alegerea regelui Ungariei Ludovic I ca rege al Poloniei, în 1370, Moldova era ameninţată, însă, să cadă pradă cotropirii feudalilor maghiari. E foarte probabil că, în vremea luptelor pentru dobândirea independenţei statului şi după aceea, cu scopul de a contrabalansa pretenţiile feudalilor maghiari, domnii Moldovei vor fi căutat adesea sprijin la cnejii lituanieni, cu care unii dintre ei aveau legături de rudenie. După cum rezultă din documentele contemporane, Bogdan I a avut mai mulţi fii, care au sprijinit eforturile tatălui lor în vederea asigurării independenţei ţării.

După moartea lui Bogdan, a urmat la tron Laţcu, unul din fiii săi. Temându-se de o nouă intervenţie a regelui maghiar Ludovic I la răsărit de Carpaţi, Laţcu a căutat să se apropie de regatul polon. Cu toate că această intervenţie nu a avut loc şi nu sunt dovezi că Laţcu ar fi recunoscut suzeranitatea regelui Ungariei, totuşi cronicarii maghiari afirmă că domnii Moldovei erau vasali ai coroanei ungare, iar în tratatul încheiat în 1370 cu regele Boemiei, Carol al IV-lea de Luxemburg, Ludovic I număra Moldova printre ţările vasale Ungariei.

Ofensiva regatului feudal maghiar împotriva teritoriilor de la sud şi răsărit de Carpaţi - înfăţişată de regii Ungariei ca o misiune apostolică, încredinţată de papalitate în vederea convertirii „schismaticilor” la catolicism - rămânea, totuşi, o primejdie reală. Atâta timp cât Moldova nu obţinuse recunoaşterea lumii feudale catolice, existenţa sa ca stat de sine stătător era mereu ameninţată.

Laţcu a încercat să obţină această recunoaştere şi să înlăture primejdia care izvora pentru Moldova din această situaţie. În acest scop, el a intrat în legătură cu curtea papală de la Avignon, arătându-se dispus să treacă la catolicism şi a cerut să i se trimită un episcop catolic în capitala sa de la Siret. Cererea domnului moldovean a fost încuviinţată şi, în 1371, a fost numit episcop de Siret Andrei Wassilo din Cracovia. Nu se ştie sigur dacă acesta a sosit într-adevăr în Moldova.

Domnia lui Laţcu în Moldova, precum şi evenimentele care au urmat după moartea sa (1373) sunt puţin cunoscute. Din unele ştiri păstrate în cronica polonă a lui Jan Dlugosz, reiese că în această perioadă domnea în Moldova un voievod Ştefan, după moartea căruia ar fi izbucnit certuri pentru domnie, între cei doi fii ai săi, Petru şi Ştefan. Cel din urmă, fiind izgonit, ar fi revenit în ţară, însoţit de o puternică oştire feudală, adunată în Polonia Mică şi Halici, pe care Petru - sprijinit de moldoveni şi cu ajutorul „provincialilor” unguri - a atras-o într-o cursă şi a nimicit-o, în codrii numiţi „Plonini”. În aceste împrejurări, care au avut loc între anii 1373-1377, tronul Moldovei a fost ocupat de Petru, căruia cele mai multe din letopiseţe îi atribuie o domnie de 16 ani. Propaganda catolică în Moldova a continuat şi după moartea lui Laţcu, fiind încurajată îndeosebi de Margareta (Muşata), mama lui Petru I.

După moartea lui Ludovic I (1382), în Ungaria au izbucnit tulburări şi lupte interne între diferitele facţiuni ale magnaţilor, fiecare dintre ele susţinând la tron câte un pretendent. Criza politică din Ungaria a fost folosită de panii poloni pentru a ridica prestigiul Poloniei în viaţa internaţională din centrul şi răsăritul Europei, mai ales după înfăptuirea uniunii polono-lituaniene. În anul 1387, după izgonirea dregătorilor maghiari din Halici, acesta a fost anexat la Polonia. Cu acest prilej, probabil, ţara Sepeniţului (Terra Sepenicensis), adică teritoriul din jurul cetăţilor Horin, Hmielov şi Ţeţina (lângă Cernăuţi), a ajuns sub stăpânirea statului moldovean.

Pentru a asigura această extindere a graniţelor statului moldovean spre nord şi pentru a înlătura primejdia unui eventual atac din partea regatului polon, Petru I a fost nevoit să trateze cu ruda sa, regele Poloniei Vladislav-Iagello. În 1387, însoţit de un grup de boieri, el s-a prezentat la Liov, unde a depus, ca vasal, jurământul de omagiu. Prin acest act de omagiu, boierimea din Moldova se punea la adăpost şi împotriva unor eventuale atacuri din partea feudalilor din Ungaria, unde Sigismund de Luxemburg reuşise să îngrădească, într-o oarecare măsură, anarhia nobiliară; el constituia, în acelaşi timp, un succes şi pentru feudalii poloni, deoarece aveau acum în domnul Moldovei un aliat care dispunea de importante resurse financiare şi militare.

Încă din 1387, regele Poloniei trata la Luck cu noul său vasal obţinerea unui împrumut de bani, pentru a putea face faţă greutăţilor prin care trecea întinsa sa stăpânire. În 1388, Petru îi acordă împrumutul solicitat, în suma importantă de 3.000 de ruble de argint, a cărei restituire era garantată prin punerea ca zălog a oraşului Halici şi a teritoriului înconjurător. În vremea aceasta, Moldova ajunsese să aibă spre sud graniţă comună cu Ţara Românească, care era ameninţată tot mai mult de turci.

În anul 1389, Petru I a mijlocit încheierea unul tratat de alianţă între Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, şi regele Poloniei, Vladislav-Iagello. În cadrul relaţiilor internaţionale, Moldova a început să se bucure de un prestigiu din ce în ce mai mare, datorită consolidării ei pe plan intern. Ca urmare a dezvoltării economice a ţării, Petru I bate chiar monedă proprie, care ajunge să circule şi în afara hotarelor ţării.

Pentru consolidarea starului său, Petru I s-a îngrijit şi de construirea unor puternice cetăţi, ca acelea de la Neamţ şi Suceava, unde şi-a strămutat reşedinţa, în acelaşi scop, domnul Moldovei a acordat un deosebit sprijin bisericii. În timpul domniei lui, au fost fondate câteva mănăstiri, ca Probota, Neamţu, probabil şi altele, pe care domnul le-a înzestrat prin danii de sate. Petru I a căutat să organizeze ierarhia bisericească a Moldovei, în care scop a înfiinţat o episcopie, supusă mitropoliei de la Halici. Când a cerut însă patriarhiei de Constantinopol recunoaşterea ei ca mitropolie a ţării, patriarhul a refuzat să recunoască pe Iosif, cel sfinţit la Halici, şi a numit ca mitropolit pe un grec, care nu a fost primit în ţară, ceea ce a dus la un conflict între domnul Moldovei şi patriarh.

Petru I a întreţinut legături de prietenie cu marele cneaz al Moscovei. În anul 1386, Vasile, nul marelui cneaz Dimitrie Donskoi al Moscovei, a reuşit să fugă de la hanul Hoardei de Aur, care îl ţinea ca ostatic, şi, trecând prin Podolia, a găsit adăpost „în marea Valahie, la Petru voievod”. Vasile Dimitrievici s-a bucurat puţin timp de ospitalitatea domnului moldovean, deoarece, în anul 1389, la moartea tatălui său, el s-a întors la Moscova, unde a fost încoronat mare cneaz.

După moartea lui Petru I (înainte de 30 martie 1392), domnia a revenit fratelui său, Roman I. Acesta se intitula pentru prima oară „marele domn, singur stăpânitor al ţării Moldovei, de la munte până la mare”. Se constată, deci, că, în timpul domniei lui Roman - dacă nu încă mai dinainte - statul moldovean se întinsese spre sud şi atinsese ţărmul Mării Negre.

Domnul Moldovei a reînnoit, în 1393, omagiul de vasalitate faţă de regele Poloniei. În actul încheiat cu această ocazie, se fac unele rezerve în privinţa ajutorului militar pe care se îndatora să-l dea, în caz de nevoie, suzeranului său. Aceasta înseamnă că Roman avea o altă poziţie faţă de regele polon decât predecesorul său, datorită, fără îndoială, consolidării statului moldovean.

Domnul Moldovei a intervenit în conflictul dintre marele cneaz al Lituaniei Vitold şi cneazul Teodor Coriatovici din Podolia. Acesta din urmă, ajutat de oştile maghiare şi moldovene, precum şi de populaţia rusă, s-a răzvrătit în anul 1393 împotriva lui Vitold. Letopiseţele ruse arată că Teodor Coriatovici şi-ar fi. „întărit cetăţile cu moldoveni şi cu unguri”. Mai mult încă, spre a-şi sprijini aliatul, Roman a trecut cu oştile sale în Podolia, unde a fost însă învins, în lupta de la Braclaw. Aceeaşi soartă a avut-o şi aliatul său Teodor Coriatovici, care a fost silit să se refugieze în Ungaria. O parte din oştile acestuia s-au adăpostit în Moldova.

Nu se cunosc bine împrejurările în care a încetat, în prima parte a anului 1394, domnia lui Roman I. E foarte probabil că boierimea a profitat de înfrângerea sa în Podolia şi a reuşit să-l înlăture. În urma lui Roman I, rămăseseră doi fii, probabil minori, Alexandru şi Bogdan, singurii menţionaţi de tatăl lor în puţinele documente păstrate de la el. În Polonia, se adăpostea un alt pretendent la tronul Moldovei, Ivaşcu, fiul lui Petru I, cu foarte puţini partizani. Atitudinea acestuia, plină de renunţări faţă de pretenţiile feudalilor poloni, se pare că nu a fost pe placul boierimii moldovene, care a acceptat ca domn pe un anume Ştefan (1394-1399).

Atitudinea duşmănoasă a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, faţă de Moldova l-a determinat pe noul domn să caute o mai strânsă apropiere de Polonia. Pentru restabilirea influenţei politice a feudalilor maghiari în Moldova, Sigismund de Luxemburg s-a hotărât să intervină. Spre sfârşitul anului 1394, el a concentrat în Transilvania puternice forţe militare. În faţa primejdiei iminente, Ştefan a reînnoit, în ianuarie 1395, omagiul de vasalitate faţă de regele Poloniei.

Actul încheiat cu această ocazie a fost dus în Polonia de o delegaţie de boieri, care trebuia să negocieze obţinerea unui ajutor grabnic pentru ca Moldova să poată face faţă agresiunii feudalilor maghiari. Regele Poloniei a profitat de situaţia grea a vasalului său şi a cerut boierilor un act de renunţare definitivă la stăpânirea Pocuţiei, pusă ca zălog în schimbul Haliciului, pentru suma împrumutată de Petru I. În ceea ce priveşte ţara Sepeniţului, problema rămânea deschisă şi se prevedea rezolvarea ei prin tratative ulterioare.

Ajutorul aşteptat de moldoveni din Polonia se pare că nu a venit. Ştefan a trebuit să facă faţă singur agresiunii feudalilor maghiari. După unele mici succese, oştile lui Sigismund au ajuns aproape de capitala Moldovei. Pe drumul întoarcerii spre Transilvania, oştile maghiare, atacate de moldoveni, au suferit însă o grea înfrângere, în februarie 1395, lângă localitatea Hindău (probabil satul Ghindăoani, în apropiere de Tg. Neamţ). Victoria aceasta a întărit poziţia Moldovei, asigurând independenţa ţării faţă de pretenţiile feudalilor maghiari, în anul 1398, se constată că raporturile dintre cele două ţări se îmbunătăţiseră. Nu se cunosc împrejurările în care a luat sfârşit domnia lui Ştefan I.

În toamna anului 1399, domnea în Moldova Iuga vodă (1399-1400), care avea ca asociaţi la domnie pe Alexandru şi Bogdan, fiii lui Roman I. Iuga vodă a întreţinut relaţii de prietenie cu marele cneaz al Lituaniei, Vitold, pe care l-a ajutat în lupta împotriva tătarilor, la Worskla. Domnia lui Iuga a luat sfârşit datorită intervenţiei lui Mircea cel Bătrân, care a sprijinit împotriva sa pe Alexandru, fiul lui Roman, numit mai târziu „cel Bun”.

Check Also

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …

Rusia şi mişcările populare din Moldova (1574-1593)

Tendinţele antiotomane ale politicii externe ruse începeau cunoscute de opinia publica europeana, care vedea în …