Condiţiile cadrului natural-geografic al Ţării Haţegului

Consideraţiile geografice prilejuite de precizarea limitelor teritoriale ale cercetării noastre se cer completate cu principalele date privind, condiţiile geografice şi mai ales resursele naturale ale Ţării Haţegului. Subiectul este foarte important pentru cunoaşterea specificului local, a raporturilor dintre societatea haţegană şi teritoriul în care ea a locuit şi în care s-a dezvoltat, teritoriu care i-a asigurat cele necesare traiului imprimându-i totodată anumite trăsături particulare.

Studii recente de geologie, geomorfologie sau de geografie economică dedicate Ţării Haţegului reflectă interesul crescând al respectivelor discipline pentru regiunea de care ne ocupăm. Preluând şi folosind datele acestor cercetări, nu pierderii din vedere faptul că suntem interesaţi, înainte de toate, ide cunoaşterea cadrului natural-geografic al epocii pe care încercăm să o reconstituim.

Cu alte cuvinte, suntem interesaţi în surprinderea elementelor care nu sau modificat său care au suferit modificări mici în ultimele cinci-şase secole, condiţionând deci viaţa şi la începuturile evului mediu repartizarea pe altitudini a teritoriului, accesibilitatea mai grea sau mai uşoară a unor zone, existenţa subdiviziunilor naturale (a aşa-numitelor „unităţi teritoriale ale habitatului” - Siedlungskammern), calitatea solurilor şi până la un punct chiar extinderea în zonă a terenurilor împădurite. Alte elemente, pentru care avem motive să credem că au suferit în ultimele secole schimbări mai profunde; în primul rând regimul hidrologic, umiditatea terenurilor, culturile vegetale, fauna şi căile de comunicaţie, pretind multe rezerve la proiectarea asupra trecutului a situaţiei actuale.

Din teritoriul de aproape 5.000 km de care ne ocupăm, masivele muntoase propriu-zise şi zonele situate deasupra altitudinii de 1.000 m, improprii habitatului cu caracter permanent, nu reprezintă decât circa 30%. Adăugând la această valoare zonele întinse fragmentate de văi adânci şi acoperite - înainte vreme desigur mai mult decât azi - de pădure, situate în munţii Poiana Ruscăi, în bazinul cursului superior al Cernei, în jurul Retezatului sau pe latura apuseană a munţilor Şureanului (aşa-numita „zonă a munceilor”), cu altitudinea cuprinsă între 600 şi 1.000 m, teritoriul favorabil habitatului medieval se re-strânge până la jumătate din suprafaţa Ţării Haţegului, înţeleasă împreună cu pertinenţele” sale. Aceasta nu înseamnă totuşi că din reconstituirile istorice ar trebui eliminată jumătate din regiunea de care ne ocupăm, ca fiind lipsită de valoare arheologică şi de elemente de umanizare la începuturile evului mediu.

Zonele situate deasupra altitudinii de 600-700 m au participat într-un fel sau altul la viaţa colectivităţilor haţegane, prin întinsele păşuni alpine, prin hrana pe care o găseau în păduri turmele de animale, prin resurse în vânat sau chiar şi numai ca „ecrane protectoare” şi locuri de refugiu. Să nu uităm că în munţii Poiana Ruscăi şi pe culmile dintre valea Cernei şi râul Galbena, satele vechi se află şi la altitudini de 800-1.000 m, iar pădurile, chiar dacă nu vor fi fost exploatate la începuturile evului mediu pentru lemne de foc şi construcţie, au oferit totuşi de timpuriu condiţiile pentru realizarea cărbunilor necesari unei îndeletniciri foarte importante aici - reducerea minereurilor de fier.

Cele circa 50% din suprafeţe, situate în regiunea noastră sub altitudinea de 600-650 m, se cuprind în mai multe subunităţi distincte. De la sud spre nord, prima este Depresiunea Petroşanilor, extinsă de la est spre vest pe o lungime de cea 35 km şi cu lăţimea cuprinsă între 3 şi 9 km, al cărei punct de minimă altitudine de la confluenţa Jiurilor este de 560 m.

Cu mult mai mare şi totodată mai joasă este Depresiunea Haţegului, dezvoltata tot pe direcţia est-vest cu lungimea de cea 40 km dar cu lăţimea de până la 15 km, îngustă doar în colţul ei răsăritean. Altitudinea minimă este de 300 m la Subcetate, la hotarul dintre cursul superior şi cel inferior al Streiului, iar cea mai mare parte a depresiunii nu depăşeşte 450 m, cât au piemonturile foarte dezvoltate de la marginea ei sudică şi sud-estică.

Se subdivide la rândul ei în două unităţi distincte: şesul Haţegului în partea de vest, o întinsă suprafaţă joasă şi netedă, uşor înclinată de la sud spre nord, fapt ce determină traversarea lui de câteva cursuri de apă (Râu de Câmp, Odovajniţa) ce se desprind din Râul Mare pentru a se uni cu Galbena, iar în partea de est valea Streiului, mai îngustă şi mai înaltă cu 100-150 m. Compunerea Depresiunii Haţegului din două subdiviziuni este marcată de altfel şi printr-un şir de dealuri care, coborând din Retezat, se apropie de cursul Streiului în dreptul satului Ciopeia.

A treia subunitate o reprezintă valea superioară a Cernei, în amonte de Teliuc, cu afluenţii ei din munţii Poiana Ruscăi, deci întreaga parte de sud şi sud-est a masivului. Văile sunt aici relativ înguste, cu excepţia unor porţiuni de pe cursul Cernei, ceea ce a făcut ca satele să se dezvolte şi la altitudini mai mari, pe podişurile întinse dintre văi. Lungimea mare a sectorului de vale locuit încă din vechime pe cursul superior al Cernei - circa 30 km - ca şi zonele înalte adaptate habitatului în munţii Poiana Ruscăi, conferă şi acestei subunităţi un loc important în ansamblul locuirii din regiune.

Cursurile inferioare ale Streiului şi Cernei, despărţite între ele prin culmi joase de dealuri, au altitudinea în jurul valorii de 250 m pe porţiuni întinse ale văilor largi, mărginite de terase. Satele au avut aici condiţii foarte favorabile atât pe malul râurilor, inclusiv al văii Luncanilor, cât şi sub dealuri. Pe malul drept al Streiului, dealul Măgura (592 m) marchează delimitarea zonei în raport cu valea largă a Mureşului, în timp ce afluenţii de pe partea stingă ai cursului inferior al Cernei oferă habitatului din partea de est şi nord-est a munţilor Poiana Ruscăi condiţii asemănătoare celor existente în sud-estul masivului.

Acestor patru subdiviziuni principale li se mai adaugă, între limitele teritoriale ale cercetării noastre, câteva zone cu întindere redusă: partea superioară a văii Bistrei bănăţene, cu condiţionări geomorfologice foarte apropiate celor din colţul sud-estic al Depresiunii Haţegului, versantul nordic dinspre Mureş al munţilor Poiana Ruscăi, precum şi valea Grădiştei, în amonte de Beriu, strânsă între culmi înalte şi cu altitudinea cuprinsă între 500 şi 700 m.

Trecerea în revistă a părţilor componente ale Ţării Haţegului evidenţiază deosebiri importante de la un compartiment la altul în ceea ce priveşte condiţiile cadrului natural-geografic. În comparaţie cu Maramureşul de pildă, unde subdiviziunile teritorial-geografice ale „ţării” se înscriu în coordonate oarecum asemănătoare sub raportul lăţimii văilor, calităţii solurilor, distanţei faţă de păşunea alpină sau suprafeţei despădurite aflată la altitudine favorabilă habitatului, în Ţara Haţegului aceste condiţionări sunt diferite de la o subdiviziune la alta. Faptul a avut consecinţe asupra modului în care s-a organizat habitatul haţegan de la începuturile evului mediu şi în care s-a structurat social-politic lumea satelor haţegane, după cum vom avea prilejul să constatăm în altă parte a cercetării.

O întrebare esenţială pentru subiectul urmărit aici priveşte măsura în care actualul peisaj corespunde celui medieval, mai ales sub aspectul întinderii pădurilor şi a prezenţei în şes şi pe văi a terenurilor umede şi mlăştinoase, improprii locuirii şi culturilor agricole. Cu numai câteva excepţii ne lipsesc, din păcate, hotărniciile de moşii din secolele XIV-XV care să descrie în detaliu terenul de la marginea hotarelor săteşti şi să ne permită cunoaşterea peisajului natural sau creat de om în acea vreme, iar studiile palinologice care ar putea aduce în această direcţie informaţii importante, sunt abia la început.

Dispunem în schimb de câteva indicii semnificative în sprijinul opiniei că în zonele cu altitudini de până la 600-700 m peisajul nu a suferit în ultimele cinci-şase secole modificări esenţiale şi că schimbările privesc în special apariţia de goluri mai mari în zona fânaţelor, datorită sporului demografic şi înmulţirii vitelor care trebuiau hrănite peste iarnă.

Astfel, în zona piemonturilor înalte de la marginea Depresiunii Haţegului, de la Hobiţa-Grădişte şi până la Valea Lupului, pe sub munte la altitudini de 400-600 m, se află vestigiile unui şir de villae rusticae din secolele II-III d.Hr. care, ca centre ale unor exploatări agricole, erau atunci în mod firesc înconjurate de terenuri cultivabile. Aceeaşi situaţie se repetă la marginea nordică a depresiunii, din dreptul Breazovei şi până deasupra Haţegului, la Cinciş pe valea Cernei sau la Chitid înspre izvoarele văii Luncanilor.

 Cu alte cuvinte, peisajul natural din Antichitate pare să fi fost la şes şi în depresiuni asemănător celui actual, iar hărţile austriece care înfăţişează situaţia de la sfârşitul evului mediu, dintr-o vreme în care satele aveau 25-30 de gospodării şi încă nu se produsese saltul demografic modern care să justifice ofensiva colectivităţilor asupra terenurilor necultivate, prezintă aspecte foarte apropiate celor de azi. Dar chiar şi pentru; zona de înălţimi situată între şes şi masivul muntos („zona munceilor”), sunt indicii convingătoare că ea nu reprezenta dealuri cu pădure continuă. Frecvenţa numelui de suit Poiana atribuit aşezărilor aflate până la altitudini de 800 m dovedeşte existenţa golurilor şi a: aşezărilor săteşti stabile în afara depresiunilor propriu-zise şi a văilor largi.

Cât priveşte calitatea în vechime a solurilor, ea este mai greu de reconstituit deoarece clima pare să fi cunoscut unele modificări, iar despăduririle mai mari produse în ultimii 150 ani în masivul muntos au influenţat şi ele sensibil regimul hidrologic. Nu suntem deci, măcar, deocamdată, în măsură să reconstituim extinderea din vechime a terenurilor umede şi mlăştinoase, a aşa-numitelor ploştine, după cum le numesc localnicii.

Dar dispunerea satelor mari şi vechi la marginile şesului din partea de vest a Depresiunii Haţegului, pe terase şi la gura văilor, după cum vom avea prilejul de a constata, pledează oricum pentru cultivarea cu predilecţie în acea epocă a terenurilor mai înalte aflate sub dealuri şi în apropierea muntelui. Chiar dacă această repartiţie teritorială a habitatului în raport cu geomorfologia regiunii nu se datorează unor preferinţe pentru solurile mai uscate, ci se explică prin căutarea adăpostului şi a vecinătăţii cu locurile de refugiu, consecinţele au fost aceleaşi - lipsa satelor vechi din centrul Depresiunii Haţegului.

În acest sens, împărţirea locuitorilor Ţării Haţegului în „ţăreni” - săteni ai, aşezărilor de la şes, ocupaţi în principal cu cultivarea pământului - şi „mărgineni” sau „momârlani” - oameni cu gospodăriile situate la deal şi în zona fânaţelor, ocupându-se în principal cu creşterea vitelor - pe care o consemnează cercetările de antropogeografie, nu pare să corespundă unei realităţi de la începuturile evului mediu când societatea haţegană trebuie să fi fost mult mai omogenă....

Minereurile de fier fac parte dintre, resursele naturale ce au avut influenţă mare asupra specificului economiei medievale din regiune şi chiar asupra accentuării treptate a unor particularisme microzonale. Cercetările de specialitate evidenţiază prezenţa minereurilor feroase ca straturi, lentile sau cuiburi neregulate, în trei zone din sudul judeţului Hunedoara. Prima la nord-vest de Hunedoara, a doua, cea mai importantă, în jurul localităţilor Teliuc, Ghelar şi Vadu Dobrii la sud-vest de Hunedoara, iar a treia, cu magnetite de calitate superioară greu accesibile, în colţul nord-vestic al Depresiunii Haţegului, la valea Fierului şi Răchitova”.

Desigur că metodele medievale de exploatare a zăcămintelor au fost mult mai simple şi că la începuturile evului mediu au fost folosite mai ales cuiburile bogate de minereu aflate la suprafaţă sau lentilele accesibile în malurile înalte, ceea ce a făcut ca această activitate să se desfăşoare mai ales în vecinătatea Hunedoarei. Dar se ştie că în aceeaşi vreme, fie şi cu un randament mai mic, au fost folosite şi zăcăminte mult mai sărace, printre altele chiar depunerile feruginoase din câmpie, astfel încât condiţii pentru o activitate metalurgică au existat de fapt în multe zone ale Ţării Haţegului.

Nisipurile aluvionare de pe malurile principalelor râuri au oferit în vechime, mai mult decât în zilele noastre, condiţii pentru spălarea aurului şi în acest sens merită reţinută informaţia după care la începutul secolului al XVI-lea se obţinea metalul preţios în Depresiunea Petroşanilor. Este foarte probabil ca şi nisipurile Streiului şi ale altor râuri mai mari să fi fost folosite în acest scop. Mai puţine informaţii avem despre existenţa unor resurse de sare sau măcar a izvoarelor sărate în regiunea de care ne ocupăm, fapt care, dacă nu se datorează lacunelor documentare, ridică problema dependenţei regiunii faţă de unele zone de la nord de Mureş, cunoscut fiind rolul important pe care l-a jucat în această vreme aprovizionarea cu sare pentru nevoile oamenilor şi ale turmelor.

O scurtă privire asupra căilor de comunicaţie ni se pare de asemenea necesară. Studiile de specialitate subliniază accesibilitatea dinspre nord a regiunii de care ne ocupăm, din valea largă Mureşului de-a lungul Streiului şi Cernei, precum şi altitudinea relativ mică a păsurilor care duc din Ţara Haţegului spre sud şi vest. Altitudinea de 770 m a pasului Merişor-Băniţa nu este totuşi semnificativă, deoarece această trecere nu duce spre sud în teritoriile extra-carpatice ci doar în Depresiunea Petroşanilor. Abia de aici mai departe, peste pasul Vâlcan care se află la 1.400 m altitudine şi care presupune o întreagă zi de drum în munte, se ajungea în exteriorul Carpaţilor la nord-vest de Târgu Jiu.

Prin pasul Vâlcanului au putut trece carele cu poveri şi convoaiele, în timp ce pentru cei aflaţi călare sau pe jos existau atunci şi mai există şi azi numeroase poteci ce coboară în nordul Olteniei, printre altele aceea de la Câmpul lui Neag la Tismana. Se pare de altfel că oamenii locului s-au folosit mai ales de asemenea poteci, la fel după cum calea dintre valea superioară a Streiului şi Depresiunea Petroşanilor nu ducea cu un secol în urmă pentru localnici prin pasul Merişor-Băniţa, unde era „pădure surdă”, ci peste plaiurile de pe flancul răsăritean al Retezatului.

Poarta de Fier a Transilvaniei reprezintă un pas încă mai scund (656 m) şi care, datorită probabil şi amenajărilor temeinice de care se va fi bucurat în epoca romană, trebuie să fi permis la începuturile evului mediu o trecere relativ lesnicioasă din şi înspre Banat. Folosirea lui de către carele încărcate şi convoaie era totuşi condiţionată de anumite lucrări periodice, printre care şi întreţinerea unui pod, după cum aflăm la începutul secolului al XV-lea. Desigur că şi aici localnicii aveau posibilitatea folosirii unor poteci paralele cu drumul mare. Asupra zonei „de protecţie” aflate pe exteriorul acestui pas, zonă de care au depins începuturile folosirii lui curente în evul mediu pentru legăturile dintre Banat şi centrul Transilvaniei, vom mai avea prilejul să revenim.

Cele două drum uri paralele care urcă din valea Mureşului de-a lungul Cernei şi Streiului au jucat roluri diferite în epoca de care ne ocupăm. Primul este al Hunedoarei şi se opreşte în dreptul acestei aşezări, de unde continuarea spre sud era posibilă doar peste un deal înalt împădurit, pentru a se coborî la Haţeg sau mai degrabă în drumul de pe Strei, la Bretea.

Doar poteci, drumeaguri şi căi de coastă, folosite de localnici, duceau mai departe pe Cerna în sus, în masivul Poiana Ruscăi sau peste deal în Depresiunea Haţegului, pe la Prislop de pildă sau mai spre vest la Ciula Mare şi Răchitova. Drumul de pe Strei se unea în dreptul Streisângeorgiului cu altul care venea de la Orăştie, ocolind pe la sud dealul Măgura, prin cele trei Dineuri, iar de la Bretea Streiului părăsea malul râului pentru a evita defileul de la Subcetate şi scurta peste deal la Haţeg.

O particularitate a drumurilor mari din regiunea de care ne ocupăm constă din refolosirea reţelei de drumuri romane, ce pare să fi rezistat foarte bine până în plin ev mediu. Abia în epoca modernă, din iniţiativa autorităţilor austriece, o parte a drumurilor romane a fost abandonată în favoarea unor drumuri noi ce corespundeau modificărilor intervenite în dispunerea şi importanţa aşezărilor.

Hărţile austriece de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de pildă, menţionează ca „Landstrasse” traseul actualei şosele ce traversează de la est la vest centrul Depresiunii Haţegului, dar marchează şi drumul roman situat puţin spre sud, pe sub dealuri şi care azi se distinge cu greu, dar care trebuie să fi fost principalul drum prin depresiune în evul mediu.