Concina, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

În pragul anului 1865, când scrie „micul proverb” intitulat la început Barcarola, Vasile Alecsandri dăruise teatrului românesc 25 de ani din activitatea sa scriitoricească. „Mă întrebi cum petrec şi lucrez la ţară? - răspundea el întrebării puse de Alexandru Hurmuzaki. Petrec cu mulţămire în compania bibliotecei mele şi mă ocup de compuneri dramatice. [...]

De la 1840 mă ocup necontenit cu teatrul românesc şi caut a înavuţi repertoriul nostru dramatic cu piese originale, pentru a combate mania traducerilor păcătoase de drame pocite, ce există la Bucureşti şi care s-au lăţit în toată ţara; însă au trebuit să păşesc treptat în lucrarea mea, adică potrivit şi cu necultura limbei, şi cu gustul neformat al publicului, şi mai vârtos cu neexperienţa amatorilor ce se dedau la arta dramatică.

Limba noastră, deşi frumoasă în gura poporului şi poetică în cântecele sale, nu a fost încă mlădiată pentru conversare de salonuri, prin urmare ea nu ajută cu îndestulare rostirea simţirilor de un grad mai înalt, de o nuanţă mai delicată” (scrisoare datată: „Mirceşti, 30 ianuarie 1865”, în Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, Bucureşti, 1972).

O asemenea comedie de salon este Barcarola, pe care Alecsandri se grăbeşte s-o trimită prietenului său la Cernăuţi: „Iubite Alecu - adaugă el în post-scriptumul aceleiaşi scrisori - încă nu ai scăpat de mine; deschid pachetul pentru ca să mai adaog câteva rânduri împreună cu manuscrisul micului proverb intitulat Barcarola. Această mică comedioară compusă pe forma proverburilor a lui Alfred de Musset are numai două personagiuri şi este o simplă convorbire, fără intrigă complicată. Interesul ei poate să consiste în frumuseţea stilului (dacă în adevăr stilul acestei încercări uşoare posedă calitatea cerută) şi în giocul perfect al artiştilor (dacă acei din Cernăuţi sunt în stare de a o interpreta cum se cuvine).

Am voit să abordez rolul comediei de salon şi să fac o cercare despre mlădierea limbei; de aceea am ales un sujet cu două personagiuri numai; căci nu pot dispune de mai mulţi actori buni în Bucureşti. În Iaşi nici nu cutez a o trimite, fiind încredinţat că piesa ar face un fiasco cumplit. Dacă socoţi tu că d-na Fany ar putea să joace cu inteligenţă rolul prinţesei, precum şi d-l Vlădicescu pe acela al doctorului Leonard. Însărcinează-i să o reprezinte... Însă numai după ce îşi vor şti rolurile ca apa; şi îndată ce vor giuca proverbul, scrie-mi impresia ta şi a publicului, cât pentru aria Barcarolei, dacă posedaţi în Cernăuţi vreun compozitor de gust, puneţi-l să o compuie şi siliţi pe artist a o studia bine pân-a nu o cânta pe scenă”. Piesa va fi reprezentată, într-adevăr, la Cernăuţi, în primele luni ale anului 1865, şi tot aici se va publica pentru prima oară, în „Foaia Soţietiţii...” din ianuarie 1866.

Cele două roluri principale (personajul Lina este cu totul secundar) au fost jucate, aşa cum şi-a dorit Alecsandri, de Fani Tardini şi Vlădicescu. Iată ce scria despre piesă şi reprezentarea ei Alexandru Hurmuzaki: „O noutate însă şi, după cât ştim, jucată aici mai întâi, au fost Partida de concină, proverb, adecă o comedie elegantă, de salon cum se zice, de tot mică, fără acţiune dramatică, fără intrigă, un gen nou de comedie, ivit în timpul din urmă la francezi, a căror limbă fină, cultă şi avută e atât de aptă şi făcută ca anume pentru conversarea spirituoasă şi elegantă.

Vasile Alecsandri

În o asemenea simplă convorbire dar, cu un cuvânt, se cuprinde şi trebuie de căutat meritul şi valoarea acestor proverbe (se pricepe lesne că cuvântul «proverb» e luat aici în alt înţeles) - care sunt, cum am zis, un feli nou a literaturei dramatice şi se ţin de comedia înaltă sau nobilă; scopul lor nu e de a căuta efecturi mari prin acţiuni încurcate şi poznaşe, prin intrigi complicate, situaţiuni foarte comice, nici acel de a biciui cu asprime viţiurile sau slăbiciunile omeneşti, ci mai mult acela de a produce un efect mai lin şi plăcut, dar şi mai greu de dobândit, acela adecă, pe care îl poate produce jocul, cum am zice, lucirea, scânteierea spiritului cult şi fin asupra altor spirite culte, şi mulţămirea pe care gluma delicată, umorul fin şi limba elegantă îl pot aduce acestora.

Iată dar ce au voit şi dl. Alecsandri, otărându-se de a face şi în acest ram al literaturei dramatice începutul şi a o dărui pe ea şi teatrul naţional cu astă piesă. Şi un dar frumos, un odor adevărat e astă scriere. Niciodată nu am avut mai mare şi îndoită plăcere la teatru, ca la reprezentarea acestui mic proverb; o dată pentru mulţămirea cu care înşişi o ascultam, şi apoi pentru plăcerea pe care o simţea şi o dovedea tot publicul auzind-o. În piesă ne se înfăţoşază şi se descrie cu puţine trăsături, cât mai viu şi bine, contrastul între trecutul nostru, reprezentat şi lăudat cu dor şi jele de doftorul Leonard, acest loial şi sincer laudator temporis acti, şi între prezentul, apărat cu elocvenţă de princesa Ema, damă de lumea mare, cu spiritul cult şi înţelegere fină pentru legea supremă care «mână lumea înainte»; astă antiteză, în care convorbitorii îşi combat, deşi cu arme elegante, atât de bine opiniunile, având totuşi dreptate amândoi, fiecare din punctul său de vedere, este cât se poate de interesantă şi de cel mai plăcut efect. Şi apoi cu cât spirit este ea espusă!

Câte idei frumoase cuprinde ea, aplicări atât de nimerite la starea lucrurilor actuale, la încercările, tendinţele, ba şi la unele rătăciri de faţă! Iată ce constituie cuprinsul şi calităţile piesei şi ce esplică în mare parte farmecul ei asupra auditoriului; în mare parte zic, fiindcă acest farmec mai are şi un alt izvor. Fără să mai vorbesc adecă de simţul patriotic, care pătrunde toată piesa şi se esprimă prin dorul cel mai duios, prin urările şi speranţele cele mai frumoase pentru viitoriul naţiunal - calitate desigur de cel mai mare preţ - voi aminti o altă însuşire a piesei, care adauge încă pe atâta meritul ei şi care este limba în care e scrisă: curată, elegantă şi totodată simplă, populară se poate zice, de vreme ce e limpede şi chiară ca apa râului de munte, armonioasă şi delicată precum ştie a o scrie numai acela care ştie a face versuri, poezii admirabile ca d-lui, acela din a cărui peană curg «lăcrimioare şi mărgăritare» şi la cine simţul frumosului, gustul estetic e atât de fin şi predomnitoriu, încât, cercetând cu toată scrupulozitatea orice scriere a d-sale, mică sau mare, nu vei afla o cugetare, o frază care să fie cât de puţin vătămătoare pentru aceasta.

Prin piesa asta dar, în care, ca din prismele unei petre scumpe, din fiecare pasagiu, din fiecare frază luceşte câte o scânteie, o rază de spirit, o floare de poezie, ce revearsă asupra-i ca un profum plăcut şi delicios, dl. Alecsandri au pus un model îndoit: pentru cei ce se ocupă de compuneri dramatice, precum şi pentru toţi cei ce se ocupă de a scrie româneşte. Atâta despre piesă; cât despre reprezentarea ei, apoi ne bucurasem a putea vorbi foarte scurt. Urmându-i cu luare-aminte, putem zice cu toată încredinţarea că jocul d-nei Fani au fost cum numai l-am fi putut dori şi cum puteam aştepta de la d-nei. D-nei au ştiut a da rolului său toată coloarea senină şi binevoitoare, toată afabilitatea nobilă care convine caracterului princesei Ema.

Cu deosebită mulţămire am văzut că dl. Vlădicescu au întărit şi astă dată încredinţarea ce avem despre înţeleginţa neobicinuită şi talentul frumos al d-sale; că, deşi rolurile de bătrâni nu sunt ale d-sale, totuşi, primind pe acel al doftorului Leonard, l-au jucat spre a ne mulţămi deplin. După toate ce am spus, mai că ne pare de prisos a zice că succesul piesei au fost strălucit” (Teatrul naţiunal din Cernăuţi, în „Foaia Soţietăţei”, nr. 1, 2, 3 din 1 martie 1865).

În această vreme, situaţia teatrului din Bucureşti era foarte critică, iar Millo întâmpinase mari dificultăţi la deschiderea stagiunii 1864-1865. Alecsandri îi trimite Concina, împreună cu Ginerele lui Hagi Petcu, spre sfârşitul stagiunii, moment pe care Millo îl considera nepotrivit pentru, reprezentarea lor pe scenă, mai cu seamă că atât Concina, cât şi Ginerele erau lucrări de un caracter deosebit: „Cât despre Concina şi Ginerele - îi scria el lui Alecsandri la 15/27 aprilie 1865 - de un gen mai corect şi mai fin, ar fi să le omori jucându-le acum în sezonul mort, când teatrul este aproape părăsit. [...]

M-am gândit deci că Concina şi Ginerele vor fi un mare noroc pentru începutul sezonului viitor. Numai că, spiritualul şi fecundul meu autor, cred că încercând să abordezi un gen mai serios, după modelul Concinei şi Ginerelui, nu trebuie să neglijezi vechiul dumitale gen: Chiriţa, Lipitorile, Barbu etc. El ţi-a creat reputaţia şi pe a mea de asemenea, graţie dumitale. A făcut mai mult bine ţării, de cincisprezece ani, decât toate şcolile, cărţile şi ziarele publicate în acest răstimp. [...] Îţi trimit deocamdată cele trei cânticele şi Concina...” (Scrisori către Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1978).

Din cele de mai sus se vede că Millo prefera lucrările dramatice ale lui Alecsandri de genul Chiriţelor. La 15 iunie 1865 el îi scria iarăşi lui Alecsandri în legătură cu stagiunea următoare: „Trebuie încercat din când în când genul literar, dar nu prea mult. Piese într-un act, ca Concina, care nu ţine tot spectacolul, da, altfel s-ar risca să nu se joace piesa decât o singură dată [...]

Sper că, cu toate grijile şi ocupaţiile, nu mă vei uita în clipele dumitale de linişte, oricât ar fi de scurte, şi că-mi vei trimite pentru luna septembrie una sau două piese. Una în două acte, dacă este posibil, şi una într-un act, foarte veselă, amândouă, bineînţeles, vodeviluri. Pe lângă asta, un cânticel n-ar sta rău. Aş face o bună deschidere de teatru”. Şi această scrisoare dezvăluie aceeaşi rezervă din partea lui Millo faţă de lucrări de felul Concinei şi preferinţă pentru vodevil şi cânticelul comic.

Alecsandri îi va trimite pentru stagiunea 1865-1866 piesele Ginerele lui Hagi Petcu - comedie în 2 acturi, Concina - proverb într-un act. Harţă Răzeşul - vodevil într-un act, Kera Nastasia - cânticel, Covrigarul - scenă din poarta Cişmegiului - cum aflăm din scrisoarea adresată lui Pantazi Ghica la 30 octombrie 1865 (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă, 1960).

Ioan Massoff (Teatrul românesc, Bucureşti, vol. II, 1966) ne informează că în stagiunea 1866-1867, trupa condusă de Pascaly prezenta la Bucureşti „numai Concina” din repertoriul lui Alecsandri. Tot de aici, aflăm că, la Iaşi, stagiunea 1867-1868 s-a prelungit până în vară, „încoronându-se prin spectacolele în care a jucat Eufrosina Popescu, între altele Muma din popor de Emile Augier şi Partida de concina de Vasile Alecsandri”. Actriţa venise la Iaşi împreună cu Millo, care-şi alcătuise o trupă „în special din actori ieşeni - Trupa de vodevile române -, jucând un repertoriu în mare parte nou pentru ieşeni, care l-au primit sărbătoreşte”.

În primăvara anului 1868, Hasdeu, care dăruise teatrului românesc drama sa istorică Răzvan-Vodă (prima reprezentaţie în seara zilei de vineri, 10 februarie 1867), critica, într-un discurs ţinut în Camera deputaţilor, comedia lui Alecsandri („Monitorul oficial”, 1868). De aceasta se plângea Alecsandri lui Iacob Negruzzi, într-o scrisoare datată „Mirceşti, 20 martie 1868”: într-un cuvânt ţinut de dl. Hăjdău în Camera» deputaţilor, asupra teatrului, oratorul a pretins că în comedia mea Concina aş fi poetizat adulterul - adevărat să fie? Care-i opinia d-voastre? Bătrâna princesă povesteşte doctorului că a făcut o plimbare noaptea pe mare cu un necunoscut şi cătră urmă nu l-au mai văzut. Putea oare să comită ea un adulter într-o barcă îngustă şi legănată pe valurile mărei? Nu s-ar fi expus a răsturna barca în delirul voluptăţei? etc. Cu toate aceste, dl. Hăjdău găseşte în acea situaţie periculoasă un pericol pentru morala publică... iude irae!” (Vasile Alecsandri, Scrisori, 1904).

Se vede însă că, reflectând la reproşurile aduse piesei de Hasdeu, Alecsandri a decis să spulbere acuzaţia de poetizare a adulterului, modificând, atât la reluarea piesei, în 1881, cât şi la retipărirea ei în „Revista contimporană” (1874) şi în ediţia Operelor complete din 1875... starea civilă a eroinei. Aceasta nu mai este, când face plimbarea cu barca, însoţită de necunoscut, soţia prinţului în viaţă, ci văduva lui, în care calitate nu mai poate comite nici un adulter.

Într-o scrisoare din 28 ianuarie 1881, poetul îl întreba pe Ion Ghica, pe atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti: „Ce noutăţi de la Teatru?” [...] Concina este şi ea în studiu?” (Vasile Alecsandri, Corespondenţă). Aceasta se va reprezenta la 11 mai 1881 şi va fi reluată şi în stagiunea următoare, în prezenţa autorului, jucată de interpreţii Fani Tardini şi Vlădicescu-junior, după cum aflăm dintr-o cronică publicată în „Timpul” VI, nr. 217, marţi 6 octombrie 1881, atribuită lui Eminescu: „Sâmbătă seara s-a reprezentat la „Dacia” comedia Trotman Vântură-Ţară [...].

La urmă s-a jucat O partie de concină de Vasile Alecsandri, care a exprimat dorinţa a o vedea reprezentată. D-na Fani Tardiny şi d. Vlădicescu-jun. au smuls aplauzele publicului. Barcarola cântată de d. Vlădicescu a transportat publicul. Terminându-se spectacolul, publicul a chemat pe autor. D. Vlădicescu a ieşit la rampă, ţinând o alocuţiune foarte la locul ei. Mulţumind pe de o parte publicului pentru încurajare, şi-a exprimat fericirea că autorul piesei a asistat la reprezentaţie şi, în cor cu spectatorii, a strigat: Trăiască Vasile Alecsandri, marele poet al României!” (în volumul Mihai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, Cluj, 1972).

G.C. Nicolescu consideră că piesa ocupă un loc aparte în creaţia dramatică a lui Alecsandri, marcând un moment de deosebită importanţă pentru evoluţia ei viitoare. Retras la Mirceşti din 1860 - „meditând asupra creaţiilor sale dramatice atât de legate de frământările societăţii contemporane, Alecsandri a ajuns în mod firesc să gândească mai îndelung asupra acestei societăţi, în aşa vie efervescenţă, în aşa de rapidă schimbare pe mai toate planurile. Cu nemulţumirile sale personale uitate cu totul, de la oarecare distanţă şi în timp şi în spaţiu, el se supune pe sine însuşi, care fusese un ostaş în lupta pentru transformarea societăţii româneşti, la un sever examen de conştiinţă, făcând totdeodată o obiectivă şi lucidă analiză a momentului istoric din societatea românească în care se afla.

Privind lucrurile sub toate aspectele, ca un om drept ce era, el nu putea contesta că, deşi nenumărate lucruri erau departe de a fi satisfăcătoare, în ansamblu progrese se făcuseră. Pe tărâm politic, social, cultural era evident că situaţia era mult mai bună decât la 1840, când, alături de Kogălniceanu şi alţi câţiva, începuseră o luptă ce părea nebunească şi fără nici o speranţă. Provinciile Imperiului Otoman, guvernate până nu cu mult înainte de funcţionarii din Fanar ai sultanului şi locuite de un popor de a cărui existenţă mai nimeni în Europa nu ştia, erau acum unite sub numele de România, cu un domnitor ce şi-l aleseseră singure, cu individualitatea naţională şi autonomia politică recunoscute de întreaga Europă. Robia ţiganilor era o amintire; o reformă în favoarea ţăranilor se făcuse; existau, cât de cât, cu păcatele lui, începuturile unui parlamentarism în locul samavolniciilor Mihail Sturza şi altele de felul acesta.

Scriitorul era departe de a-şi ascunde păcatele acestei lumi noi care se deosebea totuşi din ce în ce mai mult de cea de la 1840, când, tânăr, el se avântase în luptă. Dar în anii aceştia de meditaţie, el încetează să fie exclusivist şi izbuteşte să vadă ceva din continua mişcare a lumii, ceva din profundele ei legi de dezvoltare. Punând cele bune, care se adunaseră cu încetul şi scăpau din această pricină adesea neobservate, faţă-n faţă cu cele rele, cântărindu-le cu obiectivitate, el devine ceva mai împăcat, priveşte totul cu mai multă îngăduinţă şi seninătate. Confruntându-se pe sine însuşi cu cel din trecut, prejudecăţile sale de astăzi cu credinţele de altădată, cum poate puţini contemporani ai săi au făcut-o, el simte mersul înainte al lucrurilor, îşi dă poate seama că el nu e-n stare să ţină pasul întru totul, că poate nici nu-l poate înţelege întru totul.

Confruntarea aceasta lăuntrică este aşa de puternică încât se întrupează într-o operă dramatică fără un deosebit relief la prima vedere, dar plină de semnificaţii prin locul central ce-l ocupă în întreaga sa creaţie şi prin cotitura pe care o marchează în gândirea lui. Este vorba de piesa Concina, scrisă prin decembrie 1864 - ianuarie 1865, în care, păstrând toate proporţiile, ca în Torquato Tasso a lui Goethe, două personaje întrupează cele două talgere ale cântarului conştiinţei lui Alecsandri în faţa frământărilor sociale ale vremii” (Viaţa lui Vasile Alecsandri).

Concina a fost publicată pentru prima dată, sub titlul Barcarola, în „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, nr. 1 din 1 ianuarie 1866, apoi, modificată, în „Revista contemporană”, nr. 3 din 1874 (cu o notă a redacţiei: „Revăzut de autor”) şi în Opere complete. Teatru, 1875, vol. III.

Check Also

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie …

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cele zece articole din cuprinsul cărţii Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu, au apărut …