Comerţul în Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Piaţa internă

Adâncirea diviziunii sociale a muncii, creşterea producţiei meşteşugurilor, a atelierelor de cooperaţie capitalista simplă şi a manufacturilor, ca şi a producţiei agricole destinate schimbului, dezvoltarea căilor de comunicaţie şi desfiinţarea vămilor interne au accelerat în perioada regulamentară procesul de lărgire a pieţei interne în ambele principate.

Aceste ţări n-au putut însă profita imediat şi din plin de avantajele libertăţii comerţului şi deschiderii porturilor de la Dunăre, din cauza războiului, a ravagiilor ciumei şi holerei, a epizootiilor şi a foametei. Dar, de îndată ce acestea au trecut, economia s-a înviorat şi producţia agricolă a început să crească într-un ritm rapid, stimulată de preţurile avantajoase ale pieţei mondiale.

Şi în perioada regulamentară comerţul de tip vechi, feudal (instabil, periodic şi bazat pe monopol), a continuat să fie forma curentă a tranzacţiilor comerciale. Bâlciurile (iarmaroacele) şi târgurile săptămânale unde s-a desfăşurat acest comerţ s-au înmulţit şi s-au răspândit, odată cu libertatea exportului, în proporţii neîntâlnite până atunci. În ele se colectau produsele agricole, mai ales ţărăneşti, necesare aprovizionării oraşelor sau destinate exportului. Regulamentul organic a încurajat înmulţirea bâlciurilor, garantând proprietarilor toate avantajele trase de pe urma lor. El a prevăzut, de asemenea pentru înlesnirea schimbului dintre oraş şi sat, înfiinţarea de târguri săptămânale în fiecare oraş şi în porturile Dunării.

După 1834 (an cu recolta distrusă de secetă), numărul bâlciurilor şi târgurilor săptămânale din Ţara Românească s-a înmulţit cu o rapiditate extraordinară. În 1844, o măsură care a venit să stimuleze şi mai mult dezvoltarea bâlciurilor şi târgurilor periodice a fost suprimarea ierbăritului, pe care proprietarul moşiei unde se ţinea bâlciul îl percepea pentru vitele de vânzare.

Pentru aprovizionarea cetăţilor turceşti de pe malul drept al Dunării (care înainte de 1829 primeau provizii din Muntenia şi Oltenia), s-au înfiinţat târguri săptămânale la Calafat în 1834 - unde veneau locuitorii Vidinului să-şi procure fără vamă unt, brânză, miere şi alte produse alimentare şi să cumpere cai, boi, vaci şi oi, plătind vama legală pentru exportul de animale - precum şi la Vârciorova, unde locuitorii insulei Ada-Kale se aprovizionau cu produse alimentare. Moldova, care-şi exporta majoritatea vitelor în părţile Austriei, a înfiinţat încă din 1835 noi iarmaroace la graniţa Bucovinei, şi anume la Mamorniţa, Tg. Nou (numit apoi Mihăileni) şi la Cornul Luncii.

În contrast cu acest comerţ de tip feudal, se dezvoltă la oraşe comerţul de tip nou, stabil şi practicat de negustori de profesie. Regulamentul organic a organizat negustorii în corporaţii, cu sediul în reşedinţa judeţului sau în târgul cel mai apropiat, şi i-a supus la plata patentei. Totodată s-a organizat şi sistemul vamal şi al carantinelor şi s-au înfiinţat tribunale comerciale.

Negustorimea înstărită a dobândit un rol hotărâtor în organele de conducere a oraşelor (sfaturile orăşeneşti sau „maghistraturile”). Marea majoritate a negustorilor din principate plătea patenta de starea a treia, ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că negustorimea pământeană era, în general, redusă la comerţul de amănunt, care făcea dificilă acumularea de mari capitaluri, iar pe de alta, că marele comerţ de cereale şi de vite era în mâinile unui mic număr de mari negustori, în relaţii cu casele de comerţ internaţional.

Dezvoltarea pieţei interne face în această perioadă mari progrese, prin suprimarea izolării în care vegetau întregi regiuni agricole (mai ales în Moldova). Moşiile care nu erau străbătute de drumurile nou construite îşi fac ele singure căi de legătură cu aceste drumuri. Dar persistenţa relaţiilor feudale rămâne şi în această perioadă principala frână în calea lărgirii pieţei interne.

Suzeranitatea otomană continuă să frâneze dezvoltarea producţiei industriale prin regimul capitulaţiilor. Regulamentul organic a desfiinţat unele taxe interne de natură tipic feudală, dar multe dintre ele s-au păstrat, de exemplu brudina (taxa percepută la trecerea râurilor) şi accizele pe băuturi în oraşe. Procesul de lărgire a pieţei interne a mai fost încetinit de insuficienţa mijloacelor de transport, de starea rudimentară a mijloacelor de comunicaţie şi transport, de slaba putere de cumpărare a maselor ţărăneşti.

O mare piedică în dezvoltarea comerţului şi, în cele din urmă, a economiei principatelor o constituia haosul monetar. Pe piaţă circulau zeci de monede (galbeni turceşti, austrieci, olandezi, franci, creiţari, ruble, sorocoveţi, irmilici etc.), ceea ce, pe de o parte, îngreuna schimburile comerciale, iar pe de alta, înlesnea înflorirea cămătăriei şi a zaraflâcului.

Deşi prin Regulamentul organic s-a încercat, aşa cum s-a arătat, să se facă o oarecare ordine în această privinţă, ducatul austro-olandez şi sorocovăţul ca submultiplu devenind monede oficiale, zaraflâcul fiind îngrădit şi reglementat (1836) etc., circulaţia a numeroase monede, menţinerea leului ca monedă de socoteală, lipsa unor instituţii de credit şi cheltuirea în scopuri neproductive a banilor aflaţi în mâinile boierilor corupţi au creat creditului o situaţie precară. Dobândă cămătărească, de pildă, depăşea cu mult limita legală de 10%. În aceste condiţii, proiectele de înfiinţare a unor bănci de credit abundă, dar în acea perioadă nici unul n-a fost realizat.

Uniunea vamală

Cu toate acestea, în perioada regulamentară s-a produs, ca urmare a dezvoltării relaţiilor capitaliste, un fapt de importanţă capitală: trecerea pieţei interne de la stadiul provincial la cel naţional. Uniunea vamală dintre Moldova şi Ţara Românească s-a realizat printr-o convenţie comercială. La 8 iulie 1835, cele două principate încheiaseră o convenţie pe şapte ani, care prevedea extrădarea birnicilor, dezertorilor, debitorilor şi ţiganilor fugiţi dintr-o ţară în alta, măsură prin care proprietarii de pământ urmăreau să împiedice fuga.

În acelaşi timp, ei îşi apărau produsele de concurenţa ţării vecine: intrarea şi vânzarea cerealelor şi vitelor muntene în Moldova şi a celor moldovene în Ţara Românească erau oprite. Convenţia lăsa liberă trecerea mărfurilor (în tranzit), dar interzicea cu desăvârşire tranzitul grânelor, vitelor şi seurilor moldovene prin portul Brăila şi al celor muntene prin portul Galaţi. Cu toată împletirea relaţiilor dintre populaţiile celor două ţări, convenţia apăra de concurenţă producţia indigenă. Autorii convenţiei nu se ridicaseră încă la noţiunea pieţei comune a celor două ţări surori.

În 1846, convenţia din 1835 a fost înlocuită cu una nouă care, sancţionată la Bucureşti în decembrie 1846 şi la Iaşi în ianuarie 1847, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1848. Ea desfiinţa vama dintre cele două ţări. În afară de sare, toate celelalte produse circulau liber dintr-o ţară într-alta. Mărfurile indigene în tranzit plăteau vama la graniţa ţării din care ieşeau.

Mărfurile străine plăteau o singură dată vama, la graniţa ţării în care intrau. Moldova şi Ţara Românească formau o singură piaţă, apărată de un cordon vamal unic. Vămile unificate erau arendate aceleiaşi persoane, iar produsul net era împărţit în trei, din care două părţi erau atribuite Ţării Româneşti, iar una Moldovei. În felul acesta s-a făcut un pas hotărâtor spre realizarea unităţii naţionale.

Comerţul exterior

Primul efect al abolirii monopolului turcesc a fost creşterea rapidă a volumului comerţului interior şi exterior; al doilea a fost pătrunderea mărfurilor engleze, care făceau o aprigă concurenţă produselor austriece. A doua ţară care a intrat în concurenţă cu Austria pentru cucerirea pieţei româneşti a fost Franţa, dar industria acesteia, fiind încă la începutul transformării sale în industrie mecanică, nu putea susţine concurenţa fabricilor engleze.

Totuşi, importul mărfurilor franceze a crescut, alături de cel al mărfurilor engleze, şi a ajuns, în ceea ce priveşte zahărul şi diferite articole de lux, să ocupe locul întâi. În perioada regulamentară, burghezia anglo-franceză a căutat să elimine Turcia de pe locul întâi în comerţul cu ţările române şi să slăbească influenţa economică şi politică a Austriei în principate.

Exportul Ţării Româneşti consta, ca şi mai înainte, din produse naturale, în primul rând din bovine, cai, oi, apoi din cereale (grâu, porumb, mei şi orz), care se trimiteau la Constantinopol şi în ţările din jurul Mediteranei, cerviş şi seu în Turcia, porci, vinuri şi porumb în Transilvania, untură şi seu în Anglia, lână şi piei de iepure în Italia. Un capitol important îl formează sarea, care se desface în toată Peninsula Balcanică. În cantităţi mai mici se exportă cânepă, sămânţă de in, boabe tinctoriale, fasole, tutun, fructe uscate.

Elementul nou în lista tradiţională a produselor exportate e ponderea crescândă a cerealelor, în special a grâului, şi intensificarea exportului de lemn de construcţie. În afară de stejar, pentru construcţia de corăbii, şi de cherestele, pentru construcţia de vile pe malul Bosforului, trebuie menţionat exportul de doage de stejar în Franţa şi Anglia. Moldova exporta în Anglia mari cantităţi de cereale, în special grâu, care era tot aşa de bun ca şi cel rusesc, carne sărată, unt, brânză şi lemn de construcţie.

În ceea ce priveşte produsele industriale, Principatele române continuă să fie tributare străinătăţii. Principalele ţări din care se importă asemenea produse sunt încă, în deceniul al patrulea, Austria şi Germania, dar în deceniul următor, Anglia, Franţa şi Rusia tind să ocupe locul întâi. Din aceste ţâri se aduceau stofele fine de lână, mătase şi bumbac, bijuterii, articole de galanterie, sticlărie şi pielărie.

Viena livra caretele şi mobilele de lux. Rusia furniza blănuri scumpe, fierărie de Tuia, pânzeturi de in şi cânepă, pielărie, ceai etc. Din sau prin Turcia se aduceau coloniale şi articole de băcănie, stofe şi şaluri orientale, articole de toaletă, parfumuri, iar din Braşov şi Sibiu fierărie, sticlărie, pături, ţesături de aba, frânghii, căruţe etc. Moldova importa din Anglia stofe de lână, de bumbac, fier, zahăr, cafea şi mari cantităţi de cărbuni pentru vapoarele care circulau pe Dunăre.

Curba balanţei comerciale ilustrează limpede dezvoltarea în salturi a comerţului nostru exterior. Pe când Moldova nici în 1834, an de recoltă proastă, n-a pus vreo stavilă exportului, Ţara Românească a interzis exportul de grâne (grâu, porumb, orz, mei şi ovăz) de la 7 decembrie 1834 până la 1 mai 1835, iar exportul de vite mari (boi şi vaci) a fost limitat la 15.000 de capete, până la sfârşitul anului 1834. Exportul de miei, capre, iezi şi ţapi a fost interzis în anii 1833 şi 1834. În schimb, în jumătatea a doua a anului 1834, importul de cereale necesare consumului intern a fost liber şi scutit de vamă. În 1835, recolta bogată a permis suprimarea tuturor măsurilor restrictive şi exportul a fost lăsat din nou liber.

Balanţa comercială excedentară a Ţării Româneşti oglindeşte limpede dezvoltarea comerţului, începând cu anul 1835:

Anul Export Import

1835

1836

1839

1840

1843

1844

21.514.729 lei

41.384.318 lei

41.424.000 lei

41.000.000 lei

56.559.461 lei

64.448.950 lei

27.454.173 lei

32.001.275

-

30.000.000

31.845.441

36.021.125

Pentru Moldova s-a stabilit balanţa comercială pe anii:

Anul Export Import

1843

1847

26.000.000 lei

52.000.000 lei

23.000.000 lei

45.000.000 lei

Pentru anii anteriori, creşterea rapidă a comerţului exterior al Moldovei este atestată de urcarea venitului vămilor, care, de la 537 055 în 1836, a ajuns la 898 122 de lei în 1839 şi la 1 156 367 de lei în 1847. Partea crescândă a cerealelor în exportul Moldovei se poate vedea din următoarele cifre: În anul 1835, din cauza secetei din anul precedent, exportul grâului a fost fixat la 13.000 kg (a 200 de ocale), adică 396 de vagoane.

În 1845, dintr-o producţie totală de 1.003.022 kg de grâne, s-au exportat prin Galaţi 243.434 kg, adică 7.419 vagoane, iar în 1847, când recolta a fost cea mai bogată, 370.000 kg sau 11.277 de vagoane. Exportul de grâne la această dată a întrecut valoarea vitelor exportate, care se îndreptau mai ales spre Austria.

Legăturile comerciale cu străinătatea se făceau pe baza tratatelor de comerţ încheiate de Poartă cu puterile străine. Bibescu a obţinut în 1843 un firman care lăsa încasarea taxelor vamale atât la import, cât şi la export în seama funcţionarilor vamali români, fără amestecul vameşilor turci, şi autoriza guvernul Ţării Româneşti să aplice mărfurilor importate o taxă de 5% în loc de 3%; mărfurile româneşti exportate în Turcia plăteau 5 %; tranzitul acestor mărfuri prin Turcia era scutit de vamă, ca şi exportul sării.

La protestele Austriei, Poarta a fost însă silită să revină la tariful de 3% pentru schimbul comercial între Austria şi Ţara Românească. Element nou în această perioadă e faptul că, pe lângă articolele de lux care satisfăceau cererile boierimii, se importă, în cantităţi tot mai mari şi unelte de producţie. În general însă, comerţul exterior al Principatelor române vădeşte înapoierea lor economică. Centrul comerţului exterior al Ţării Româneşti era Brăila, iar al Moldovei, Galaţii. Intensitatea crescândă a traficului în aceste porturi atestă, ca şi balanţa comercială, dezvoltarea rapidă a producţiei şi circulaţiei de mărfuri în perioada regulamentară.

În anii 1829-1830, din cauza ciumei şi foametei, nici un vas străin nu s-a încumetat să intre în portul Brăila, iar în anul 1831 abia s-a găsit încărcătura de grâu pentru două corăbii. Cu anul 1832, situaţia se schimbă brusc. Numărul vaselor de comerţ care au intrat în port a fost de 480; în anul următor, zvonul că s-ar fi interzis exportul grâului a redus numărul vaselor la 384. Pentru anii 1834-1835 n-avem date statistice cu privire la mişcarea comercială din port. Dar interesul pe care puterile străine i-l arată dovedeşte că importanţa ei n-a încetat să crească.

La sfârşitul anului 1834, primul vas comercial englez a urcat pe Dunăre până la Brăila; în anul următor i-au urmat alte 13. În 1835, Anglia a înfiinţat un viceconsulat la Brăila. Austria, Rusia, Grecia, Piemontul i-au urmat exemplul. În 1836, pentru dezvoltarea traficului, oraşul a fost declarat port liber; mărfurile care intrau în Brăila pentru a fi consumate în oraş sau reexpediate pe Dunăre erau scutite de orice vamă; numai mărfurile care ar fi făcut concurenţă produselor indigene (inclusiv cele moldoveneşti) nu erau admise nici la import, nici la tranzit.

În 1837 au intrat în port 449 de vase pentru a încărca cereale. Dar evenimentul important al anului a fost urcarea primului vas cu aburi austriac de la Constantinopol până la Brăila, care devenea astfel port maritim şi pentru vapoare, în acelaşi an, negustorii din Brăila au înfiinţat o asociaţie comercială care delega un reprezentant al ei pe lângă autorităţile locale şi însărcina un membru să încaseze o taxă de 4% asupra tuturor mărfurilor importate şi exportate de membrii asociaţiei. Fondul astfel constituit avea să servească la repararea străzilor, la construirea digurilor contra inundaţiilor şi la paza magaziilor.

După datele oficiale, în 1839 au intrat în port 685 de vase, iar în anul următor 661. În 1840 s-a înfiinţat la Brăila un tribunal de comerţ, ceea ce dovedeşte înmulţirea afacerilor şi întărirea păturii negustoreşti. Traficul a scăzut în 1841 din cauza recoltei deficitare, dar şi-a reluat avântul în 1842, când Brăila a ajuns să rivalizeze cu Galaţii. Înfiinţarea a trei bâlciuri anuale, care ţineau câte o săptămână, a contribuit, fără îndoială, la mărirea volumului afacerilor acestui port.

În cursul anului 1843 au intrat în portul Brăila 845 de vase de comerţ, dintre care 196 încărcate cu mărfuri de import, iar 649 deşarte. Grâul ocupa de data aceasta primul loc printre cerealele exportate. În 1844 au intrat în port 998 de vase. Recolta slabă din 1845 provoacă o scădere a traficului: 854 faţă de 998 din anul precedent. În 1846, se ajunge la 1.002 corăbii. Tranzacţiile comerciale pe piaţa Brăilei s-au înmulţit.

În anul 1846 a luat fiinţă o societate pe acţiuni cu capital străin. Grâul era din ce în ce mai căutat, din cauza dezvoltării rapide a oraşelor industriale din apusul Europei, mai ales din Anglia. În anul 1847, când în Anglia s-a produs o gravă criză agricolă, traficul portului Brăila a depăşit toate cifrele de până atunci. Între 19 februarie şi 30 noiembrie 1847 au intrat în port 1.383 de vase, dintre care 418 engleze. Traficul din 1848 a fost mai redus, din cauza holerei şi din cauza revoluţiei.

Portul Galaţi a marcat aceeaşi rapidă ascensiune ca şi Brăila, deşi încercările de a folosi cursul Prutului şi Siretului pentru a drena produsele din nordul ţării spre Dunăre n-au izbutit. Dar Galaţii erau pentru Moldova singura poartă de ieşire la mare şi, până în 1837, singurul port românesc dunărean accesibil vaselor maritime. Aceste împrejurări explică rolul important pe care l-a jucat în economia Moldovei. În 1837, Mihai Sturdza a declarat Galaţii port liber şi a fixat limitele portului şi contribuţiile negustorilor pentru amenajările necesare. Numeroase case de comerţ străine (italiene, greceşti, engleze, ruse) s-au deschis, dovadă a dezvoltării comerţului.

În 1841 portul era transformat. El avea 20.000 de locuitori, clădiri noi pentru instituţiile publice şi pentru carantină, un dig de-a lungul Dunării şi unul spre Brateş, pentru a apăra oraşul de inundaţii. Statul a alocat fonduri însemnate pentru construcţia cheiului. Numărul vaselor venite să încarce produsele moldoveneşti a crescut între 1834 şi 1848 în aceeaşi proporţie ca şi la Brăila. De la 236 de corăbii intrate în port în 1833 s-a ajuns în 1838 la 796, iar în 1847 la 1064 de vase.

La Galaţi era şi un şantier de construcţii navale, care în 1838-1839 a lansat 17 vase navigând sub pavilionul Moldovei. În 1829, Poarta recunoscuse principatelor dreptul de navigaţie cu vase proprii pe Dunăre, în 1833 dreptul de pavilion naţional, iar în 1837 dreptul de navigaţie pe mare. Ambele ţări au profitat de aceste libertăţi pentru a-şi construi modeste flote comerciale.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …