Colectivizarea şi impactul ei asupra satului românesc

Regimul comunist a reuşit între 1945 şi 1949 să aducă sub controlul său populaţia urbană. Lumea rurală, reprezentând 76,5% din populaţie, se afla însă relativ în afara limitelor acestui control. Asaltul asupra satelor a început la Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949, când s-a decis colectivizarea agriculturii, proces concomitent în tot blocul sovietic. Transformarea socialistă a agriculturii însemna naţionalizarea efectivă a micii proprietăţi ţărăneşti. Ţăranul devenea din proprietar de pământ angajat într-o fermă de stat.

În 1949, ţărănimea se afla după două reforme agrare (1921-1922 şi 1945). Existau peste 3 milioane de gospodării, 57% dintre acestea având suprafeţe mai mici de 5 hectare. „Intensificarea ofensivei muncitorilor, în alianţă cu ţărănimea muncitoare, împotriva exploatării capitaliste la sate”, după cum declara Dej în 1948, a avut două direcţii: distrugerea chiaburilor şi organizarea gospodăriilor agricole colective (GAC).

Voluntarismul a caracterizat întreaga campanie de colectivizare din anii 1949-1962, cu excepţia perioadei 1953-1958, când s-a încercat diminuarea presiunii exercitate până atunci. Metodele folosite pentru înfiinţarea GAC mergeau de la brutalităţi, confiscări, arestări, deportări până la corupere, campanii de presă şi izolare.

Primele GAC s-au înfiinţat în iulie 1949. În 1953, totalul atingea abia 10% din suprafaţa arabilă a ţării. Producţia agricolă nu a crescut, dimpotrivă. Ca urmare, asaltul direct a fost înlocuit cu o politică de transformare graduală, de trecere de la gospodăria individuală la cea colectivă, prin faza intermediară a „întovărăşirilor”.

În anii 1953-1957, „alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea” n-a mai însemnat distrugerea proprietăţii ţărăneşti şi proletarizarea ţăranului, ci mărirea producţiei agricole. Motivele acestei schimbări au fost de ordin politic: îmbunătăţirea aprovizionării oraşelor, care puteau deveni focare de revoltă, aşa cum s-a întâmplat la Berlin, Poznan şi Budapesta. După 1953, metodele au fost schimbate, dar scopul nu. Locul arestărilor în masă, al confiscărilor de inventar agricol şi recoltă l-au luat mijloacele administrative, restricţiile comerciale şi interdicţiile.

Anul 1958 a marcat însă revenirea în forţă la modelul economic stalinist în agricultură. În 1958, gospodăriile agricole nu cultivau decât 17,5% din pământul arabil. În 1962, deci numai după patru ani, procentajul urca la 96%, colectivizarea fiind practic încheiată. La 27 aprilie, Gheorghiu-Dej anunţa oficial că 3.201.000 de familii sunt încadrate în structurile colectiviste. Rezistenţa ţărănească s-a manifestat pe parcursul întregii perioade 1948-1962 şi s-a concretizat într-un lung şir de răscoale, în toate zonele ţării (Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad, Vrancea, Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov), care s-au soldat cu numeroase arestări, execuţii şi deportări.

„Victoria” totală a colectivizării - deşi de un real succes pe plan politic, administrativ şi ideologic - nu a făcut decât să agraveze problema economică. Deşi cantitativ România a rămas a doua producătoare agricolă din lagărul socialist (după URSS), calitativ a înregistrat cea mai joasă productivitate pe suprafaţa cultivată din regiune şi cu cel mai scăzut nivel de mecanizare a agriculturii.

Spre sfârşitul anilor ’70, acest eşec avea să umbrească triumfurile industriale anterioare, spectaculare sau unilaterale. În primăvara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai puţin de cinci decrete privind agricultura, toate urmărind rezolvarea crizei, dar găsind „soluţia” numai în întărirea controlului central şi într-un nou sistem de rechiziţii.

Cu toate acestea, producţia agricolă nu a atins obiectivele stabilite, în ciuda faptului că statisticile oficiale vorbeau de rate înalte de creştere şi recolte record (1982 - 22,3 milioane tone, 1983 - 20 milioane tone). În ultimii ani ai regimului, producţia reală pare să se fi situat mult sub cifrele raportate. Lipsurile alimentare au devenit evidente în ultimul deceniu al regimului Ceauşescu, când s-au reintrodus cartelele (desfiinţate în 1954) şi s-au raţionalizat pâinea, laptele, uleiul, zahărul şi carnea. Programul de „alimentaţie raţională” a fost considerat singura soluţie pentru depăşirea crizei alimentare.

Acest experiment ştiinţific din ultimii ani ai României socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii româneşti. Putem spune că acesta a fost cel mai mare eşec economic al comunismului de stil sovietic şi a dus la distrugerea structurii tradiţionale a satului românesc.