Clasificarea basmelor

Dacă este să ţinem cont de structură, de personaje, de organizarea şi desfăşurarea acţiunii, în parte, după mediile simbolizate, după unele caracteristici ale naraţiunii, atunci basmele pot fi clasificate în trei mari grupe:

  • basmul fantastic (sau basmul propriu-zis) - o naraţiune complexă pluriepisodică, care îşi desfăşoară acţiunea dinspre zona realului spre cea a imaginarului, antrenând personaje reale şi supranaturale şi vehiculând înţelesuri adânci despre viaţă şi rosturile ei (oglindire a vieţii în moduri fabuloase, cum sună cunoscuta definiţie călinesciană)

Basmul fantastic poate fi considerat un dublet ideal al existenţei pentru că el relevă întotdeauna triumful binelui asupra răului, al ordinii asupra haosului, al valorii asupra nonvalorii. Deşi este o naraţiune apsihologică, orientată spre eveniment, se poate observa că, în subtext, toate întâmplările sunt focalizate antropologic, aducând în prim-plan omul şi cele mai profunde nostalgii ale sale.

Situaţiile şi relaţiile dintre personaje sunt dezvoltate potrivit unei poziţii clare a poporului faţă de multiplele aspecte de viaţă, potrivit unei etici populare, a unei raţiuni izvorâte din gândirea colectivă, transmisă şi îmbogăţită de-a lungul secolelor prin tradiţii. Drepturile şi îndatoririle omului faţă de societate sunt dirijate de legi nescrise, fiind ilustrate cu ajutorul metaforei, iar relaţiile dintre părinţi şi copii, soţi, fraţi, stăpân şi slugă (bogat şi sărac) sunt raportate la realităţile locale.

  • basmul nuvelistic - considerat de unii folclorişti drept subspecie a basmului propriu-zis - care propune situaţii curente, obişnuite în mediul tradiţional; se caracterizează printr-o diminuare a elementului fantastic, personajele fabuloase sunt înlocuite cu oameni obişnuiţi, situaţiile sunt cele de toate zilele, iar problematica e interesată în primul rând de relaţiile de familie şi de cele sociale. Este o creaţie relativ recentă (comparativ cu basmul fantastic, care poate fi chiar contemporan mitului), reflex al unei atitudini care vede în folclor o treaptă superioară de cunoaştere a vieţii.

  • basmul animalier - deţine structura unei fabule, având o actanţialitate mitico-zoomorfă care sintetizează comportamentul omenesc în general, fără a prezenta însă analogii conştiente cu domeniul uman. Animalele antropomorfizate apar ca personaje principale, în vreme ce omul este o prezenţă secundară. Acest tip de basm îşi are originea, probabil, în vechile legende totemice, sursa literară a acestui tip a fost identificată în colecţiile de fabule din India, în redacţiunile scrise ale fabulelor lui Esop sau în ciclul medieval Le Roman de Renart.

Basm

Intriga acestor naraţiuni este simplă şi se sprijină pe unul sau două motive; faţă de fabula cultă, alcătuită dintr-un expozeu alegoric şi o morală directă, basmul cu animale se distinge prin aceea că integrează sugestiile etico-morale în discursul narativ propriu-zis. Când scenariul epic al basmului oferă şi explicaţii în legătură cu însuşirile şi obiceiurile anumitor animale (ex., de ce n-are ursul coadă) sau exploatează dimensiunea umoristică a întâmplării se ajunge la forme mixte ce înglobează elemente de legendă sau de snoavă.

În folclorul românesc se mai întâlneşte o specie de naraţiuni (a patra) - poveştile curente - care sunt o formă contemporană de basm, care se pretinde însă adevărat (acţiunea localizată, eroii sunt numiţi dintre rude sau cunoştinţe), un fel de „jurnal vorbit al faptelor diverse” născut din nevoia dintotdeauna a omului de senzaţional. Multe conţin relatări despre credinţe şi superstiţii străvechi, pot fi poveşti de groază de un fantastic bogat sau, dimpotrivă, raţionale, unele se adaugă repertoriului tradiţional de poveşti, altele dispar după o perioadă de vogă, înlocuite cu întâmplări mai recente.

Cele dintâi colecţii de basme româneşti au fost făcute sub imboldul dat de activitatea fraţilor Grimm, întemeietorii şcolii mitologice în interpretarea basmelor.

Abia în anul 1860, încep să apară culegerile de basme în limba română prin tipărirea la Timişoara a volumului lui E. Stănescu Arădan, intitulat: Proza populară, poveşti culese şi corese. În anul 1862, Nicolae Filimon tipăreşte poveştile: Roman Năzdrăvan, Omul de piatră şi Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos, în ziarul „Ţăranul român”. Acestea au fost publicate fie anonim, fie sub iniţialele N. Ph., fiind până la urmă identificate ca aparţinând lui Nicolae Filimon.

Într-o notă, care însoţeşte cel dintâi basm, culegătorul îşi exprimă admiraţia faţă de poporul român care este dotat de natură cu impresiuni poetice sublime şi cu spirit satiric foarte picant. Nicolae Filimon constată, ca Bariţ şi alţii, că nu li se acordă atenţia cuvenită: „Din nenorocire însă aceste floricele suave ce formează literatura ţăranilor noştri, nefiind adunate şi tipărite, sunt în pericol de a se pierde cu timpul. Noi dăm lectorilor noştri acest basm, învestit în stilul şi limbajul cel simplu al ţăranului şi credem că mulţi din junii noştri literatori (...) se vor grăbi a forma colecţiuni de poveşti şi cântece populare, care sunt de mare necesitate pentru istoria şi literatura limbii române”.

Omul de Piatră a fost inclus şi în colecţia lui Petre Ispirescu, însă, cu menţiunea cuvenită, că a fost publicat mai întâi în „Ţăranul român” de către Nicolae Filimon. Autorul celei dintâi colecţii de Legendele sau basmele românilor nu putea să-l uite pe scriitorul care îl va fi determinat să publice şi el în coloanele aceleiaşi publicaţii şi, în acelaşi timp, câteva din cele mai frumoase basme româneşti.

Dacă însă, Nicolae Filimon a fost hărăzit să devină unul dintre scriitorii noştri de literatură scrisă. Petre Ispirescu, modestul tipograf bucureştean, a rămas la basm, devenind ilustru ca şi Charles Perrault sau Fraţii Grimm. Petre Ispirescu a „cules”, adică a ascultat şi a reţinut bine în minte felul povestirilor populare, structura şi tonalitatea orală, scriindu-le şi tipărindu-le.

Însuşi Petre Ispirescu, într-o prefaţă, spune: „...Meritul este al poporului care a păstrat aceste legende, dacă ele vor avea vreun merit Limba pe cât a fost cu putinţă este a lui. Nimic dară, absolut nimic nu este al colectorului, decât plăcerea de a le scrie. Autorul colecţiei Legendele sau basmele românilor” adunate din gura poporului, devenită clasică pentru literatură şi pentru cercetătorii prozei populare, era sincer şi exprima un adevăr.

În munca modestă de „culegător tipograf, cum i-a plăcut la început să subscrie ca autor al basmelor publicate, nu s-a îndepărtat prea mult de vatra folclorică. La numai o săptămână de la apariţia basmului Roman Năzdrăvan a lui Nicolae Filimon, Petre Ispirescu publică Făt-Frumos sau Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

În ziarele şi revistele în care au fost publicate, Petre Ispirescu precizează la sfârşitul fiecărui basm data, locul şi numele persoanei de la care l-a cules. Indicarea sursei aruncă o lumină palidă, totuşi demnă de a fi luată în seamă, privitor la geneza multora dintre cele care alcătuiesc prima noastră colecţie. Toate au fost „auzite”, spuse de cineva din popor: un soldat, o calfă din frizerie ori tipografie, dar mai cu seamă tatăl, mama sau un frate de la ţară au constituit sursa.

Ceea ce le conferă basmelor publicate de Petre Ispirescu un caracter folcloric este modul de a povesti, care se păstrează aproape de modalităţile de expresie ale stilului oral. Tuturor acestor modalităţi de exprimare, Petre Ispirescu le adaugă şi un ton fabulativ propriu povestitorului.