Circulaţia monetară şi camăta în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

În lipsa unei monede bătute în Moldova sau Ţara Românească, circulaţia monetară este alimentată de exportul de produse româneşti pe pieţele străine. Dar afluxului de monedă provenind dintr-o balanţă comercială activă îi corespunde o scurgere continuă de numerar spre Constantinopol, pentru achitarea obligaţiilor băneşti care se aflau în continuă urcare. Aceasta face ca, în ciuda creşterii cantităţii de numerar venite din afară, faţă de înmulţirea tranzacţiilor, moneda aflată în circulaţie să fie în fapt insuficientă. De aici au derivat folosirea mai departe la efectuarea plăţilor calculate în monedă a vitelor sau a unor produse, pe de o parte, şi larga practicare a cămătăriei, pe de alta.

Monedele care circulau în Ţara Românească şi Moldova sunt foarte numeroase ca tip şi variate ca origine. Avem în primul rând monedele turceşti, care au circulaţia cea mai întinsă, apoi monedele polone şi ruseşti, întâlnite în mai mare măsură în Moldova, monede austriece, veneţiene, olandeze etc. Între monedele turceşti, pornind de la aspri sau bani, care reprezentau cea mai mică monedă în circulaţie, în ordine ascendentă veneau paraua, piesă de trei bani, şi piastrul, care se fixează în secolul al XVIII-lea la 120 de aspri sau 40 de parale. Piastrul ajunge să fie echivalent cu leul, fixat şi el la 120 de bani, ceea ce face ca de multe ori să se folosească în izvoarele externe, fără deosebire, una sau alta din aceste monede. Circulau de asemenea o serie de monede de aur turceşti: galbeni stambolii (de Istambul), zingirlii, turalii, funduclii, zarmacupi.

Dintre monedele ruseşti, cele mai frecvente erau copeica, dutca, în valoare de două copeici, şi rubla, care echivala cu 100 de copeici sau 50 de dutce. De multe ori, sub acelaşi nume circulau monede de origini diferite. Astfel sunt creiţarii, orţii, groşii, polturacii, atât poloni, cât şi austrieci. Talerul, moneda mare de argint cea mai răspândită, continuă să provină de asemenea din mai multe ţări, leul însuşi nefiind decât talerul olandez, iar piastrul turcesc făcând parte şi el din categoria talerilor. În ce priveşte moneda de aur, în afara galbenilor turceşti, se întâlnesc adesea în acte galbeni de diferite provenienţe. Monedele de aur şi cele mari de argint serveau de multe ori şi ca monedă de calcul, plata efectuându-se în alte unităţi monetare.

Unul dintre fenomenele monetare cele mai însemnate ale secolului al XVIII-lea a fost transformarea treptată, cu începere de la mijlocul secolului, a leului în monedă de calcul, fixată la 120 de bani sau 40 de parale. Acest fapt - care atestă întinsa circulaţie a leului vreme de peste un secol şi jumătate şi, ca urmare, deprinderea constantă a folosirii lui ca monedă efectivă - s-a petrecut sub presiunea altor monede. În Imperiul Otoman, scoaterea leului din circulaţie s-a datorat îndeosebi pătrunderii în mari cantităţi a talerilor austrieci, bătuţi în timpul Mariei Tereza, şi a colonaţilor spanioli. La noi s-a petrecut de asemenea o intensificare a circulaţiei monedei austriece, legată de dezvoltarea relaţiilor comerciale şi de stăpânirea habsburgică în Transilvania şi mai ales o tot mai largă răspândire a piastrului turcesc.

Din monedele de aur, dacă ţechinul veneţian îşi păstrează vechiul său prestigiu, iar galbenul austriac face progrese, ca şi monedele de argint ale Imperiului habsburgic, o căutare deosebită o au galbenii olandezi. Simplificând oarecum situaţia, Raicevich va ajunge să scrie: „Banul efectiv care se vede circulând mult în aceste provincii constă în ţechini olandezi şi piaştri turceşti, care sunt jumătate de aramă şi jumătate de argint”.

Raporturile dintre numeroasele monede care circulă în ţările noastre variază frecvent, constantă fiind doar creşterea valorii monedelor de aur faţă de valoarea celor de argint. Schimbul monedelor impus de varietatea celor aflate în circulaţie a dat naştere zărăfiei, constatată documentar încă din secolul al XVII-lea. Zarafii împrumutau şi bani cu camătă. Cămătăria se practica pe o scară foarte largă atât de negustori localnici, cât şi de negustori străini, luându-se adesea o dobândă de 10% pe lună. Oameni din toate categoriile sociale luau bani cu împrumut: boieri până la cei mai mari, îndeosebi pentru cheltuielile de lux, orăşeni şi ţărani.

Cei mai răspândiţi sunt cămătarii turci, pe care-i găsim nu numai în cele două capitale, ci şi în celelalte oraşe ale ţării. Mizeria şi greutatea birurilor împingea pe oamenii săraci să împrumute de la cămătari. Un document expune în chip foarte grăitor cazul unui asemenea datornic: „Fiindu aciastă lipsă mare de păinia şi eu neavănd nicio putere şi murind de foamea, cu femeia mea şi cu copchii mei şi o sor-a mia, şi neavându de ci să-mapuc”, a mers să împrumute de la un turc „zăci lei cu dobândă, din dzece lei, 11 lei pe lună”.

În lumea satelor, împrumutul cu camătă se combină cu negoţul sub forma plăţii înainte a produselor, agravând încă spolierea ţăranului de rodul muncii lui. Raicevich, care a cunoscut bine situaţia de la noi, arată cum „nenorociţii cultivatori ai Ţării Româneşti şi Moldovei, trebuind să scoată în fiece moment bani pentru a plăti dările şi taxele apăsătoare pe orice fel de produse, trebuie să recurgă la cei care îi au pregătiţi. Frica de bătaie, de închisoare, şi de a-şi vedea răpite de mâna crudă a strângătorului de biruri plugul şi boii, singurii tovarăşi ai ostenelii lor şi mijlocul de a-şi întreţine propria existenţă, îi face să nu stea pe gânduri, să nu cerceteze condiţiile în care le sunt daţi banii. Pentru a avea câţiva piaştri, se obligă să cedeze anticipat întreg produsul pe care-l aşteaptă în acel anotimp”.

În cazul unei recolte proaste, datoria se amână pentru anul următor. „Între timp vin noi şi mai mari nevoi de bani, recurge la negustor pentru a-i avea, trebuie să restituie datoria veche cu grea camătă şi pe acea nouă; în sfârşit, în câţiva ani ajunge în situaţia de a munci şi a asuda toată viaţa pentru alţii, putând de-abia să-şi păstreze o hrană nenorocită”. Şi Raicevich conclude că „înainte de ultimul război (1768-1774), turcii de dincolo de Dunăre, făcând acest comerţ, ajunseseră stăpâni în cele două provincii: sub motivul de a-şi redobândi banii, ei se aşezau în casele creditorilor, dispunând nestânjeniţi de bunurile şi de persoana lor”.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …