Christea N. Dimitrescu

Christea (Christu) N. Dimitrescu (26 mai 1878, Bucureşti - 1956) - poet şi publicist.

Fiu al Elenei şi al lui Nicolae Dimitrescu, Dimitrescu se îndreaptă spre o carieră publică şi literară, întocmai ca şi unchiul său, scriitorul Cristu S. Negoescu. A întreprins, pe urmele acestuia, studii în Litere şi Drept (obţine licenţa cu teza Adopţiunea în dreptul roman şi român). Funcţionar în diferite ministere (Justiţie, Finanţe, Educaţie Naţională) sau la Casa Artelor, director la Muzeul Comercial şi Industrial, a practicat concomitent avocatura şi a predat literatura la Academia de Muzică şi Artă Dramatică, fondată de Theodor M. Stoenescu. A fost căsătorit, între 1908-1913, cu poeta Claudia Millian.

Debutează în 1896, în „Revista literară” (recunoscută pentru afilierea la „Literatorul”) şi „Adevărul ilustrat”. Din lirica sfârşitului de veac, poetul împrumută şabloane şi convenţii: minore lamentaţii şi arpegii triste, tângă erotizantă ori, „sub clare nopţi de Pampelună”, mirajul unor „ţări cu cerul violet”, emfază, declamaţii teatrale în notă epicureană, expansivă, contrariate de frisonul morţii, „poze” nostalgice sau, la rigoare, bagatelizând idila, cu un vioi accent, făcând mai tot discursul suspectabil. Sonorităţi exotice, livreşti, afirmă pe alocuri relaţia cu o retorică impusă odată cu pleiada următoare, simbolistă, de poeţi. Cu ezitări şi obscurităţi, câteva tălmăciri (din Hugo, Petofi, Leopardi sau Catulle Mendes) nu trec de faza sârguinţei juvenile.

Tenace, Dimitrescu forţează intrarea în Parnas până în preajma celui de-al doilea război; cu înclinaţii de moralist, cultivă maxima şi paradoxul, pastelul neoclasic, catrenul umoristic. Produce, cu elan artizanal, pantume în special (ceea ce speră, cu naivitate, să-l singularizeze în peisajul literar), rondeluri şi sonete, modeste altfel şi departe de turnura impecabilă ce o pretinde genul.

De regăsit frecvent în periodice, pseudonimul favorit, Cridim, e preluat şi pe coperta culegerilor editate compact întrucâtva după 1900, apoi la intervale tot mai mari; excepţie face întâia carte, Florile iubirei, semnată Christ N. Dimitrescu, în 1901, an fast şi pentru umorist, care ieşea la rampă cu primele Catrene (grafia din original reda Quatrene, în nota preţios latinizantă vizibil agreată de poet). Cu ambele volume ale seriei (al doilea apare în 1903), nu pregetă să candideze Ia un premiu academic, gest dezinvolt, ce pune în vizibil dezacord pe doi dintre „nemuritorii” raportori.

Continuă a-şi exersa floreta în Epigrame (1908); rezistă mai ales cu hazul scos din lumea literară (voga flatând sau gafele unor confraţi sunt „ţinte” şi pretexte predilecte) şi trece printre clasici între urmaşii breslei (Sofronie Ivanovici, N. Crevedia, A.C. Calotescu-Neicu îi află locul în antologiile ce se vor consacra, la noi, umorului, catrenului şi autorilor de duh); George Călinescu însuşi rezerva „epigramistului” un paragraf în Istoria literaturii... Poetul pragului de veac, vetust, dispare, repede uitat, în schimb, în valul marelui lirism adus de anii interbelici. În Zale roşii (1919), grupase versuri aşa-zis „eroice”; o ultimă plachetă, anodină, Aripi albe (1932), pretinde să exprime, în serbede pastişe, trăiri subtile şi extaze mistice.

Sub nume propriu ori sub varii, fanteziste semnături-iniţiale, prescurtări, multe ca variante la Cridim, sau Keops (Cheops), Kapa, Kapa-Ro, Aferim, Moş Cuminte, Lacrima Christi, Palma Christi, Stan Bostan, Virus, Critic etc., Dimitrescu, poligraf şcolit şi gazetar de oarecare notorietate, colaborează, rutinier, la ziare şi reviste dintre cele mai diverse din primele decade ale veacului trecut: „Moş Teacă”, „Foaia populară”, „Moda ilustrată”, „Apărarea naţională”, „Epoca”, „Patriotul”, „Zeflemeaua”, „Forţa morală”, „Tribuna literară”, „Cronica”, „Tribuna familiei”, „Observatorul”, „Duminica”, „Românul literar şi politic”, „Revista albă”, „Ţara”, „Biruinţa”, „Universul literar”, „Ileana”, „Dunărea de Jos”, „Guriţa”, „Viitorul”, „Alandala”, „Versuri şi proză”, „Săptămâna politică şi culturală”, „Drepturile femeii”, „Noi pagini literare”, „Universul”, „România de mâine”, „Naţionalul”, „Palatul de Justiţie”, „Cronicarul”, „Literatorul”, „Politica”, „Teatrul de mâine”, „Democratul”, „Gazeta Capitalei”, „Dimineaţa”, „Răsăritul”, „Actualitatea”, „Lumea copiilor”, „Cultura poporului”, „Ţara voievozilor”, „Veselia”, „Universul copiilor”, „Fântâna darurilor”, „Luceafărul literar şi artistic”, „Omul liber”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Isis”, „Cuvânt bun”, „Ortodoxia”, „Gazeta”, „Duminica copiilor”, „Luceafărul literar şi critic”, „Epigrama”, „Curentul magazin”, „Progresul literar”, „Rapid”, „Glasul neamului”, „Curentul pentru copii şi tineret” etc. (cifra finală însumând, probabil, peste 120 de titluri).

Prestaţia în fruntea unor publicaţii croite în tipar occidental, cu sprijinul unor cercuri mondene şi artistice (în stilul consacrat de „l’Illustration” şi cu o grafică de zile mari, asigurată de maeştrii Curţii, „Foto Julietta”, „Foto Buzdugan”, „Foto Royal”), deschide un episod fertil în jurnalistica lui Dimitrescu, poetul exersând după 1910 consecvent (odată cu numirea sa ca prim-redactor al revistei „Ilustraţia”, apoi ca secretar sau director de redacţie la „Ilustraţiunea naţională”, „Ilustraţia neamului nostru” etc.) şi în postura cronicarului de artă; interesat de plastică îndeosebi, a mai lăsat şi comentarii de spectacol, profile de actori, succinte prezentări de cărţi etc.

Tenace, prob în consemnarea evenimentelor „la zi”, Dimitrescu, mai curând un barometru al opiniei comune, va oferi, în cronicile sale impresioniste, în note, dări de seamă, bilanţuri, detalii numeroase şi utile reconstituirii unor aspecte din mişcarea artelor în epocă. Comentatorul prinde pulsul sălilor de expoziţii, reţine noutăţile care survin la „Salonul oficial”, prestigiul unor expozanţi (pe care îi va urmări în timp), cota în creştere sau în scădere a acestora la „bursa” vremii. Treptat, preocupările se diversifică, integrând sfera esteticii ambientale - arhitectură, grupuri sculpturale - sau artele aşa-zise „minore” şi decorative, în „vădit progres” (ţesături, broderii, cusături naţionale, ceramică, gravură, metaloplastie, mobilier).

Când e spontan, dezinhibat, Dimitrescu face constatări interesante (caricatura „este epigrama, umorul în pictură”, remarcă într-un text). Atent la toate generaţiile de artişti, nu se abţine să-şi exprime opţiunea, preferinţele, dar fără să ignore judecata dreaptă. Sunt preţuiţi la justa lor valoare artişti „cu personalitate” din promoţiile „noi”, ca Theodor Pallady („sobru şi sombru” în pictură), Gheorghe Petraşcu, D. Şirato, Nicolae Dărăscu („artist de seamă” şi „de rasă”), D. Artachino, Iser, Kimon Loghi, sau sculptori: Oscar Han, Ion Jalea, Cecilia Cuţescu, Frederic Storck, Dimitrie Păciurea (cu „viziunile” himerice) sau „tânărul” Brâncuşi („primitiv”, aspirând spre originalitate).

Opera literară

  • Florile iubirei, Bucureşti, 1901;
  • Quatrene, Bucureşti, I-II, 1901-1903;
  • Epigrame, Bucureşti, 1908;
  • Zale roşii, Bucureşti, 1919;
  • Aripi albe, Bucureşti, 1932.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …