Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, de Vasile Alecsandri, este un vodevil.

Scrisă în acelaşi timp cu Scara mâţei, adică în primele luni ale anului 1850, îndată după întoarcerea scriitorului din exil, comedia s-a prezentat în premieră la Teatrul Naţional din Iaşi, la 9 aprilie 1850, repurtând un mare succes. În distribuţie figurau cei mai buni actori ai teatrului: Matei Millo în rolul Chiriţei, iar în celelalte, actorii Teodoru (Grigori Bârzoi), Teodorini (Pungescu), Neculau (Bondici), Luchian (Guliţă), Bonciu (Cuculeţ) şi doamna Sterian (Văduva Afin) şi „demoazelele” Chiciu (Aristiţa), Bibiri (Calipsiţa), Nini (Luluţa). Până şi rolurile secundare erau interpretate de actori de frunte: Bossie (Un fecior boieresc), Apostu (Un slujitor de barieră), Handoca (Un surugiu) şi Halepliu (Un neamţ cu orga). Muzica fusese compusă în grabă de Alexandru Flechtenmacher.

În ce priveşte modelul personajului principal al piesei, despre care s-a discutat mult şi s-au făcut numeroase presupuneri, e posibil ca Madame Angot ca şi „atâtea alte figuri asemănătoare din piesele văzute sau citite la Paris să-i fi răsunat în minte, atunci când s-a gândit să zugrăvească acest tip din societatea moldovenească, după cum îi vor fi stat cu atât mai mult în minte şi nenumărate «coane Chiriţe» reale, văzute mai cu seamă înainte de 1848, dar şi acum, după întoarcere, prin teatrele şi saloanele ce le frecventa”.

Este însă incontestabil că „tipul central al piesei lui Alecsandri şi piesa însăşi sunt în întregime autentic româneşti, potrivite mediului şi momentului social de la 1850” (conferă G.C. Nicolescu). Cu privire la model, Charles Drouhet se exprimase în acelaşi sens: „Imitaţia strânsă a originalului e însă o excepţie în lucrările dramatice ale lui Alecsandri, care, de obicei, transportă în comediile sale câteva elemente ale unui model străin, asociindu-le cu elemente provenite din alt text sau izvorite din propriu său fond şi făcându-le să-şi piardă aspectul exotic, atât prin transformările la care le supune, cât şi prin ambianţa în care le introduce”.

Vasile Alecsandri

Această caracteristică o are în vedere şi Alphonse Royer în Histoire universelle du theatre. Histoire du theatre contemporain en France et a Vetranger („1800-1875”), Paris, 1878, unde indică, în treacăt, asemănarea dintre cucoana Chiriţa şi M-me Angot (personaj interpretat cu deosebit talent în piesele lui Maillot şi Aude - altă coincidenţă! - tot de un bărbat, actorul Corsse Labenette): „Dans trois pieces consecutives, il [Alecsandri] mit en scene une femme ridicule qui personnifiait la bourgeoisie enrichie, sous le nom de Madame Kiritsa, espece de Madame Angot moldovalaque: M-me Kiritsa a Jassy, M-me Kiritsa en province; M-me Kiritsa retour de Paris” (mai pe larg, Charles Drouhet).

„Modele” literare putea găsi Alecsandri şi la noi, întrucât tipul provincialului în capitală mai fusese satirizat de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi în „fiziologiile” lor. În anul următor, comedia este prezentată la Bacău şi Focşani, iar între 5-15 septembrie 1851 la Bucureşti, unde înregistrează un succes nemaiauzit, adunând la spectacol o mulţime de boieri, veniţi anume de la moşii, şi chiar pe domnitor (conferă G.C. Nicolescu).

Piesa s-a impus în teatrul românesc, ceea ce îl făcea, peste un sfert de veac, pe Alecsandri să reflecteze la noi situaţii în care personajul central ar putea apărea pe scenă: „... tipul Chiriţei va rămânea în repertoriul nostru şi va fi exploatat cu succes încă mult timp, căci este o baie nesecată, aşa, de exemplu, ce-ar plăti o Chiriţa care s-ar întoarce de la Cameră? O Chiriţă politică? O Chiriţă gheşefteră? etc. Toate aceste, bine tratate, ar avea succesuri sigure” - îl încredinţa scriitorul pe interpret (conferă scrisoarea datată Mirceşti, 25 fevr. 1874, adresată lui Matei Millo - în Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Pentru o vreme, apoi, interesul publicului pentru acest gen de reprezentaţii a slăbit. La 15 decembrie 1882, scriitorul intervenea, într-o scrisoare adresată lui Grigore Gr. Cantacuzino - pe atunci director al Teatrului Naţional din Bucureşti - pentru readucerea pe scenă a Chiriţei şi, bineînţeles, a lui Matei Millo în acest rol: „Am vorbit înainte de plecarea mea despre Cucoana Chiriţa. Profitaţi de restul de vigoare al bătrânului Millo pentru a monta din nou această piesă în care el excelează. Aceasta îi va face o mare plăcere, şi publicului de asemenea, sper” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Piesa nu va fi reluată însă decât peste câţiva ani, dar publicul nou o va primi cu acelaşi entuziasm, deşi interpretul nu mai avea vigoarea de la premieră: „Am fost aseară la teatru - îi scria la 24 octombrie 1886 Alecsandri, de la Bucureşti, soţiei sale rămase la Mirceşti - de am revăzut pe bătrânul Millo, cu cucoana Chiriţa la Iaşi, şi mărturisesc că am fost uimit de a videa succesul acestei piese, care s-a reprezentat pentru întâia oară la 1844 [în realitate: 1850] ... adică cu patruzeci şi doi de ani înainte. Câte suvenire de tinereţe a deşteptat în mine acest tablou al societăţii noastre de acum aproape o jumătate de secol!... Bietul Millo, îmbătrânit, slăbănogit, a jucat cu multă vervă, deşi nu-l mai ajuta glasul, nici memoria.

Publicul, format de noua generaţie, a râs cu hohot, ca şi acel de la 1844 şi, zărindu-mă în lojă (pe care Chiriţa o numea lojniţă), după ce l-a rechemat pe Millo, a început a striga cu zgomot autorul! Am fost obligat iar a mă prezenta pe scenă, deşi nu-mi prea cuvenea! În toată sala Millo şi eu, numai, înfăţişam epoca cucoanei Chiriţa, cu trăsura ei cea galbină, cu caii de poştă ai lui Privileghe etc. Cum trece vremea, cum se schimbă lumea” - încheia cu nostalgie scriitorul (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Comedia cu cântice s-a publicat în volumele: Teatru românesc. Repertoriul dramatic, 1852; Potpuri literar, 1854 (scenele I - act I şi II - act III); Vioara teatrului românesc, 1857 (cupletele: Ian să-ţi spun, De-ai umbla, Ochii şi sprâncenile, Dumnezeu să te ferească, Guvernanta ne-a spus nouă, Ce folos, vai! că am fete, Acest târg ce-i zic în lume, Aici în Iaşi de vrei, Un filosof fără minţi); Opere complete, 1875.

Se pare că piesa s-a publicat şi în broşură separată, la Tipografia „Buciumului român” din Iaşi, înainte de apariţia Repertoriului dramatic, I, 1852, în care se face această menţiune (la finele comediei Chiriţa în provinţie). La Biblioteca Academiei Române, în manuscrisul nr. 5.085 (Teatru. Din repertoriul lui Matei Millo), pe fila 115r se află notat cu litere latine rolul Neamţului.

Recent, Marta Anineanu dezvăluie existenţa unui manuscris autograf inedit al acestei piese, reproducând şi cele patru fotocopii pe care le-a avut la dispoziţie: „Este cunoscut - spune d-sa - interesul pe care Vasile Alecsandri îl acorda manuscriselor şi în general oricărui autograf. Urmele unei colecţi organizate de autografe s-au păstrat în arhiva sa personală, din păcate în mare măsură risipită. În ce priveşte manuscrisele creaţiilor sale literare, parte, rămase în familie, au fost dăruite Academiei Române, iar parte, oferite de el prietenilor săi, au rămas, fie în colecţiile acestora, fie, prin grija lor, au ajuns tot la Academie. În adevăr, cu o răbdare incredibilă, poetul îşi copia «pe curat» manuscrisele pentru a le dărui.

S-au păstrat astfel din începuturile sale literare trei manuscrise ale poeziilor (Doine-Poezii), dintre care unul a fost copiat special pentru Costache Negri şi altul pentru Catinca Negri, mai târziu manuscrisul Fântânii Blanduziei a fost copiat de trei ori pentru a fi dăruit fratelui său Iancu Alecsandri, lui Ion Ghica şi lui D. Ollănescu-Ascanio; alteori chiar manuscrisul iniţial a ajuns în posesia prietenilor. Şi totuşi, făcând bilanţul numeroaselor manuscrise rămase de la poet, constatăm că pentru prima parte a creaţiei sale dramatice (până la Boieri şi ciocoi) nu s-au păstrat decât puţine manuscrise.

Astfel, în manuscrisul românesc 809 de la Academie, între filele 81-157 sunt grupate cânticelele comice: Şatrarul Timotei Napoilă, Clevetici şi piesele: Satul lui Cremine, Sgârcitul risipitor, toate scrise cu caractere chirilice, cum şi localizarea Sfredelul dracului, cu caractere latine. Aceste mici manuscrise au aparţinut lui Ion Ghica şi au fost dăruite de el Academiei Române. Răzleţe, printre altele, s-au mai păstrat: Stan Covrigarul, Ion Păpuşeriul, Barbu Lăutarul, Surugiul şi independente: Doi morţi vii şi Agachi Flutur. Cam acestea sunt manuscrisele teatrului de început: deci, întâlnirea astăzi cu un fragment în fotocopie, din manuscrisul comediei Chiriţa la Iaşi ni s-a părut un lucru interesant şi demn de dat publicităţii.

Cele patru fotocopii, numerotate de la 1 la 4, reprezintă un fragment din actul I, scena I a numitei comedii. Din păcate lipseşte foaia de titlu care, poate, aşa cum obişnuia Alecsandri, purta data când a fost scrisă piesa, căci după «engolpion[-ul] de anul nou 1845» pomenit de Chiriţa, s-ar putea ca piesa să fi fost scrisă înainte de 1850, anul în care ea s-a jucat pentru prima dată la Iaşi, în beneficiul actorilor. Lipseşte tot începutul, cu intrarea în scenă a rădvanului şi dialogul dintre slujitor şi ţigancă, până la primul cuplet al Chiriţei.

După cum se suprapun petele de cerneală existente pe file, bănuim că manuscrisul are formatul unui caiet din care prima fotocopie reprezintă fila 1 verso, a doua fila 2 recto, a treia fila 2 verso şi a patra fila 3 recto. Textul este scris cu caractere chirilice, indicaţiile de regie sunt puse în paranteză, cuvântul «slujitor», ca indicaţie a personajului, este prescurtat, câteva cuvinte au fost şterse de poet, iar cupletele sunt numerotate cu 1 şi 2. Piesa nu a cunoscut altă ediţie până la apariţia în Opere complete. Teatru, vol. II, Bucureşti, 1875; fragmentul de manuscris în fotocopie se încadrează între paginile 393-397 ale ediţiei.

Încercând să facem o comparaţie între manuscris şi ediţia princeps, găsim unele deosebiri care, dacă nu sunt esenţiale, sunt suficient de numeroase. Transcrierea pe care o prezentăm aici respectă normele obişnuite în transcrierea textelor chirilice. Alecsandri nu a fost de acord cu ortografia de la Editura Socec, aşa încât unele deosebiri ortografice, datorite acesteia, am considerat că nu merită să fie semnalate (lipseşte, în ediţie lipsesce...). Cum în intenţia poetului a fost să pună în gura personajelor sale o pronunţie regională, cât mai moldovenească, am încercat să o păstrăm şi noi în transcriere, cu atât mai mult, cu cât în ediţie tendinţa de moldovenizare este şi mai pronunţată, atât gramatical, cât şi lexical (perfectul compus format cu auxiliarul din vorbirea obişnuită o, că au venit = c-o venit; cârciumă = crâşmă). Prezentăm deosebirile mai însemnate [...].

Necunoaşterea manuscrisului integral ne împiedică să tragem concluzii asupra diferenţelor dintre acesta şi textul tipărit. S-ar părea că manuscrisul reprezintă forma iniţială a comediei. Am putea presupune că, dacă numai în cele patru file de manuscris au fost atâtea modificări, pe toată lungimea piesei ele au fost numeroase şi atunci putem crede că a existat alt manuscris după care s-a făcut ediţia, numai dacă nu cumva poetul a făcut aceste modificări direct în corectură. Pentru metoda de lucru a scriitorului acest detaliu ar fi fost interesant.” (Restituiri: V. Alecsandri - Chiriţa la Iaşi: Într-o primă versiune, în „Manuscriptum”, nr. 4 din 1976)

Fragmentul de manuscris publicat de Marta Anineanu este foarte preţios şi credem că datează din perioada 1850-1851, dacă avem în vedere scrisul cu caractere chirilice şi deosebirile marcante dintre această redacţie autografă şi ediţiile 1852 (Repertoriul dramatic, I) şi 1875 (Opere complete. Teatru, II), care sunt aproape identice. S-ar putea ca fragmentul să facă parte, într-adevăr, din manuscrisul ediţiei princeps, care este aceea anterioară Repertoriului dramatic, 1852 şi pe care noi n-am putut-o consulta. El nu poate fi considerat, în nici un caz, drept manuscris al ediţiei din 1875, chiar dacă nu am avea în vedere alt considerent decât scrisul cu caractere chirilice, la care Alecsandri renunţase de multă vreme.

Check Also

Drumul de fer, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Drumul de fer, de Vasile Alecsandri, este un vodevil. Comedia a fost scrisă în iarna …

Paraclisierul sau Florin şi Florica, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Paraclisierul sau Florin şi Florica, de Vasile Alecsandri, este un vodevil. Comedia a fost scrisă …

Millo director sau Mania posturilor, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Millo director sau Mania posturilor, de Vasile Alecsandri, este un vodevil. „Comedia cu cântice într-un …

Arvinte şi Pepelea, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Arvinte şi Pepelea, de Vasile Alecsandri, este un vodevil. Scrisă în iarna 1863-1866, „povestea în …

Agachi Flutur, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Agachi Flutur, de Vasile Alecsandri, este un vodevil. Scrisă în 1863 (după datarea din manuscrisul …