Charles Drouhet

Charles Drouhet (22 ianuarie 1879, Bârlad, judeţul Vaslui - 8 ianuarie 1940, Bucureşti) - comparatist, critic şi istoric literar. Este descendent al unei familii franceze expatriate - Natalia (născută Olivari) şi Pierre Drouhet -, care se stabilise în jurul anilor 1860 în România, la Bârlad.

În 1884, tatăl lui Drouhet obţine naturalizarea; între 1869 şi 1899, este titular al Catedrei de limba şi literatura franceză a liceului din oraşul său de adopţie, Bârlad; în 1868, publică la Iaşi, la editura societăţii Junimea, Precis de versification specialement redigepour les cours de langue francaise dans les lycees. În această ambianţă, formaţia şi alegerea carierei lui Drouhet sunt previzibile. A urmat Liceul „Codreanu” din Bârlad şi apoi Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, susţinând bacalaureatul în 1896. Îşi ia licenţa în filologie modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti în 1900. Elev al Şcolii Normale Superioare din Bucureşti, obţine agregaţia de română în 1903 şi agregaţia de franceză în 1904.

Din septembrie 1904, este numit profesor titular la Gimnaziul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. Va pleca însă curând la Paris, având şi concediu de studii pentru doctorat. Îşi susţine doctoratul în litere la Sorbona (1909), cu o teză despre Francois Mainard, poet din secolul al XVII-lea. După întoarcere, tot în 1909, este profesor suplinitor la Catedra de franceză a Facultăţii de Litere din Iaşi, devenind titular în 1910; din ianuarie 1915, îi va succeda lui Pompiliu Eliade la Catedra de limba şi literatura franceză a Universităţii din Bucureşti. A fost membru în Consiliul Permanent al Ministerului Instrucţiunii Publice. În 1903, obţine cetăţenia română.

Debutând în 1906, în acelaşi timp în revista „România”, cu un studiu de filologie, şi în „Convorbiri literare”, cu un amplu studiu despre Leconte de Lisle, Drouhet se defineşte de la început ca având o dublă apartenenţă, la cele două culturi, franceză şi română, cât şi o dublă vocaţie, de lingvist şi de critic literar. Va publica sistematic în reviste româneşti şi franceze: „Revue d’histoire litteraire de la France”, „Le Correspondant”, „La Minerve francaise”, „Mercure de France”, „Viaţa românească”, „Vieaţa nouă”, „Convorbiri literare”, „Ideea europeană”, „Flacăra” etc.

Activitatea lui se va organiza pe două planuri principale: cel didactic, pe de o parte, cel al cercetării în domeniul criticii şi istoriei literare, pe de alta. Se poate, de asemenea, vorbi de două etape distincte: prima coincide cu pregătirea doctoratului, timp în care se dedică în exclusivitate studiilor franceze; cea de-a doua, după numirea în învăţământul universitar, este orientată spre studii româno-franceze de literatură comparată.

Ca discipol fidel al lui Gustave Lanson, este adeptul metodei pozitiviste, limitată la terenul sigur al faptelor istorice şi evitând orice construcţie speculativă. Comentariile sale sunt cele ale unui tehnician, atent la geneza, natura şi compoziţia operelor analizate. Nu lipsesc nici ecourile din Sainte-Beauve şi Taine, din care împrumută cu multă prudenţă, formulând uneori rezerve. Detaliile biografice, câteodată anecdotice, din viaţa scriitorului studiat sunt luate în considerare, pentru că ele „aruncă oarecare lumină asupra operei sale”.

Drouhet acordă un loc însemnat factorilor sociali în evoluţia fenomenului literar, conferind însă rolul hotărâtor celor psihologici; operele trebuie studiate, după părerea sa, „în legătură cu contingenţele de timp, de loc, în care s-au produs”. În domeniul comparatisticii, viziunea sa este tot de sorginte franceză; ea stă sub semnul unor nume de referinţă: Fernand Baldensperger, Paul Hazard, Paul Van Tieghem etc.

Datorită studiilor lui Drouhet, Vasile Alecsandri va fi altfel citit şi înţeles ca imitator, localizator şi poet original (Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, 1924). Treptat, aria preocupărilor comparatiste se extinde la raporturi mai ample, de ansamblu, între cele două culturi (La Culture francaise en Roumanie, Le Roumain dans la litterature francaise). Se va situa pe poziţii diferite faţă de cele ale lui Pompiliu Eliade, din De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie (1898), potrivit cărora în literatura secolului al XIX-lea românesc totul e influenţă franceză, concluziile părându-i-se excesive.

Excelent profesor, Drouhet a tratat în numeroasele cursuri (multe redactate în limba română) toate epocile literaturii franceze. Le va completa prin Cursuri de comentarii, în buna tradiţie franceză a explicaţiei de text. Toate aceste contribuţii sunt un model de scrupulozitate didactică şi ştiinţifică. Se adaugă numeroase manuale de limba franceză, alcătuite în colaborare.

Activitatea lui reprezintă un moment de netăgăduită importanţă în istoria învăţământului românesc de limbă franceză. Meritele şi contribuţia îi sunt recunoscute atât în ţară, cât şi în Franţa prin mai multe distincţii: Premiul „Bordin” al Academiei Franceze în 1910, pentru teza de doctorat Le poete Francois Mainard, publicată la Paris; ordinul Coroana României pentru meritele sale ca profesor universitar la Iaşi (1911); brevetul Chevalier de la Legion d’Honneur (1922); ordinul Coroana României (1922).

Figură tipică de umanist modern, erudit, spirit metodic clarvăzător, deschizător de drumuri în multe privinţe, Drouhet sintetizează foarte productiv elemente de bază ale celor două spaţii culturale şi de mentalitate cărora le aparţine deopotrivă: român şi francez.

Opera literară

  • Les Manuscrits de Mainard conserves a la bibliotheque de Toulouse, Paris, 1908;
  • Tableau chronologique des lettres du poete Francois Mainard, Paris, 1909;
  • Le poete Francois Mainard, Paris, 1909;
  • Istoria poeziei franceze în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1915;
  • Istoria teatrului clasic francez, Bucureşti, 1916;
  • Curs de literatură franceză. Secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1919-1920;
  • Villon. Montaigne, Bucureşti, 1923-1924;
  • Teatrul francez în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1923-1924;
  • Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, Bucureşti, 1924;
  • Anatole France, Bucureşti, 1925;
  • Ronsard, Bucureşti, 1925;
  • Începuturile romantismului francez, Bucureşti, 1927-1928;
  • Literatura franceză în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1934;
  • Poezia lirică în Evul Mediu şi comentarii din Charles d’Orleans şi Francois Villon, Bucureşti, 1934;
  • Boileau şi Voltaire, critici literari, Bucureşti, 1934-1935;
  • Preromantismul francez (1761-1820), Bucureşti, 1934-1935;
  • Romantismul, Bucureşti, 1937;
  • Umanismul. Renaşterea şi Rabelais, Bucureşti, 1937;
  • La Chanson de Roland. Poezia lirică medievală. Trubadurii. Francois Villon, Bucureşti, 1937-1938;
  • Teatrul romantic, romanul romantic, ivirea spiritului realist în epoca romantică, Bucureşti, 1937-1938;
  • Poezia franceză în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1938-1939;
  • Realismul, Bucureşti, 1938-1939;
  • Studii de literatură română şi comparată, ediţie îngrijită şi postfaţă de Silvia Burdea, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1983.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …