Cetatea Neamţului sau Sobieschi şi plăieşii români, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Piesa Cetatea Neamţului sau Sobieschi şi plăieşii români, de Vasile Alecsandri, este scrisă spre sfârşitul anului 1856, în perioada „de temporară acalmie în lupta pentru Unire, mai degrabă de frământare subterană şi de aşteptare a momentului potrivit pentru a acţiona din nou” - cum o caracterizează G.C. Nicolescu (Viaţa lui Vasile Alecsandri).

În aşteptarea acestui moment, Alecsandri se ocupa cu „câteva lucrări literare”, care-l făceau să uite „mizeriile politice”: „Adun în acest moment într-un volum tot ce am scris în proză de câţiva ani - îl informa el în decembrie 1856 pe prietenul său Grenier. Compun o dramă naţională în trei acte pentru nefericitul nostru teatru şi, din când în când, comit câte o mică doină” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori inedite. Corespondenţa cu Edouard Grenier, Bucureşti, 1911).

În volumul Salba literară, care apare spre sfârşitul lui martie 1857, era inclusă, alături de unele scrieri în proză şi de sceneta Păcală şi Tândală, şi „drama naţională” anunţată: Cetatea Neamţului. Piesa a fost prezentată probabil, în acea stagiune, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, de trupa lui Luchian, care publică şi cuplete din Cetatea Neamţului în volumul Vioara teatrului românesc, apărut tot în 1857 în tipografia A. Bermann. Piesa apare în acelaşi an şi în broşură separată.

Trimiţând volumul fratelui său Iancu, aflat în Franţa, pe care Vasile Alecsandri se ştie că îl consulta adesea cu privire la lucrările sale literare, acesta îi scrie la 21 iulie 1857 o lungă scrisoare, în care analizează pe larg Cetatea Neamţului: „Ţi-am spus undeva, într-una din scrisorile mele, că îţi voi spune câteva observaţii asupra ultimei tale drame istorice Cetatea Neamţului, pe care tocmai am recitit-o cu ocazia lucrării cerute de Ubicini asupra scrisorii tale despre poezia română. Timpul pentru mine de a-mi ţine făgăduiala este tocmai potrivit, pentru că nu am absolut nimic de făcut decât să fac băi de mare. Nu este probabil de prisos să-ţi spun, totuşi, dintru început, că îndrăznesc să-ţi adresez aceste câteva cuvinte de critică ca cititor entuziast al operei tale; sper deci că le vei primi ca un frate şi că nu vei vedea în ele decât dorinţa adâncă de a aduce un serviciu literaturii noastre. Încercarea mea ar fi o veritabilă criză de înfumurare dacă aş avea pretenţia să mă socotesc scriitor; nu o voi avea niciodată. Judec ca publicul şi critic aplaudând; este de la sine înţeles că ai dreptul să fluieri publicul.

Vasile Alecsandri

Iată deci observaţiile mele:

  • Prima paranteză: (Pleacă înainte în culise[le] din dreapta, ţinând pe Tudora de mână). La o plecare la luptă atât de entuziastă, Farcaş şi Tudora dându-şi mâna aminteşte puţin o ieşire ca la Comedia franceză. Ar fi mai potrivit să plece despărţiţi, unul lângă celălalt, amestecaţi în mulţime.
  • Paranteza a treia: (Cu un râs spasmodic). Îndrăzneala lui Farcaş s-a dovedit suficientă mai înainte, pentru a nu mai fi nevoie să fie împins la exces. Un râs spasmodic ar indica, dealtfel, o surexcitare nervoasă, apropiată de delir, şi ar trezi mai repede mila lui Sobieski. Farcaş trebuie să rămână curajos şi hotărât pentru a reprezenta bine pe soldatul român, şi protestele sale patriotice trebuie, înainte de toate, să fie pline de demnitate. Cred, deci, că paranteza trebuie suprimată.

În legătură cu aceasta ar fi bine de observat că spusele lui Farcaş, oricât ar trebui ele să fie de energice în acea împrejurare, nu trebuie să aibă ca urmare să mărească supărarea lui Sobieski. Pentru ca condamnarea să fie pronunţată, nu este nevoie ca regele Poloniei să fie jignit în faţa armatei sale, ceea ce ar îndreptăţi-o, cred că este de ajuns ca Farcaş să înfrunte puterea sa. Astfel hotărârea va deveni şi mai urâtă pentru că va lovi în patriotism, şi Farcaş va ieşi încă şi mai înălţat din umilirea la care l-a supus Sobieski. Ar fi poate util să ştergi cuvintele: hoţeşte... şi acum te furişezi ca un lup urmărit de zăvozi, cu atât mai mult cu cât trecerea regelui pe la Neamţu nu trebuie să aibă caracterul unei retrageri.

Jurământul plăieşilor este o frumoasă inspiraţie. Nu are, după părerea mea, decât inconvenientul de a fi rimat şi cântat. Acest mod a putut fi folosit în scena a doua din primul act, în mijlocul bucuriei care însoţea căsătoria Tudorei şi când drama războiului nu a început încă. Dar aici situaţia este cu totul alta. Un pericol de neînlăturat ameninţă această mică mână de viteji; curajul lor sporeşte prin credinţă în cauza lor, prin dragostea mare pentru patrie, ei jură să lupte pentru apărarea ei. Momentul nu este prea solemn pentru ca să poată interveni cântecul? Nu ţi se pare ţie că înfăţişarea bătrânului Şoiman pierde aici ceva din nobila sa gravitate?

În locul tău, fără să schimb nimic din sentimentele din jurământ, l-aş reda în proză. Ar fi ca o invocare ţâşnită din nobilele izvoare ale patriotismului, ar fi în acelaşi timp pentru tine o ocazie de a-ţi arăta în proză marele tău talent de poet. Aici, îmi întrerup observaţiile pentru a-ţi arăta, dacă este posibil, toată admiraţia mea pentru scena care urmează numaidecât după jurământ. Rar am citit ceva care să mă mişte mai mult sufleteşte. Nobila exaltare a Juditei tale, energica simplicitate a acelora care îi permit să alerge înaintea morţii, tandreţea dragostei, mândria părintească, în sfârşit, aşa de bine redată în aceste cuvinte: să mori cu bărbăţie, totul este deosebit ca sentiment şi stil. Această scenă, iubitul meu poet, este în ochii mei unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-ai scris, sunt sigur că publicul inteligent a judecat-o astfel şi nu aş fi mirat să aflu că ai scris-o într-un moment de inspiraţie. Bine ai venit, pane! ce caţi la noi? Moarte? Na, moarte!

Tonul glumeţ poate fi admis în crize. Shakespeare l-a folosit în mod fericit în largă măsură. El poate servi să arate un exces de vitejie. Cu toate acestea, cuvântul na este poate aici puţin cam trivial. Aş vrea să-l văd şters. Ar putea fi înlocuit prin: moarte vei găsi. În legătură cu aceasta, tu ai avea dreptul să mă găseşti puţin cam meticulos. Nu am decât o singură justificare: dorinţa mea de a vedea opera ta degajată de tot ceea ce o poate urâţi. Observaţiile mele nu se ating decât de nebăgări de seamă pe care le-ai făcut în focul redactării şi pe care, sunt sigur, le-ai fi băgat de seamă tu însuţi, după prima reprezentaţie. Nu am să-ţi mai adresez decât o ultimă observaţie şi îmi este teamă că va fi mai puţin uşor de acceptat, pentru că priveşte scena şase din actul trei, în întregime, pe care poate ai fost silit să o creezi.

Apariţia Tudorei în mijlocul taberei poloneze este inevitabil aşteptată de public, tânăra română are de îndeplinit o misiune patriotică. Ideea de a o face să vină în costumul ofiţerului omorât de Farcaş este cum nu se poate mai fericită; cu toate acestea, acest costum nu-i poate da uşurinţa de a vorbi limba polonă şi de a-i asigura astfel autoritatea de care se foloseşte pentru a potoli mişcarea de brutalitate a soldaţilor lui Sobieski. Această tânără fată, ieşind din munţii Neamţ sau din Piatra, nu va putea în nici un fel să vorbească o limbă străină şi într-un fel în care să nu i se poată bănui originea.

Este aici, îngăduieşte-mi să ţi-o spun, dragă Vasile, o nepotrivire care poate să dăuneze dramei tale. Scena este, desigur, de un mare interes, cred totuşi că ai face bine să o scoţi sau să o schimbi în întregime, aducând lucrurile într-o formă mai aproape de adevăr. Nu mă ascund că aceasta este destul de greu, dar am încredere în fericita ta imaginaţie, pentru a fi liniştit în privinţa aceasta. Pentru a nu vorbi decât despre intrarea indispensabilă a Tudorei în cortul regelui, mi se pare că este de ajuns ca să-şi arate, în faţa sentinelei, uniforma sa întredeschizându-şi haina, fără să fie nevoită să spună: aghiotant al regelui. Această mişcare trebuie să-i fie de ajuns pentru a-i lăsa drum liber la Sobieski.

Îndrăznesc să-ţi spun, dragă Vasile, că cred aceste schimbări de neînlăturat pentru succesul pozitiv al operei tale, spun pozitiv pentru că nu-mi este de ajuns ca ea să provoace aplauze care, adesea, împiedică să se bage de seamă lipsurile, trebuie ca ea să poată să susţină examenul chibzuit al criticii şi să iasă triumfătoare. Drama ta poate să se prezinte fără teamă la judecata cea mai severă, succesul său este în afară de orice îndoială, pentru că reuneşte, în ochii mei, calităţi indiscutabile. Subiectul este dintre cele mai fericite, acţiunea este susţinută până la sfârşit şi interesul creşte neîncetat. Personajele tale sunt fără cusur ca înfăţişare şi stil şi chiar despre tablouri nu se pot aduce decât elogii. Cât priveşte sentimentul general al dramei, schiţat de mâna ta, este ceea ce trebuia să fie, adevăratul patriotism românesc de altădată, simplu şi de nezdruncinat.

Sobieski şi plăieşii este până acum prima dramă istorică românească, fac urări ca literatura noastră să poată număra şi altele. Aş fi vrut să-ţi însemnez scenele care îmi plac mai mult, ca acelea ale prizonierilor plângând în versuri mişcătoare soarta Moldovei sau sosirea lui Iablonovski în fortăreaţă, dar aş fi făcut prea mult. Şi, dealtfel, publicul trebuie să ţi le fi semnalat îndeajuns prin aprobarea sa. Nu-mi mai rămâne nimic de adăugat la aplauzele sale, cred că piesa ta le-a meritat cu prisosinţă şi că ea deschide cu demnitate o nouă carieră fericitului tău talent” (Scrisori către Vasile Alecsandri).

Nicolae Iorga consideră piesa, aşa cum recunoaşte dealtfel şi Alecsandri, „prefacerea în dramă a nuvelei lui Negruzzi”, urmărind „întărirea sentimentelor de încredere în noi înşine”, adecvat momentului de apăsătoare aşteptare a desfăşurării evenimentelor premergătoare Unirii. În ea „se află destulă mişcare vioaie, destule pasagii emoţionante şi o viaţă care, dacă-i lipseşte elementul istoric, e bine înţeleasă şi redată” (Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte, vol. III, 1909).

George Călinescu - mai pretenţios - se declară nesatisfăcut de această „piesă artificială, de un patriotism teatral” (Istoria literaturii române). Totuşi, „drama naţională” şi-a îndeplinit misiunea de care vorbea Iorga în momentul în care a fost scrisă şi cu prilejul primelor reprezentaţii. Peste numai câţiva ani însă, în 1863, reluarea ei, în forma iniţială, era problematică. Şi gusturile publicului se schimbaseră între timp, nu numai împrejurările politice.

Astfel, Baligot de Beyne, secretarul domnitorului Cuza, îi scria lui Alecsandri la 28 ianuarie / 9 februarie 1863: „Millo spune că Asediul Neamţului [Cetatea Neamţului] nu este destul de tare, se cer acum situaţii mai încurcate. Trebuie să mai umfli acest Asediu!” (conferă Scrisori către Vasile Alecsandri). La sfârşitul anului el revenea cu aceeaşi propunere: „L-am întrebat pe Millo dacă n-ar putea monta ceva naţional, Cetatea Neamţului. Da, şi aceasta îi surâde, iar poporului de aici îi plac mult piesele zgomotoase. Revezi deci piesa aceasta, completeaz-o şi ţi se va face o punere în scenă grozavă, ce zici?” (scrisoare din 31 decembrie 1863).

Piesa a mai fost reluată totuşi, la intervale mai scurte sau mai lungi, atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi. Ioan Massoff ne informează că ea figura în repertoriul trupei care dădea reprezentaţii la „Grădina Kreps” din Bucureşti, în vara lui 1864, alături de alte piese ale lui Alecsandri, ca: Nunta ţărănească, Iorgu de la Sadagura, Piatra din casă, Cucoana Chiriţa în Iaşi, Cucoana Chiriţa în provincie (conferă Teatrul românesc, 1966). Din aceeaşi sursă aflăm că piesa s-a jucat şi la Iaşi, în stagiunea 1870, de trupa lui Luchian. Teodor T. Burada (Istoria teatrului în Moldova) precizează, citind relatarea din „Curierul de Iaşi”, nr. 143 din 29 decembrie 1870, că reprezentaţia a fost organizată în beneficiul Merişascăi. La Iaşi, „drama în 3 acte cu mare spectacol” se juca iarăşi în decembrie 1871.

A fost publicată pentru prima dată în cadrul volumului Salba literară, Iaşi, 1857 (sub titlul Cetatea Neamţului sau Sobiezki şi plăieşii români. Tablou istoric în 3 acturi, 1686); apoi în broşură: Cetatea Neamţului sau Sobieţki şi plăieşii români. Tablou istoric în 3 acturi, Iaşi, 1857; cuplete din piesă în volumul: Vioara teatrului românesc, Iaşi, 1857; în Opere complete. Teatru, 1875, vol. IV.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …