Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică proprie. Astfel cel dintâi privea cu ochi buni vecinătatea lui Gavril; trebui, cu toate acestea, să contribuie personal, împreună cu tovarăşul său de suferinţe Tomşa, la izgonirea lui şi la moartea care-i urmă. Cu urmaşul acestui ultim Bathory, cu şiretul Gavril Bethlen (Bethlen Gabor), vrednicul imitator al lui Bocskay, amândoi domnii se legară printr-un jurământ de înfrăţire în timpul acestei campanii.

În curând însă Radu şi acest al doilea Gavril se potriviră în dorinţa de a scăpa de moldoveanul setos de sânge. Partida creştină a boierilor tineri adusese în ţară în iarna anului 1615 pe văduva lui Ieremia cu fiul ei încă fraged, Alexandru, şi acest băiat părea un vecin mai potrivit decât bătrânul tiran. Dar, după voinţa lui Skender Paşa şi a caimacamului, nestâmpăraţii Movileşti fură aduşi la linişte; toată familia căzu în mâinile turcilor, care făcură pe copii renegaţi.

În Radu, acum domn al Moldovei, Bethlen, care se pare că nutrea marele plan să ajungă „regele Daciei” şi Poloniei, vedea un prea pătrunzător spion şi de aceea se plânse amarnic împotrivă-i. Pe Alexandru Iliaş pusese sa-l îndepărteze neoficial, în 1618, un detaşament de haiduci. Cu Graţiani şi Miron Barnovschi - cel dintâi era un prieten al polonilor şi germanilor, care năzuia la o mijlocire paşnică între aceşti creştini şi turci, cel de-al doilea, un energic şi hotărât bărbat şi de asemenea un prieten al polonilor - trăi el în relaţii şi mai încordate.

Numai Gavril Movilă, cu care încheie în 1619 un tratat, îi era pe plac, dar acest tânăr domn trebui să schimbe încă din 1620 Ţara Românească cu Ardealul, se căsători aici şi rămase. Ceva mai târziu,, tot în acelaşi an, când Graţiani se răzvrăti împotriva turcilor, polonii încercară să câştige Moldova, dar această întreprindere se sfârşi cu o groaznică catastrofă, în care şi marele hatman Zolkiewski îşi pierdu viaţa. În anul 1629 muri, încă destul de tânăr, Bethlen, cel stimat de turci.

Gheorghe Rakoczy ajută acum cu bani, petiţii îndreptate către paşi şi trimiteri de trupe în ascuns pe aga Matei, care repurta biruinţa ca reprezentant al partidului creştin, militar, dar înainte de toate ca „restaurator al libertăţii şi înnoitor al puterii boierilor”. Acestei domnii naţionale îi corespunde domnia nu mai puţin naţională a lui Rakoczy. Încă din 1633 încheiară ambii un tratat, şi, când Vasile Lupu, care-şi vedea numai de propriile-i interese şi care din cauza vărsării de sânge a lui Tomşa avea în jurul tronului său numai puţini boieri pământeni, capătă Moldova, cei doi vecini ajunseră în aprilie 1634 la o înfrăţire.

Sub pretextul unei compensaţii pentru darea plătită de mocanii români în Muntenia, Matei restitui această sumă ardeleanului, care într-o astfel de plată anuală de 6.000 de florini putea să vadă o legătură de vasalitate, şi pe deasupra îi trimise şi doi cai frumoşi în dar. Domnul muntean se dovedi bun prieten şi aliat, şi silinţelor sale le datora Rakoczy în mare parte înlăturarea primejdiei turceşti în anul 1636, când îl atacă paşa de Buda.

Cu toate acestea, în anul următor, când Matei a fost atacat de moldoveni, el primi numai un ajutor neîndestulător, iar generalul ardelean apăru mai mult ca mijlocitor decât ca ajutor. Când, în sfârşit, munteanul nu voi să se îndestuleze cu cele dintâi condiţii de pace, Rakoczy merse în necredinţa sa atât de departe, încât în 1639 pregăti în unire cu Lupu izgonirea lui Matei.

Cu anul 1643 ambiţiosul Rakoczy începu să se amestece în afacerile europene al Războiului de treizeci de ani, dar pe această nouă cale înţeleptul bătrân din Târgovişte nu-l urmă decât în măsura în care acesta putea să-i arate „porunci împărăteşti” pentru trimitere de trupe. El preferă să intre în legătură cu germanii şi-şi permise chiar să ponegrească la Poartă pe fostul său aliat.

Aventuroasele planuri ale lui Rakoczy aflară o mult mai bună preţuire la Curtea moldovenească, şi Vasile, care de o bucată de vreme îşi făcea mult de lucru în Polonia, unde îşi măritase fiica, Maria, cu Ianus Radziwill, şi care alesese ca soţ pentru sora Măriei pe fiul lui Rakoczy, Sigismund, încuviinţă intenţiile destăinuite ale puternicului vecin asupra Coroanei polone. Când, deodată, bătrânul visător muri în anul 1648. Un tânăr visător, Gheorghe Rakoczy al doilea, îi urmă: el încheie un nou tratat cu domnul muntean, socoti însă pe Lupu ca o piedecă pentru planurile părinteşti moştenite.

Numai după multă împotrivire Vasile, plin de durere, consimţise (1652) la căsătoria frumoasei sale fiice Ruxandra, bogat înzestrată, cu fiul hatmanului cazacilor, tânărul Hmelniţchi, care-şi făcuse peţirea cu foc şi pârjol, şi acum singurul său scop era să împace pe ginerele cazac Timus cu ginerele polon Radziwill şi astfel să aducă linişte în familie şi sărmana lui ţară. Rakoczy însă avea, dimpotrivă, nevoie de zizanie, de război, de strâmtoare în Polonia, dacă voia să fie chemat ca mântuitor şi rege. De aceea în 1653 el alungă pe Vasile şi puse în locul lui pe grasul şi iubitorul de desfătări Gheorghe Ştefan, care datora principelui ardelean mulţi bani şi mulţămire.

Moldova era acum la ordinele lui. În Ţara Românească însă mai era ceva de lucru, dacă voia să sfărâme puterea partidului războinic. Boierii dăduseră la Nănişori şi Finta dovada că nu uitaseră încă să biruiască pentru un domn iubit, din mijlocul lor. Roşii decăzuseră însă puţin, şi, deşi erau totuşi ceva mai mult decât ţărani - întocmai ca răzeşii din Moldova -, nu mai erau însă boieri.

Masa principală a oştirii consta din săteni liberi, care se aflau faţă de fisc într-o poziţie privilegiată şi care nu rareori îşi primiseră moşia lor de la domn pentru credincioase servicii militare; la porunca domnului ei apăreau cu caii şi armele lor la locul indicat, cu comandanţii lor, iuzbaşi (turceşte = centenarii), ceauşi (turceşti), vătavi, cetaşi, mici boieri sau ţărani mai înstăriţi.

Ei erau aşezaţi în anumite ţinuturi, ca Teleormanul şi Buzăul şi se chemau în genere slujitori. Se împărţeau în călăraşi şi dorobanţi, drăbanţi, trabanţi; unii erau puşi în slujba diferitelor dregătorii şi se chemau, corespunzător acestora, comişei, păhărnicei, postelnicei etc. Afară de dânşii mai era în sfârşit şi o gardă permanentă a domnului, o oaste plătită, care consta din sârbi, adică bulgari şi sârbi, şi purta numele turcesc de seimeni.

Constantin Basarab, urmaşul lui Matei, se asigurase în ianuarie 1655 printr-un tratat cu Rakoczy şi crezu că se poate lipsi acum de aceşti paznici străini, care ţinuseră pe bătrâna sa rudă sub o tutelă chiar jignitoare, îi închiseseră poarta reşedinţei şi-i mânjiseră palatul cu sângele boierilor ucişi. La început, trupele băştinaşe consimţiră pe deplin la aceste măsuri, dar în curând, exploatate de mâni dibace1, toate clasele de războinici se unesc şi înnoiră laolaltă scenele de cruzime din 1653, şi un număr încă şi mai mare de dregători bănuiţi căzură jertfă lor. Domnul trebui să se facă a încuviinţa aceasta, de voie sau de nevoie, ceru însă neîncetat sprijinul lui Rakoczy.

Acesta avea, de altfel, şi el un candidat la tron, totuşi încheie în scris cu boierii pribegiţi la dânsul un tratat, în virtutea căruia ei luau pe sama lor răspunderea amestecului său, şi apoi în iunie 1655 veni în Ţara Românească. Constantin părăsi oastea sa necredincioasă, care ridică la domnie pe tânărul şi foarte iubitul Hrizea. La Şoplea însă oştirile permanente muntene fură măcelărite de călărimea ardeleană - boierii luptau în tabăra străinului. Ca şi Moldova, nici Ţara Românească nu mai avea acum oştire proprie. Nenorocitul război cu Polonia aduse depărtarea lui Constantin şi a lui Gheorghe Ştefan.

Urmaşul celui dintâi, Mihnea al III-lea, purcese de două ori la executare de boieri, şi când apoi se înţelese cu Rakoczy, strâmtorat rău de turci, nu-i putu oferi ca ajutor decât oştiri străine şi comandanţi străini. Tot astfel se întâmplă cu fugarul Constantin, care pătrunse, de două ori, însă degeaba, în Moldova şi o dată în Ţara Românească, cu haiduci sau cazaci.

Ţara aparţinea acum domnului, grecilor lui şi boierilor lui de Curte, care uitaseră lupta. Numai soldaţii de strajă, bine îmbrăcaţi în postav vărgat de Braşov, care purtau, ce-i drept, multe nume vechi, dar fără însemnătatea de altă dată, reprezentau acum oştirea. Partidul creştin se arăta numai atunci când străinii veneau în ţară în calitate de cuceritori.

Aşa găsiră polonii, după ce în 1672 izbucnise din nou războiul cu Poarta, un domn ca Ştefan Petriceicu, care în 1673 la Hotin se dovedi trădător şi apoi se prezintă ca pretendent la tron împotriva lui Duca; apoi un boier ca Miron Costin şi mulţi alţii, mai ales din şirul mazililor, niciodată mulţămiţi pe deplin cu cârmuirea turcească şi care locuiau la poalele muntelui, în Bucovina sau la Nistru. Când, de altă parte, imperialii, după ridicarea silită a asediului turcesc al Vienei, se apropiară de Ţara Românească, Şerban Cantacuzino începu să viseze cucerirea Constantinopolului pentru neamul său împărătesc, şi nu-şi pierdu iubirea de imperiali decât din pricina prea marilor cereri de provizii ale generalului Veterani.

Când, în 1689, oştirile germane veniră în ţară, boierul Constantin Bălăceanu stărui să capete de la ei tronul şi căzu în 1691 în lupta de la Zărneşti, ca ultim luptător întârziat pentru idealurile care însufleţiseră odinioară pe Mihai Viteazul. Curentul înviorător, plin de viaţă, de care fură lipsite de aici înainte faptele boierilor pământeni, trecu însă în scrierile lor şi aici el apare într-o formă mai bună, mai înaltă, cel puţin la aceia dintre dânşii care nu descriau fapte contimporane, cu pasiunea părtaşului, ci tratau cu sufletul curat marile chestii de care atârna viitorul neamului lor.

Cultura slavonă decăzu încă de pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, odată cu decăderea monarhismului, cu sfârşitul întemeierii de mănăstiri şi cu încetarea perioadei luptelor biruitoare. Limba românească ajunsese obişnuită încă mai înainte în însemnările zilnice, care nu prezentau nici o valoare juridică şi a fost întrebuinţată şi la notiţe, care trebuiau să găsească aplicare într-un hrisov savant, solemn, ba încă din vremea lui Neagoe (1521) s-a păstrat o scrisoare românească. Pe încetul ea se strecură acum chiar în tratate, ba chiar şi în hrisoave, care erau iscălite de mâni domneşti.

Avem un act românesc de la Mihai Viteazul însuşi, atunci în Ardeal, fără logofăt slavonesc lângă el; în timpul scurtei, mereu nesigurei şi neliniştitei sale domnii în Ţara Românească, Simion Vodă Movilă puse să se facă multe hrisoave de danie şi întărire în limba populară; de la Radu Şerban avem numai puţine [ca] atare, dar plângerile politice şi admonestările, precum şi inscripţiile de pe morminte poartă şi sub dânsul singura formă pricepută de toţi. Radu Mihnea încheie chiar tratate în limba românească, după cum nici înaintaşul său, Mihai Viteazul, nu îmbrăcase într-o zadarnică haină slavonă tratatul secret pe care-l transmise împăratului printr-o solie solemnă.

În Moldova, care era mai înaintată în cultură, vechea direcţie se menţine ceva mai mult, dar după moartea diacilor, care învăţaseră încă la şcoala mitropolitului Teofan, întâmpină şi aici multe greutăţi găsirea unui bun cunoscător a fostei limbi de stat şi biserică; de aceea limba slavonă se mărgini adesea numai la formulele de început şi de sfârşit, precum şi la expresiile juridice, ba în titulatura domnilor se păstră până în epoca fanarioţilor.

Matei şi Vasile erau stăpânitori în stil mare, şi, ca restauratori ai unui trecut mai bun şi în privinţa spirituală, ei îşi dădură multe silinţe la restabilirea culturii slavone. Matei puse să se lucreze în tipografia sa câteva cărţi slavone, pe când Vasile aduse din Rusia, de la Kiev, pentru şcoala sa de la Trei Ierarhi din Iaşi dascăli de uitata ştiinţă slavonă. Marele mitropolit de acolo, Petru, un furtunos apărător pentru ortodoxie, care se lăsa târât până la nesupunere faţă de regele polon, era un Movilă, un frate al lui Gavril, al lui Moise şi al celorlalte vlăstare ale ambiţiosului şi nedestoinicului Simion.

Printre dânşii şi printre urmaşii lor direcţi existau încă cel puţin copişti de documente slavone, dar după 1600 astfel de acte sunt o raritate. Numai în Biserică, unde se credea sincer în dogma limbilor sfinte şi unde se presupunea o preferinţă divină pentru rugăciunile slavoneşti, s-a citit şi mai departe, aproape peste tot fără nici un înţeles, textul slavon. Pentru a cinsti acest fetişism, şi Brâncoveanu puse să se facă vreo câteva tipărituri slavone în tipografia sa.

Tipăriturile ardelene din veacul al XVI-lea nu-şi atinseră niciodată scopul lor de convertire şi, chiar dacă ambii Rakoczy reînnoiră propaganda prin cărţi „româneşti” - dintre acestea fac parte Catehismul din 1640, care trezi revoltă în ţările de dincoace de munţi, Tâlcul Evangheliei din 1641, noile Catehisme din 1648 şi 1656, în sfârşit şi Noul Testament din 1648 şi Psaltirea din 1651 -, cu toate acestea nu se ajunse nici la cel mai neînsemnat efect asupra îndărătnicilor români, ai căror episcopi reformaţi cultivau în ţara principilor calvini, măcar în taină, „vechea credinţă”.

Dar prin aceasta se produse cu totul alt efect, la care nu se gândiseră câtuşi de puţin străinii ocrotitori ai despreţuitei limbi vulgare, socotită de ei ca barbară: prin aceste cărţi eretice, care fură consacrate tuturor românilor, viitori luterani şi calvini, se născu o limbă românească literară pe înţelesul tuturora. Unele din lucrările mai vechi ale lui Coresi îndeplineau şi cele mai straşnice prescripţii ale ortodoxiei, şi de aceea puteau fi folosite în Moldova şi Ţara Românească, şi pe acestea le cumpărau şi preoţii amânduror mitropoliţilor transalpini-aceasta se întâmplă mai ales cu cartea de predici asupra textului Evangheliei, Cazania din 1581, a cărei tipăritură nu se făcuse decât în vederea câştigului de librărie.

În toate aceste tipărituri ale „superintendenţilor” oficiali pentru proştii de „valahi”, întâmpinăm o frumoasă limbă energică, care se ridică mult deasupra particularităţilor dialectale şi din care se desface pentru cunoscător un curat şi patriarhal trecut cinstit. „Cuvintele”, astfel scrie adevărat, ca înţeles, deşi într-o formă cam poetică, mitropolitul român din Alba Iulia, Ştefan -, „cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni, care umblă în toate ţările, aşa şi cuvintele acelea sunt bune pe care le înţeleg toţi”.

Pe de altă parte scrierile de propagandă produseră în epoca unui Vasile şi Matei răspunsuri polemice, şi pentru redactarea acelor răspunsuri la primul Catehism calvin intrară în legătură unii cu alţii cei mai buni teologi ai principatelor dunărene de pe vremea aceea: anume mitropolitul Moldovei Varlaam, care scoase la urmă cartea, şi cumnatul voievodului muntean, Uriil sau Udrişte Năsturel, întemeietor de şcoală cu „spudei”, studenţi, şi scriitor de hrisoave, care stăpânea două limbi de cultură destul de bine pentru a traduce din latineşte pe slavoneşte Imitatio Christi, tipărită în 1647 la mănăstirea Dealului, şi din slavoneşte în româneşte pe Vaarlam şi Ioasaf şi care poate a veşnicit în câteva rânduri bine scrise marile fapte ale rudei şi stăpânului său.

Pentru a dărui poporul românesc cu cărţile trebuitoare slujbei bisericeşti, episcopul de Roman şi mai târziu mitropolit al Moldovei, Dosoftei, luă în a doua jumătate a veacului al XVII-lea folositoarea sarcină să prelucreze astfel de traduceri în grai curat popular, pe care el, cu toate că străin de origine, îl stăpânea desăvârşit Harnicul păstor, care era destul de familiarizat şi cu literatura polonă, şi iubea pe poloni şi mai mult decât pe turcii „împăratului”, aşa încât la urmă părăsi ţara împreună cu regele Sobieski, după o campanie ca de obicei neizbutită împotriva Moldovei, şi muri în exil la Zolkiew -, acest harnic Dosoftei făcu să apară repede, una după alta, Psaltirea, după modelul lui Kochanowski, în versuri plăcute şi, în proză, Liturghia, un Molitvenic, Parimiile (Proverbele lui Solomon), Vieţile sfinţilor şi un Acatisteriu.

În Ţara Românească, din tot veacul, până la marele predicator şi neobositul tipograf Antim Ivireanul, care a fost pus de Brâncoveanu, nu se găseşte nici un mitropolit care să se poată asemăna cu Dosoftei din Moldova. Dar şi fostul egumen din Bistriţa, care ajunse apoi episcopul Râmnicului, şi mai târziu mitropolitul ţării, Teofil, arătă o deosebită dragoste pentru cultură şi pentru promotorii ei. Astfel el îndemnă pe fugarul grec Matei al Mirelor să compună o poemă despre Sfântul Grigore Decapolitul, ale cărui rămăşiţe pământeşti odihneau în această mănăstire oltenească.

Încurajat de dânsul, un oarecare Mihail Moxa, mai bine Moxalie, traduse din slavoneşte un „cronograf”, după cunoscutul şablon, adică o istorie universală de la Adam până în epoca bizantină şi apoi cea turcească; ca mitropolit însărcina pe acelaşi Moxalie cu traducerea unei culegeri de canoane, care apăru şi tipărită, cu toate că n-avea nici un folos. Teodosie, care era de loc din apusul Ardealului, din apropierea Sibiului, un prelat neastâmpărat, până când vârsta îl ţintui în chilia sa, un bărbat care se amestecase cu vioiciune în luptele dintre partidele boiereşti, se arătă şi ca ocrotitor al culturii şi a fost conducătorul Bisericii muntene când Antim tipări, cu cele mai frumoase slove ce avea, vestita Biblie din 1688.

La această operă monumentală contribuiseră cei mai însemnaţi cărturari ai ţării, ca fraţii Greceanu, înţeleptul Constantin Cantacuzino şi alţii. Varlaam, mitropolitul „grecilor”, protejatul lui Grigore Ghica, care trimise pe Teodosie în surghiun la Tismana, se folosi şi ei de scurta sa stăpânire spirituală, ca să publice cărţi. Astfel, pe la sfârşitul veacului al XVII-lea sta la îndemâna clericilor şi laicilor români o bogată literatură religioasă.

Prin cele dintâi tipărituri bisericeşti se stabili şi ortografia, şi aceasta ajută iarăşi folosirea temeinică a limbii naţionale. Încă sub Mihai Viteazul, ale cărui fapte eroice le cântară grecul Stavrinos, vistiernicul său şi Gheorghe Palamed din Creta, se găsiră doi oameni care povestiră strălucitoarea lui carieră în graiul poporului, înţeles de toţi: unul a fost marele logofăt Teodosie Rudeanu, cronicarul Curţii, a cărui naraţiune, care ajunge până la 1597, e cunoscută numai într-o prelucrare latină a unei traduceri polone; celălalt era un secretar de casă al puternicilor boieri Buzeşti.

Afară de aceştia, grecul Matei scrise acum istoria domnilor, care ne sunt înfăţişaţi mai mult ca greci, şi, într-o necunoscută mănăstire din Moldova, un oarecare călugăr continuă pe scurt Analele slavone ale trecutului până la Vasile Lupu, dar însemnările lui s-au pierdut. Pe când domnia lui Matei a fost slăvită într-o cronică din acel timp, fostul Mare Vornic de Ţara de Jos din Moldova, Grigore Ureche, luă hotărârea să scrie o istorie completă a ţării sale pe baza vechilor izvoare slavone şi a singurului povestitor străin cunoscut de dânsul, polonul Ioachim Bielski.

În predoslovia acestei opere scrise pe scurt, dar cu miez, Ureche, un discipol al şcolilor polone, exprimă, pentru întâia oară printre pământeni, părerea, familiară străinilor încă din veacul al XV-lea, de la Aeneas Sylvius, că românii sunt urmaşii vechilor, glorioşilor romani. Moartea îl împiedecă să continue cronica peste sfârşitul veacului al XVI-lea. Un dascăl, care preda probabil la Trei Ierarhi, Simion, vru să întreprindă aceasta, dar el începu cu compilarea expunerii lui Ureche şi nu trecu peste dânsa.

Luptele lăuntrice din Ţara Românească, unde fiii romanizaţi ai lui Constantin Cantacuzino cel bătrân, Postelnicul după dregătoria ce ocupa, a căror mamă era fiică a lui Radu Şerban, doamna Elina, trecuseră în fruntea partidului naţional, puseră să se facă o scriere istorică părtinitoare, pe care o scrisese în 1688, într-o limbă pioasă, imitată după scrierile sfinte, modestul logofăt de casă Stoica Ludescu.

În favoarea protivnicilor Cantacuzinilor, mai ales în a familiei Băleanu, răspunse, într-o formă pasionată, dar foarte atrăgătoare, învăţatul Constantin Filipescu, Căpitanul, un nepot al lui Şerban Cantacuzino: el utiliza afară de Phrantzes şi izvoare latine şi, de altfel, ca soldat şi agent politic, întreprinsese şi călătorii în străinătate. Constantin Brâncoveanu dispuse în sfârşit, ca un boier al curţii, cel mai mic din fraţii Greceni, să continue povestirea lui Ludescu ca Anale oficiale - mai cu samă duşmanii domnului nu fură cruţaţi într-nsa.

Aceasta s-a petrecut până în anul 1713. Miron Costin, fiul unui boier de-ai lui Radu Mihnea, urmase în timpul lungului exil al tatălui său şcoli polone; ca mare boier se urcă până la rangul de logofăt, ca hotărât părtaş al polonilor căzu jertfă ambiţiei fratelui său şi după decapitarea acestuia pierdu şi el capul. Acest bărbat, şi tot astfel Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, care ne sunt acum cunoscuţi, merită să fie preţuiţi de noi ca ilustraţii culturale ale acestei epoci, ca bărbaţi care, în aceste vremuri grele, nădăjduiau timpuri mai bune, ca vestitori ai viitorului.

Miron scrise o urmare a cronicei moldovene existente; descrise însă istoria românilor şi în două mici opere polone, dedicate unui nobil polon şi regelui Sobieski - cea din urmă e în destul de bune versuri. În opera sa de maturitate, Carte pentru descălecatul dintâi a ţării Moldovei şi neamului moldovenesc, pe care o compuse abia după 1687, prezintă el cu multe exemple şi într-un frumos stil patriarhal faptul înălţător al originii romane.

O ţintă mult mai înaltă îşi pusese Cantacuzino, dar mult mai mari îi erau şi mijloacele. Fără să cunoască pe Costin, el începu în 1694 redactarea unei însemnate istorii a neamului românesc: întâmplătoarele graniţe politice nu erau sa-l constrângă; el voia să se folosească de toate izvoarele interne şi străine, cronici, hrisoave, inscripţii, poezii populare şi tradiţii. Din nenorocire însă el sta, de fapt, în fruntea statului, sub Brâncoveanu, apoi urcă pe fiu] său Ştefan pe Scaunul domnesc şi în sfârşit a fost gâtuit împreună cu dânsul la Constantinopol. Marea lucrare plănuită rămâne numai un însemnat fragment.

În Cronica româno-moldo-vlahilor, care iarăşi trebuia să cuprindă întreaga istorie a românilor, dar n-a ajuns decât până în veacul al XIII-lea, pe când din partea modernă nu există decât câteva fragmente, ca Viaţa lui Constantin Cantemir şi altele, Dimitrie Cantemir, un spirit universal, urmărea în sfârşit să spună ultimul cuvânt asupra tuturor chestiilor pe care contimporanii şi le puteau pune despre istoria românilor.

Mândrul lui spirit se făcu şi mai cutezător în interesul neamului său: el voia să dovedească, ba credea chiar că a şi dovedit, că românii nu şi-au părăsit vreodată, nici măcar în cete mai mici, ţara lor, că, organizaţi politiceşte, ei s-au apărat învingător împotriva oricărui duşman şi că au rămas neclintit pe pământul cucerit de Traian, ba şi că au păstrat cu demnitate în Răsăritul european moştenirea Romei. Pentru un popor robit, tocmai acestea sunt mijloacele potrivite ca sa-l aducă pe o cale nouă şi să-i deschidă un nou viitor.

Check Also

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …