Literatură

Structura compoziţională a basmului

Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică, prezenţa miraculosului, fantasticului, deci desfăşurarea epică a acestuia cuprinzând întâmplări supranaturale. Tatăl Ilenei Sânziene, pentru a-i încerca vitejia, ridică poduri de aramă, argint şi aur şi, prefăcându-se în lup, leu sau balaur, o înfruntă. Sfătuită de calul ei cel năzdrăvan, fata iese învingătoare. Naraţiunea, împletind miraculosul şi fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit tipar compoziţional. Termenii „fantastic” şi „miraculos” sunt doar parţial sinonimi, în sensul că exprimă imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul. Miraculosul este propriu unor situaţii, întâmplări sau eroi care aparţin unei lumi supranaturale. În acest sens, sunt semnificative personajele lui Ion Creangă …

Read More »

Personajele basmului

În basm, personajele sunt tipice numai ca rezultat al elaborării îndelungate până la schematism. Eroul este, totdeauna, axul naraţiunii, prin aceea că îşi asumă deliberat misiunea reechilibrării unei stări dezechilibrate sau a suprimării unei carenţe. Făt-Frumos dă sens unei situaţii tipice care şi-l revendică şi de aceea el este atacantul central al întregii naraţiuni. Un caz aparte îl prezintă basmul lui Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care eroul, şi el un Făt-Frumos, prezintă un caz particular, în care se realizează individualul prin general. La acest erou original, cu vădită înrâurire mitică, apare luciditatea şi …

Read More »

Mesajul basmului

Odată desprins din mitologie şi constituit ca gen literar, basmul dobândeşte o serie de atribute esenţiale, finalitate etică (triumful integral al binelui asupra răului), în funcţie de care tot materialul capătă o anumită structură; apar personajele opuse, iar tema este constituită din obstacole pe care eroul le înlătură cu sau fără ajutor; deplasarea temporală şi spaţială se face pe baza unor elemente ale realităţii reorganizate în funcţie de scopul final; nu apar localizări în timp şi spaţiu, timpul material este abolit; existând o simbolistică a cifrelor. În prefaţa de la ediţia a IV-a a Poveştilor (1695), Charles Perrault arată că …

Read More »

Culegători şi creatori de basme culte

În literatura română: Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi George Coşbuc. Aceştia s-au bucurat fie de orientarea lor spre creaţia populară, datorită şi instinctului lor artistic, fie de îndrumarea teoretică a unor adevăraţi ctitori ai culturii române din această perioadă: Titu Maiorescu, A.D. Xenopol şi B.P. Hasdeu. În privinţa acţiunii de colecţionare a folclorului, Vasile Alecsandri este cel care a restituit culturii noastre poeziile populare, iar basmele populare au fost povestite la noi prima dată de către Petre Ispirescu. Pornind de la un motiv popular autentic, creatorul cult reţine momentele …

Read More »

Teme şi motive populare ale basmului

Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău, concretizată însă diferit, ca o luptă între dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, curaj şi laşitate, bunătate şi răutate, hărnicie şi lene, generozitate şi egoism, cu victoria indiscutabilă a binelui. Însuşi modul în care se împlineşte această finalitate – în contradicţie acerbă cu desfăşurarea vieţii de toate zilele, care poate ajunge la un final întunecos – elimină contradicţia fundamentală a basmului, transformând-o într-o interpenetraţie fără surpriză pentru eroii săi, a realului cu fantasticul, într-o coabitare firească a acestora, chiar pentru ascultători. În lumea în care basmul a fost creat şi …

Read More »

Clasificarea basmelor

Dacă este să ţinem cont de structură, de personaje, de organizarea şi desfăşurarea acţiunii, în parte, după mediile simbolizate, după unele caracteristici ale naraţiunii, atunci basmele pot fi clasificate în trei mari grupe: basmul fantastic (sau basmul propriu-zis) – o naraţiune complexă pluriepisodică, care îşi desfăşoară acţiunea dinspre zona realului spre cea a imaginarului, antrenând personaje reale şi supranaturale şi vehiculând înţelesuri adânci despre viaţă şi rosturile ei (oglindire a vieţii în moduri fabuloase, cum sună cunoscuta definiţie călinesciană) Basmul fantastic poate fi considerat un dublet ideal al existenţei pentru că el relevă întotdeauna triumful binelui asupra răului, al ordinii …

Read More »

Valenţele instructiv-educative ale legendei

În explicarea unor adevăruri, hiperbola şi fantasticul îndeplinesc în legendă o funcţie estetico-etică. Legendarul e, prin urmare, o modalitate de transfigurare a realităţii. Valoarea legendei nu constă atât în conţinut, cât în forma literar-artistică de a comunica adevăruri şi a nuanţa bogate valori morale. Lectura sau povestirea legendelor îmbogăţeşte fondul cognitiv şi afectiv al copiilor de vârstă preşcolară sau şcolară. Analiza atentă a structurii legendelor şi a personajelor supradimensionate îi ajută pe copii să descifreze mesajul estetic, fondul real al operei, concizia, simplitatea şi expresivitatea limbii şi stilului le dezvoltă capacităţile intelectuale şi verbale, trăsăturile de voinţă şi de caracter. …

Read More »

Legendele populare româneşti

Literatura română este bogată în legende populare şi culte, multe dintre ele cu subiecte religioase, istorice şi geografice. Legendele religioase parafrazează adesea miturile din Biblie. De exemplu: Biblia povestită copiilor de Anne de Vries şi Leagănul de aur, de Traian Dorz – glosări pe marginea versetelor Bibliei, fără însă să devină literatură propriu-zisă. În spiritul cărţii Selmei Lagerlof sunt creaţiile lui Ion Agârbiceanu din Cartea legendelor. Ele oferă copiilor 45 de naraţiuni scurte, accesibile şi colorate de fantezia autorului, impresionante prin limbajul lor arhaic şi popular. „Eroul” lor este de un copil, universul cărţii se dezvoltă concentric, în jurul Pruncului …

Read More »

Baladă cultă

În literatura universală, balada apare în secolul al XV-lea, la Francois Villon (Balada doamnelor din alte vremuri, Balada spânzuraţilor, Balada domnilor de altădată, Balada femeilor din Paris, Balada lui Villon pentru trupeşa Margot, Balada bunei învăţături pentru cei cu viaţa păcătoasă etc.), la Clement Marot. Se dezvoltă, mai ales, sub influenţa redescoperirii folclorului de către romantici, fiind cultivată intens începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. E cultivată de poeţii germani J.W. Goethe (Ucenicul vrăjitor, Regele din Thule), Friedrich Schiller, Heinrich Heine, de cei englezi T. Moore, S. Coleridge (Povestea tânărului marinar), la francezi …

Read More »

Baladă populară

Termenul „baladă” este de origine latină, ballare (a juca, a dansa, cântec de joc, dans, un tip de poezie scrisă spre a fi cântată), preluat prin filieră franceză (ballade). Este atestat la popoarele romanice, din secolul al XIII-lea, fiind o poezie lirică cu formă fixă, însoţită de melodie şi dans. Înrudită cu legenda – genul ei proxim -, balada este o specie populară sincretică, text narativ versificat cu subiect mitic, istoric sau familial destinat performării prin cântec şi audiţiei colective, ce prezintă fapte şi figuri din trecut, demne de a fi amintite, modele de comportament, în bine sau rău, care …

Read More »