Caracterizarea ţărănimii din romanul „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon

Romanul Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, a fost publicat mai întâi sub formă de foileton în „Revista română”, iar în volum a fost publicat în 1863. Romanul lui Filimon este precedat de mai multe încercări narative, cele mai multe nerealizate sub raport literar: Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu (1855), Manoil (1855) şi Elena (1862) de Dimitrie Bolintineanu.

Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, subintitulat de autor „romanţ original”, este considerat primul roman românesc, deşi există mai multe stângăcii în epica operei şi chiar în construcţia personajelor. Romanul este realist, de factură romantică, deoarece realizează o monografie a Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1814-1830), iar maniera artistică de conturare a personajelor este antiteza, acestea fiind construite în alb şi negru.

Întrebându-se de unde vine totuşi rezistenţa romanului în literatura română, George Călinescu îşi explică acest lucru prin „marea siguranţă a desenurilor şi a tonurilor fundamentale. Tabloul este lucrat repede, în fierbinţeala intuiţiei prin contururi şi gesturi schematice, renunţându-se la detalii”. Pentru realizarea romanului, Nicolae Filimon a depus o muncă de arhivar, cercetând şi conspectând documentele epocii cuprinse între 1814-1830, pe care scriitorul o ilustrează în operă, mai ales că era funcţionar la Arhivele Statului încă de la înfiinţare, din 1862, unde rămâne până sfârşitul vieţii.

Ţărănimea este înfăţişată realist de scriitor, care construieşte un personaj colectiv destul de convingător din punct de vedere literar. Fie smerită sau dârză, încovoiată de nedreptăţi ori revoltându-se spontan, ţărănimea este supusă unui sondaj psihologic, pornind de la manifestările exterioare spre cele interioare, naratorul omniscient insistând asupra fizionomiei, gesturilor, vestimentaţiei, mediului de viaţă.

Personajul colectiv se constituie treptat, prin replicile strigate de fiecare în parte, prin relatări succinte ale necazurilor cauzate de asuprirea atroce exercitată de arendaşul Chir Cristodore, apoi de Dinu Păturică. Plângerile lor au loc după o logică ţărănească, jeluindu-se „care mai de care” sau „toţi deodată” asupra urgiei „care a căzut pe capul lor”.

După ce Dinu Păturică ia în posesie judeţele peste care devenise stăpân, îşi pune în funcţii oameni noi, după chipul şi asemănarea sa, între care pe Neagu Rupe-Piele, „om născut să fie călău”, celebru pentru cruzimile nemaiauzite. Dările erau de câteva ori mai mari decât s-ar fi cuvenit după lege şi când ţăranii nu mai aveau cu ce plăti alte biruri inventate suplimentar Neagu Rupe-Piele îi schingiuia cu cele mai îngrozitoare mijloace: „îi ungea cu păcură şi îi lega de copaci, ca să-i înţepe viespile şi ţânţarii, apoi le vindea dobitoacele şi, după ce-i sărăcea cu desăvârşire, îi închidea in coşare, ca să nu poată reclama la stăpânire”.

Mai lacom ca niciodată, Păturică recurge la cele mai mârşave metode de a aduna pungi de bani, ţăranii fiind chinuiţi, torturaţi şi aduşi la condiţia umilă de muritori de foame, deşi munceau asiduu pe moşiile ciocoiului. În spiritul moralizator al romanului, ticăloşia are şi ea un sfârşit şi răul este răsplătit cu mai mult rău.

Atunci când pe scaunul Ţării Româneşti se instalează primul domnitor pământean (român), Grigore Ghica, ţăranii „s-au sculat cu mic cu mare”, schimbările politice încurajându-i să se înfăţişeze la palat „cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba-n proţap”. Ei au intrat în Bucureşti dis-de-dimineaţă, iar pentru a atrage atenţia asupra lor, „unul dintr-înşii făcu un sul de rogojină şi, dându-i foc la partea de sus, îl puse în cap; apoi, scoţând jalba din sân, o puse în vârful unui proţap lung şi intră în curtea domnească”.

Imaginea pe care Filimon o conturează mulţimii de ţărani este la fel de impresionantă: „400-500 de ţărani îmbrăcaţi în trenţe, desculţi, vesteji la faţă şi cu ochi stinşi de sărăcie şi de alte suferinţe; ba încă unii purtau pe corpul lor chiar semnele torturărilor, abia cicatrizate, iar cei de tot schilodiţi erau transportaţi în care cu boi”. Aflând de grozăviile înfăptuite de Dinu Păturică asupra ţăranilor, vodă îl pedepseşte condamnându-l pe viaţă la ocnă, unde ciocoiul moare în chinuri îngrozitoare.

Romanul este moralizator, Nicolae Filimon pedepsindu-şi exemplar personajele negative. Actul justiţiar al domnitorului român aduce alinare suferinţelor îndurate de ţărani atât prin faptul că Dinu Păturică este aruncat în ocna părăsită cât şi prin decizia ca „toată starea acelui tâlhar o să despăgubească pe aceşti săraci”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …