Caracterizarea personajului Tânărul din nuvela „La conac”, de I.L. Caragiale

Fiul arendaşului de la Poeniţa din nuvela La conac, de I.L. Caragiale, trimis de tătâne-său la oraş cu cincizeci de galbeni reprezentând partea din câştig datorată boierului, stăpânul moşiei. În drum spre destinaţie, Tânărul se însoţeşte cu un alt călător, „după chip şi port (...) negustor” „un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie, cârn şi pistrui; dar om plăcut la înfăţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e saşiu, şi când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprâncenelor”. Cei doi cad de acord să facă un scurt popas la conac pentru o gustare.

Când, ajunşi în faţa bisericii, Tânărul se închină după datină, străinul sloboade un hohot de râs „grozav”, dispărând la fel de misterios cum apăruse. Se regăsesc la han unde, sub stăpânirea „ochiului ciudat” al tovarăşului de drum, fiul arendaşului intră într-o aventură erotică (sau pe-aproape) cu o slujnică frumoasă, iar mai apoi într-o prelungită partidă de cărţi cu câţiva orzari între care se află propriul unchi, neica Dincă, fratele tatălui său, care încearcă repetat să-l determine să renunţe, înfierbântat de un început norocos. Tânărul sfârşeşte prin a pierde toţi banii, inclusiv cei cincizeci de galbeni pe care trebuia să-i înmâneze boierului. Saşiul îi oferă o ieşire din situaţie: recuperarea pagubei direct de la câştigătorii pe care urmează să-i adoarmă cu mirosul unei batiste.

Manipulând-o neatent, devine el însuşi victima acţiunii ei morfeice, nu înainte însă de a auzi din nou „hohotul straşnic” pe care străinul îl scoate când Tânărul îşi face cruce, invocându-l pe Dumnezeu. Dimineaţa, unchiul binevoitor îi restituie banii pierduţi şi-i administrează o severă lecţie de morală pe care o încheie cu un avertisment ambiguu: „- Ia seama, că te ia dracul dacă te mai iei după el, nătărăule!”. La întoarcerea de la oraş, trecând prin dreptul conacului, simte iar pentru o clipă chemarea locului şi privirea lungă a fetei de la han, dar rezistă tentaţiei şi, cotind pe lângă movila bisericii, îşi continuă drumul spre casă eliberat cu totul de sub puterea vrajei.

Există multe asemănări între La conac şi La hanul lui Mânjoală, cele două texte fiind, de regulă, comentate împreună. În ambele regăsim: motivul călătoriei, dimensiunea iniţiatică a aventurii, topos-ul fermecat, sugestia exerciţiului de seducţie diabolică, mistica privirii (ochii straşnici ai cocoanei Marghioala şi ochiul ciudat al străinului), chemarea spaţiului închis aflat sub stăpânire demonică.

Tânărul, ca şi coconul Fănică, este, ca personaj, simplu, linear, fără adâncimi sufleteşti şi fără cutremurări lăuntrice în contact cu supranaturalul. El traversează experienţa, tentaţia, încercarea, fără să-i sesizeze alunecarea în nefiresc: „Trecând prin faţa bisericii, flăcăul îşi face cruce. Atunci aude pe tovarăşul, rămas câţiva paşi înapoi, râzând grozav, întoarce capul: tovarăşul, nicăieri... Mare minune!... unde a putut pieri? A intrat în pământ? Nu... E la han... îl aşteaptă subt umbrar... Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut înainte. Fireşte că aşa a trebuit să fie: în pământ n-ar putea intra un călăreţ cu cal cu tot...”.

Insistenţa cu care naratorul (al cărui discurs interferează când şi când până la suprapunere gândurile personajului) încearcă să acrediteze impresia de normalitate a celor întâmplate sporeşte coeficientul lor de ambiguitate; ba mai mult, induce convingerea că lucrurile stau exact pe dos, respectiv, că doar orbirea naivă a Tânărului - punctată cu ironie în ultima frază a citatului îi împiedică să perceapă dimensiunea fantastică a unor detalii. Aceeaşi ambiguitate guvernează şi răspunsul nepotului la întrebarea-reproş a unchiului: „- Cine te-a pus să joci, dacă nu ştii jocul? - Dracul m-a pus!”. Avem de-a face cu o afirmaţie ce trebuie luată ad litteram sau cu o formulă din limbajul popular echivalentă cu regretul înciudat pentru comiterea unei fapte prosteşti? În ciuda disjunctivităţii formale, ambele întrebări admit răspunsul afirmativ.

Mai puţin consistentă decât La hanul lui Mânjoală sub raportul atmosferei misterioase, a densităţii elementelor supranaturale, La conac este - tocmai din acest motiv - inferioară artistic, sunând binişor a poveste cu iz moralizator, grevată de un final cam didacticist, desparte de sugestia pe care o ascund enigmaticele vorbe ale polcovnicului Iordache: „Asta-i altă căciulă!”.

Check Also

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Iniţiativa…”, de I.L. Caragiale

În schiţa Iniţiativa…, de I.L. Caragiale, Mitică este părintele azvârlit pe culmile disperării din cauza …