Caracterizarea personajului Tache Farfuridi din drama „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale

Tache Farfuridi din comedia O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, alături de Brânzovenescu, este un personaj expediat din vârful buzelor şi ridiculizat grosier atât de critici cât şi de regizori, fiind considerat fie o apariţie de umplutură ori de culoare locală, fie simplu pretext de umor primitiv şi cu orice preţ. În general, i se refuză orice urmă de biografie interioară şi este redus cu superior apriorism la câteva formule, e drept, memorabile: aia cu douăsprezece trecute fix când insul, are n-are treabă, se duce în (sau se întoarce din) târg, cealaltă cu revizuirea constituţiei şi dilema din care nu se poate ieşi.

În fine, chestiile cu trădarea şi cu semnarea telegramei ce va fi dată anonimă. Ăsta să fie, oare, Farfuridi? De la bun început voi spune că perseverenta încercare de a face din el şi din Brânzovenescu nişte bieţi caraghioşi, nişte jalnice marionete figuranţi penibili, trepăduşi politici, stani şi brani provinciali - rămâne pentru mine de neînţeles.

Trahanache nu este singurul cumulard de funcţii publice din piesă: în toate comitetele şi comiţiile unde venerabilul deţine preşedinţia, Farfuridi şi Brânzovenescu sunt membri de frunte, ceea ce nu-i de ici de colo. Să nu uităm că Nae Caţavencu - personalitate indiscutabilă a urbei, avocat ca şi ei, proprietar de ziar, patron de societate nu are acces la nici una dintre structurile respective, deşi este membru al aceluiaşi partid de guvernământ, oricât de vehement o face pe disidentul. Dar haideţi să vedem ce spune mai în amănunt textul comediei despre Tache Farfuridi.

Prima lui apariţie (şi singura din actul I), prilejuieşte formularea explicită a bănuielii de trădare a prefectului prin susţinerea candidaturii lui Caţavencu. Hazardată la acea oră a coroborării unor date empirice (vizitele la Caţavencu ale lui Trahanache, Zoei şi lui Ghiţă; lectura manifestului electoral al grupului independent), bănuiala se va confirma ulterior astfel încât mai potrivit ar fi să considerăm agitaţia lui Farfuridi drept rodul unei bune intuiţii. O intuiţie trebuie însă verificată, motiv pentru care cei doi fruntaşi politici purced la un dialog lămuritor cu prezidentul Comitetului electoral judeţean, Zaharia Trahanache.

Conversaţia se soldează cu eşec, drept pentru care Farfuridi îi propune lui Brânzovenescu (şi îl şi convinge) să trimită o telegramă prin care să înştiinţeze Bucureştii - Comitetul electoral central, guvernul, presa - de trădarea intereselor partidului. La finele actului II, în capitala judeţului de munte parvine telegrama de la centru care anunţă candidatura pe lista guvernamentală a lui Agamemnon Dandanache.

Seara se desfăşoară întrunirea în cadrul căreia Farfuridi rosteşte faimosul discurs încheiat cu dilema din care nu se poate ieşi şi se consumă confruntarea sa cu Nae Caţavencu din pauză. În ultimul act, Farfuridi nu mai este prezent verbal decât cu toastul „În sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru”.

 

Se vede cu ochiul liber că Farfuridi este, pe tot cuprinsul acţiunii piesei, într-o stare de fibrilaţie - excitat, tensionat, angoasat, iritat. Ţine asta de „naturelul” lui ori de circumstanţe bine determinate, în măsură să-i explice conduita? A doua ramură a alternativei mi se pare mai aproape de adevăr. Se uită mereu că în absenţa şantajului cu scrisoarea pusă la cale de Caţavencu şi a telegramei de la centru, candidatul judeţului pentru colegiul al II-lea ar fi fost, cel mai probabil. Farfuridi („Trahanache: - Deseară e întrunire. S-a hotărât? punem candidatura lui Farfuridi? Ce facem?”). El pluteşte într-o aşteptare încordată, bântuit de grele şi justificate îndoieli: peste două zile ar putea fi deputat, dar nu are deloc certitudinea faptului.

Bizareria împrejurării că în capitala judeţului de munte, cu 20 de ore înainte de declanşarea procesului efectiv de elecţiune, candidatul de pe lista guvernamentală nu este încă fixat, coroborat cu şi mai ciudata întârziere a Bucureştilor de a-i comunica numele (telegrama f.f. urgentă care anunţă imperativul alegerii lui Dandanache ajunge la destinaţie cu doar câteva ore înaintea întrunirii!) sunt doar două dintre întâmplările care îl tulbură pe avocat.

Lor li se adaugă zguduitoarea intuire a trădării prefectului pe care dialogurile cu împricinatul şi cu şeful politic al judeţului, Zaharia Trahanache, mai mult o accentuează decât o infirmă. În plus, nefericitul Farfuridi, cel sfâşiat între înnebunitoarea speranţă a desemnării şi prelungita teroare a aşteptării unui verdict, primeşte, înaintea întrunirii unde va fi anunţat. În fine, numele candidatului, o lovitură cumplită: nu el este acela, ci necunoscutul pentru toţi Agamemnon Dandanache.

În atare condiţii, de natură să zdruncine psihicul oricui, faptul că Farfuridi îşi conservă inflexibil tabieturile şi nu se abate cu o iotă măcar de la ritualul programului zilnic este de-a dreptul tulburător: omul e mai strong decât ar părea! Mai mult, probând o formidabilă tărie de caracter, el îşi asumă disciplinat până şi rolul de substitut al fantomei electorale a „neicusorului”, acceptând să-l înlocuiască la tribună în pseudo-înfruntarea cu Nae Caţavencu: ataşamentul pentru cauza partidului este mai puternic decât mândria lui rănită. Pentru orice formaţiune politică a avea în rândurile sale un soldat de devoţiunea fanatică a lui Farfuridi e o adevărată şansă.

Discursul îngălat, incoerent şi ridicol al avocatului din actul al III-lea al comediei nu este deloc rodul insuficienţei lui intelectuale şi nici emanaţia unei minţi obtuze. Farfuridi nu este nici incult, nici prost. Îl invocă pe Plutarh, ştie istorie, deşi nu e de meserie, iar unele dintre aserţiunile lui politice îi conving până şi pe adversari (institutorul Popescu îi dă dreptate chiar împotriva şefului său Caţavencu).

Psihic însă omul este la pământ: speranţele i s-au năruit, decepţia a luat locul iluziei măririi, frica de trădare i-a măcinat nervii şi, colac peste pupăză, penibilul acestei cuvântări inutile şi gratuite - o simplă farsă de prost gust şi dureroasă pe deasupra, fiindcă nici măcar acum nu e distribuit în propriul rol: şi aici este o derizorie, o jalnică dublură. Bate câmpii pe coclaurile istoriei pentru că nu vrea, pentru că întreaga lui fiinţă refuză să ajungă la „ordinea zilei”, într-un prezent inextricabil şi ostil. Citit printre rânduri, monologul din finalul primei scene a actului al III-lea vorbeşte mai mult despre trăirile contradictorii din ultimele zile ale oratorului decât despre subiectul propriu-zis. Impresia de confuz se naşte din suprapunerea acestor două planuri, din imposibilitatea lui Farfuridi de a stăpâni erupţia biograficului de ultimă oră în retorica discursului.

Tache nu e un idealist, ci un activist pragmatic. Dacă interesele partidului o cer, acceptă şi trădarea. Avizat într-ale istoriei, ştie că poporul acesta care, din când în când, are „mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe printr-un plebicist” deţine o vechime impresionantă în câmpul trădării - o metodă de supravieţuire dacă nu stimabilă, măcar admisibilă atunci când de ea „atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării”. Străbunii noştri, pe care Farfuridi îi evocă în context - Mihai Bravul, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mircea cel Bătrân - au cunoscut bine arma cu două tăişuri a trădării, căzându-i victime nu o dată, dar şi servindu-se de dânsa cu meşteşug au pe dinlăuntrul, au pe dinafară hotarelor cu geometrie variabilă a feluritelor noastre ţări româneşti. Când spune (cu oarecare emoţie): „- Trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi... De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri...” etc.

Tache ştie ce vorbeşte, trimiterea lui la ilustrele nume nefiind rezultatul delirului verbal de care e cuprins hodoronc-tronc onorabilul şi nici o glumă gratuită a autorului dornic să smulgă un hohot de râs. Aşijderea, când Farfuridi se încăpăţânează să se întoarcă repetat la una-mie-opt-sute-douăzeci-şi-unu-fix, n-o face din tembelism anacronic sau din impuls regresiv neîntemeiat: demersul său oratoric, punctat şi de alte borne cronologice semnificative, are vădit sens recuperator şi integrist, personajul fiind animat de dorinţa jalonării cât mai convingătoare a unei linii de continuitate a aspiraţiilor de renaştere naţională întinsă pe mai bine de şase decenii şi care se regăseşte intactă în spiritul prezentului. Organicitatea evoluţiei istorice - iată teza lui Farfuridi (o idee comună, de altfel, şi dragă foarte liberalilor la 1883 şi ulterior...).

Ceva miez are inclusiv aberanta (în aparenţă) dilemă privind revizuirea Constituţiei: el admite schimbarea, chiar în punctele esenţiale, cu condiţia conservării tendinţei, a direcţiei majore, a trend-ului istoric. Se pare, că auditorii, între ei numărându-se şi cei din tabăra adversă, înţeleg foarte bine opinia vorbitorului şi ignoră formularea hazlie, reţinând fondul poziţiei sale la care subscriu (Ionescu, Popescu) sau pe care îl dezavuează (Caţavencu). Nici unul nu-l tratează însă pe orator de idiot sau de caraghios, cum suntem tentaţi s-o facem noi, ahtiaţi de a descoperi, pretutindeni şi cu orice preţ, ridicolul. Care există, fireşte, dar la nivelul exprimării, nu al conceptului. Acesta şchioapătă viguros în formulare, dar rămâne, în esenţă, coerent. Şi corect, dacă judecăm lucrurile în context...

În relaţia cu Brânzovenescu, de care se face mult caz. Farfuridi este şeful: îşi domină intelectual amicul, nutreşte ambiţii politice, este mai energic şi mai impetuos. Când cei doi se exersează ca detectivi, el este Sherlock Holmes, magistrul: vigilent, atent la detalii, capabil de inferenţe inductive din care trage concluzii corecte (trădarea prefectului e, în ultimă instanţă, reală, nicidecum invenţia unei minţi bolnave de spionită). Farfuridi este devotat sentimental partidului cu care se identifică permanent, pe când Brânzovenescu face figura disciplinatului fără fervori. În plus, Tache se arată îndrăzneţ până la temeritate. Curajul său nu se reduce deloc la expedierea unei anonime, cum crede George Călinescu şi urmaşii lui Văcăreşti. Îl atacă făţiş pe Tipătescu, îl insultă, aproape, iar când acesta „supărat” îl acuză de exces, îi replică „hotărât”: „- Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa...”.

Are, de asemenea, curajul să-l abordeze la fel de frontal şi pe prezidentul Comitetului electoral, adresându-i reproşuri dure şi atingându-l la coarda sensibilă a amiciţiei cu prefectul. Insurgenţa lui nu se opreşte la nivel local: Farfuridi îşi asumă riscul de a se pune rău cu toată lumea, inclusiv cu puterea, decis să meargă până la C.C. şi Guvern, adică până la capăt. Subterfugiul cu anonima nu e ideea lui şi nu-l promovează îl admite, numai, forţat de refuzul „scurt” al fricosului Iordache. Există, ştiu, o replică în scena secundă a actului al II-lea care mă contrazice. Este celebra: „- Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”. Tare mă tem că aici Caragiale se lasă dus de valul ademenitor şi perfid al comicului pur: convertirea la laşitate a lui Farfuridi nu se justifică psihologic, e forţată şi incongruentă cu restul partiturii sale.

Check Also

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Iniţiativa…”, de I.L. Caragiale

În schiţa Iniţiativa…, de I.L. Caragiale, Mitică este părintele azvârlit pe culmile disperării din cauza …